Număr vizualizări 11 ori

Fotografia de mai sus am primit-o de la anesteziștii din secția de chirurgie ambulatorie de la spitalul Kaplan din Israel. Majoritatea lor mi-au fost rezidenți la Kaplan sau la spitalul Wolfson. Ralph Tyler (1902-1994), citat în fotografie, fost consilier al președintelui american Truman, scria: „Educația nu este numai o meserie. Este un serviciu uman care trebuie considerat o misiune”.

În acest articol voi scrie despre cariera mea de dascăl amator în domeniul anesteziei și nu numai. Îmi cer scuze pentru atâtea fotografii cu numele meu („lauda de sine nu miroase a bine”), dar ele sunt numai pentru documentarea celor scrise. În plus, sunt mândru de ce am realizat în cei 57 de ani de când predau.

Am luat exemplul prietenului meu și colegului nostru Gabriel ben Meron (Prof. Gabriel Gurman), dar el este inegalabil, colindă lumea cu prezentări științifice și astăzi, la 86 de ani! Gabi a fost primul care m-a corectat la o prelegere, acum zeci de ani, la Budapesta și de atunci  îi ascult sfaturile.

Primii pași: „dăscălaș” în anii de liceu

Ca să devii dascăl trebuie să fii întâi elev și să înveți cum se apreciază un dascăl bun. Despre iubiții mei profesori de la liceul din Marghita am mai scris în revista Baabel, sub titlul “La vita e bella. Amintiri din copilărie şi adolescenţă”.  https://baabel.ro/2020/01/la-vita-e-bella-amintiri-din-copilarie-si-adolescenta/, articolul a apărut și în cartea mea De la stetoscop la condei.

Încă din liceu am fost „dăscălaș”. Unii oameni își completau anii care le lipseau ca să li se recunoască bacalaureatul, făcând cursuri FF (fără frecvență – sau, după unii mai cinici, fără folos). Un bătrânel evreu, nenea Abraham z.l., m-a rugat să-l învăț matematică, ceea ce am și făcut, chiar dacă nu pe bani. Soția lui gătea foarte bine.  Eram invitat la cină și asta îmi era de ajuns. După ce a trecut examenul, mi-a cumpărat o chitară acustică pe care, nu demult, am dat-o cadou (ca piesă de muzeu…) nepoatei noastre mari, Lia.

Dar am păcătuit! În ziua examenului la matematică, nenea Abraham m-a rugat să-i ajut pe elevi. Mi-au dat pe fereastră exercițiile, iar eu le-am rezolvat și le-am dat înapoi. Abia după aceea mi-am dat seama ce inconștient fusesem! Dacă mă prindea profesorul, riscam să fiu dat afară din liceu. Din fericire, am avut noroc și ei, și eu.

Începuturile în Israel: Spitalul Kaplan

Am continuat să învăț ca student la Timișoara și apoi ca rezident în anestezie în Israel, la spitalul Kaplan. Șeful departamentului, Dr. David Soroker z.l., punea mare accent pe educare teoretică, dar și practică. Eram de doar șase luni la specializare și de un an în Israel, când șeful m-a rugat să prezint la ședință un articol nou dintr-o revistă americană de prestigiu. Engleză nu știam (decât textele unor cântece ale formației Beatles), iar ebraica mea era slăbuță, mai ales la scris.

Atunci am învățat vechea tehnică a imigranților. Am citit articolul cu ajutorul dicționarului până i-aam înțeles conținutul, apoi mi-am pregătit prelegerea în ebraică, dar mi-am scris-o cu litere latine. În 1979 încă nu aveam dispozitive de proiectare, citeam totul de pe hârtie. Spre marea mea surpriză, am fost aplaudat, șeful chiar mi-a lăudat prezentarea în „ebraică”. De fapt, când am început serviciul la Kaplan, tot departamentul era compus din imigranți mai vechi și mai noi din România, URSS și Argentina.

După examenele de specializare (în 1981 cel scris și în 1983 cel oral), am continuat să pregătesc noii rezidenți, să organizez conferințe locale și, mai târziu, naționale. Eram responsabil cu organizarea prezentărilor și cu educarea studenților la medicină veniți de la Universitatea Ebraică de la Ierusalim.

