Număr vizualizări 17 ori

Se apropie iar alegerile în Israel și, ca de obicei, poporul se împarte în două tabere aproape egale: ori cu Bibi, ori împotriva lui. Și pentru că niciuna dintre marile tabere nu are majoritatea necesară pentru a guverna singură, fiecare este gata să facă compromisuri cu partide mai mici, aflate la extremele spectrului politic: de dreapta, în cazul lui Bibi, sau de stânga, în cazul celor care sunt împotriva lui.

Eu sunt un om al erei comuniste. M-am născut în 1966, la un an după urcarea la putere a „celui mai iubit dintre pământeni” și am părăsit România în 1988, cu un an înainte de execuția „celui mai urât dintre pământeni” și de căderea regimului comunist. Dar, pentru a explica de ce pentru mine întrebarea „Eu cu cine votez?” nu este chiar atât de simplă, trebuie să mă întorc puțin mai devreme, la începutul anilor 1930.

Cei care au trăit acele vremuri — și, din păcate, nu mai sunt mulți — își amintesc cum s-au schimbat lucrurile după ce în Germania a urcat la putere partidul nazist condus de hitler. (Nu, nu este o greșeală că numele nu este scris cu majusculă.) Era un partid extremist de dreapta, cu o ideologie ultranaționalistă, rasistă, antisemită, anticomunistă și profund antidemocratică, deși se ascundea în spatele numelui de „Partidul Național-Socialist German al Muncitorilor”.

Tot oamenii în vârstă, dar și cei ceva mai tineri, care s-au născut în special în estul Europei, își amintesc de schimbările pe care le-a adus urcarea la putere a partidelor comuniste, de extremă stângă.

În opinia mea, deși ideologia nazistă și cea comunistă erau diferite în multe privințe, ele au avut ceva esențial în comun: respingerea pluralismului politic și a libertății individuale.

Care este diferența dintre ideologia rasistă a naziștilor care îi considera pe „arieni” superiori și îi persecuta sau îi elimina pe cei considerați inferiori, și ideologia regimurilor comuniste care urmărea o societate fără clase, dar care, în practică, a restrâns drastic libertatea religioasă, libertatea de exprimare și dreptul de a avea o opinie politică diferită de cea oficială?

De aceea, când aud astăzi cuvinte precum extremism, dictatură, fascism sau comunism, nu le ănşeleg doar ca pe niște noțiuni politice. Pentru mine, ele au și o anumită încărcătură personală. Cel puțin o parte din ele le-am simțit pe pielea mea.

Când aud spunându-se că toți arabii sunt terorișt sau că Israelul i-a cotropit pe arabi, mi se întoarce stomacul pe dos. Și poate tocmai de aceea îmi este greu să accept ideea că trebuie să alegem mereu între două tabere și că, dacă nu ești cu una, înseamnă automat că ești împotriva ei.

Atunci, „Eu cu cine votez?”

Poate a venit vremea să nu mai mergem pe două cărări, ca cetățeanul turmentat al lui Caragiale, ci să alegem o cale de mijloc. Și pentru mine, calea de mijloc nu înseamnă să fii nici de dreapta, nici de stânga și nici să faci compromisuri cu orice preț. Înseamnă să accepți că într-o țară pot trăi împreună oameni cu credințe diferite, cu orientări sexuale diferite și cu opinii politice diferite, fără ca unul să-l considere automat pe celălalt dușman. Să fie loc pentru toți, atât timp cât nu sunt împotriva țării în care trăiesc.

Poate că aceasta este, de fapt, problema: nu întrebarea „cu cine votez?”, ci în ce fel de țară vreau să trăiesc după ce am votat.

Și, dacă tot nu știm cu cine să votăm, poate măcar să încercăm să nu ne definim unii pe alții ca dușmani. Dacă nu pentru altceva, atunci măcar pentru a scuti țărișoara asta — și pe noi — de banii cheltuiți cu alegerile repetate.

Valentin Eliran