Experiența americană și conferințele internaționale

Între 1993 și 1999 am lucrat ca medic specialist la spitalul Hermann din cadrul Universității Texas din Houston. Era un departament uriaș, cu vreo 150 de medici de anestezie și terapie intensivă (ATI) – la Kaplan eram pe atunci doar 25. După ce mi-am îmbunătățit suficient engleza, la sfârșitul lui 1993, mi-a venit și mie rândul să fac o prezentare. A ieșit foarte bine și până la urmă șeful, Prof. Jeffrey Katz, (care mai târziu mi-a devenit prieten), mi-a propus să rămân definitiv în SUA. I-am mulțumit pentru ofertă și i-am răspuns pe scurt: „Patria mea este Israel”

Printre primele prezentări făcute în străinătate a fost cea din Ungaria și cea de la Chișinău. La Chișinău a fost foarte ciudat: lângă podiumul de unde prezentam în engleză, se aflau doi translatori simultani: unul în limba română și altul în rusă. Era la scurt timp după declararea independenței Republicii Moldova și mulți ruși nu înțelegeau sau nu voiau să înțeleagă și să vorbească limba română.

Reforme și rezidenți internaționali la Spitalul Wolfson

În anul 2000 am câștigat concursul, devenind șeful departamentului de anestezie din Wolfson și am introdus sistemul de educare profesională din Kaplan, care mi se părea mai eficient și mai actualizat decât cel existent. Evident că au fost și anesteziști mai vechi care voiau să-mi pună bețe-n roate. Erau oameni care nu mai citiseră nimic despre noutățile din meserie de când trecuseră examenele și munca lor putea s-o facă și o asistentă medicală specializată în anestezie. Este adevărat că aveau experiență (ceea ce contează foarte mult), dar nu se descurcau cu tratamentul bolnavilor critici în sala de reanimare sau la terapie intensivă. Nu am dat afară pe nimeni. Câțiva au plecat la spitale particulare mai mici, unde nimeni nu le făcea ședințe de actualizare a cunoștințelor, iar cei care au rămas s-au adaptat.

După câțiva ani au început să vină rezidenți anesteziști străini, pe perioade de 6-12 luni.  Veneau din Europa, Africa și Asia, în cadrul proiectului filantropic de operații pe cord deschis la copii Save a Child’s Heart (SACH). Cele mai bune rezidente la anestezie au fost cele patru din România. Mai țin legătura și acum cu Dr. Alina Mihaela Balint care de mulți ani lucrează în Anglia. Organizația Rotary din România, care a participat la acest proiect, m-a onorat cu o diplomă de merit.

Recunoașterea academică

Au urmat Congresul European de Anestezie de la Paris și congresul anual american de la Chicago. O scenă nostimă a fost la hotelul din Chicago, atunci când am rugat-o pe doamna de la recepție să-mi tipărească paginile de PowerPoint ale prezentării, ca să mai repet materialul înainte de expunere. Era vorba despre un medicament nou, sugammadex, care încă nu primise aprobarea în SUA, dar în Europa și Japonia era deja folosit. Nio, cei de la Wolfson, am fost primii din Israel care l-am folosit. Sugammadex este un medicament care, la sfârșitul operației neutralizează rapid paralizia musculară indusă farmacologic. Am analizat datele de la primii 100 de pacienți și le-am prezentat la congresul de la Chicago. Doamna de la recepție mi-a întins paginile tipărite spunându-mi: „Astea sunt paginile despre sugar-madex”.

În 2011 am fost ales președinte al comisiei israeliene de examinare în anestezie. Împreună cu ceilalți examinatori am urmat cursuri de pregătire despre scrierea corectă a examenelor grilă (multiple choice). Împreună cu câțiva membri ai Societății Israeliene de Anestezie, am reorganizat examenul oral.

În 2016 au avut loc două evenimente importante pentru mine: Decanul Facultății de Medicină din Tel Aviv mi-a înmânat Diploma de excelență în educarea studenților. Cea mai valoroasă recunoaștere a calităților mele de dascăl a fost Trofeul Prezidențial al Organizației Mondiale de Anestezie (WFSA), pe care l-am primit în cadrul Congresului Mondial de Anestezie de la Hong Kong pentru merite speciale în educarea zecilor de medici străini la spitalul Wolfson.

Pentru educarea studenților israelieni am continuat să țin prelegeri în anestezie și terapie intensivă (ATI): resuscitare, standarde de siguranță și tehnici moderne, ghidat mereu de convingerea că un dascăl adevărat nu încetează niciodată să învețe și să dăruiască. Așa am procedat și cu studenții veniți din Lituania, China, Kazahstan și Singapore. De asemenea am instruit asistente medicale și paramedici în domeniul ATI și al resuscitării.

Președinția congresului și legătura de suflet cu România

În 2017 am devenit președintele Congresului Internațional Israelian de Anestezie. Am avut invitați din peste 20 de țări, printre care, bineînțeles, s-au numărat și colegi din România.

Cele mai dragi mi-au rămas totuși congresele din România: Congresul Național al Societății Române de Anestezie și Terapie Intensivă (SRATI) de la Sinaia și Ghiduri și Protocoale în Anestezie și Terapie Intensivă (GPATI) de la Timișoara. În ultimii ani, președintele SRATI, la deschiderea lucrărilor Prof. Șerban Bubenek-Turconi intonează imnurile celor patru societăți anestezice asociate: România, Israel, Republica Moldova și Franța. Așa am ajuns să aud imnul Hatikva la Sinaia!

Ce a însemnat pentru mine să fiu dascăl înainte de pensie

După cum scria și Ralph Tyler, educarea personalului medical este un serviciu uman și o misiune. La fel cum părinții își educă odraslele (cei „șapte ani de acasă”), la dascălul are obligația morală să crească o generație de tineri care să stăpânească temeinic cunoștințele teoretice și practice actualizate. Viața bolnavului și respectul pentru el trebuie păstrate cu sfințenie. Acesta este și va rămâne întotdeauna crezul meu în profesia pe care o practic.

În 2018. după ce am ieșit la pensie de la spitalul Wolfson, am continuat să lucrez ca voluntar la Kaplan, spitalul unde mi-am început și mi-am terminat rezidențiatul. Până astăzi continui să susțin prelegeri de specialitate la spitalele Kaplan și Wolfson, precum și la clinica chirurgicală Medili din Rehovot, adresându-mă medicilor și asistentelor din domeniul ATI.

Pasiunea pentru pregătirea viitoarei generații

Cel mai mult mă pasionează însă pregătirea rezidenților pentru examenul oral, cel decisiv pentru obținerea specializării. La cursurile mele participă între 10 și 20 de rezidenți din diferite spitale. Organizăm aceste sesiuni de două sau trei ori pe an; fiecare curs durează șase săptămâni, cu două întâlniri de câte 5-6 ore pe săptămână.

În cadrul acestor ore facem simulări complexe de examen pentru toate supraspecializările din anestezie, de la anestezia obstetrică și pediatrică, până la terapia intensivă. Pot spune cu mândrie că majoritatea cursanților trec examenul cu succes. Rolul meu nu este să îi învăț meseria de la zero, ci să le explic cum arată examenul, cum să se pregătească și cum să formuleze corect răspunsurile. Fac această muncă în regim de voluntariat, ghidat de o imensă pasiune și de o profundă satisfacție morală și sufletească.

O lecție diferită: Holocaustul explicat copiilor

Tot la capitolul dăscălit aș dori să amintesc și o prezentare inedită susținută în fața unor elevi. În anul 2018, când nepoțica noastră cea mare, Lia, avea nouă ani, am vorbit despre Holocaust unui grup de 40 de copii. Am ales o formă de prezentare interactivă. Mitul conform căruia în timpul lecțiilor elevii israelieni vorbesc tare și intervin neîntrebați s-a risipit rapid: copiii au rămas extrem de concentrați timp de o oră și au răspuns foarte frumos și disciplinat la întrebări. Această experiență mi-a demonstrat din nou că un dascăl trebuie să influențeze în bine comportamentul copiilor prin ingeniozitate și căldură sufletească.

O distincție mai puțin academică

Închei cu o diplomă hazlie primită la distileria Jameson din orășelul Midleton din Irlanda. Bineînțeles că nu am divulgat gazdelor părerea mea că cel mai bun whiskey rămâne totuși cel scoțian, single malt!

Privind spre viitor, am început pregătirile pentru examenele de specialitate din octombrie și la cursul meu s-au înscris deja zece rezidenți. Pentru a fi mereu la curent cu noutățile, îmi actualizez cunoștințele citind în fiecare lună articole din cele mai importante reviste din domeniul ATI. Recent mi-am revizuit și cursul de resuscitare.

Nu uit nicio clipă că a fi dascăl este, înainte de toate, o misiune umană.

Tiberiu Ezri