Număr vizualizări 11 ori
Datorită surorii mele am dat peste o carte care, după părerea mea, e un must pentru cei care trăiesc în România de azi, e un must pentru cei care au părăsit România (ca mine și ca toți membrii familiei mele) înainte ca viața de acolo să se transforme într-un calvar, dar, mai ales, cartea e un must pentru cei care au respirat zilnic acel aer infestat de lipsuri, de deznădejde, când soarele lumina doar pământul, nu și pe cei ce se chinuiau să țină piept vicisitudinilor sorții impuse de un individ fără carte, fără cultură, fără educație, dar cu un puternic iz de dictator și complet lipsit de scrupule și de omenie. Este vorba de romanul Sfârșitul șoaptelor. Decembrie 1989, (titlul original I Betrayed You).
Autoarea este „o oarecare” (rușine mie că nu am știut de ea până acum!) Ruta Sepetys, născută la Detroit, Michigan, acum vreo 60 ani. În 1940, tatăl ei, lituanian, a scăpat la vârsta de patru ani de anexarea țării sale la Uniunea Sovietică, dar restul familiei tatălui a suferit deportarea în Siberia. Amintesc acest amănunt încercând să explic de ce o scriitoare americană, deja de-ajuns de cunoscută a decis să scrie despre viața amărâtă din România ultimelor luni ale dictaturii ceaușiste.
În căutarea unei explicații am apelat, așa cum o fac în ultimele luni, la mult stimatul GPT și iată ce am aflat. Autoarea este foarte interesată de viața individului plasat fără voia lui într-un mediu ostil unei vieți normale. Prima ei carte, publicată în 2011, are ca eroină o tânără lituaniană deportată împreună cu familia ei în Siberia și tratează rezistența și supraviețuirea în condițiile Gulagului sovietic. O alta se ocupă de situația refugiaților din Europa de Est în timpul celui de al Doilea Război Mondial. O soră medicală lituaniană, un soldat german, o tânără poloneză însărcinată și un neamț, hoț de meserie, încearcă să fugă, fiecare în felul său și pe ruta sa, în fața apropierii armatei sovietice. Iar în a treia, Sepetys plasează acțiunea în timpul dictaturii franchiste în Spania anilor 1950.
Da, acum lucrurile îmi erau clare. Și așa cum am învățat în acei ani la cursul de marxism-leninism, nimic nu e întâmplător. Poți fugi de dictatură, așa cum a făcut-o tatăl scriitoarei, dar nu poți împiedica transmiterea fricii de opresiune, de lipsă de libertate, către urmașii tăi. Nu se poate ști ce povestea tatăl Rutei acasă, dar – cel puțin după părerea mea – la baza interesului fiicei pentru acest gen de situații stă trauma părintelui.
Și ce nu face soarta? Acum câțiva ani, în timpul unei vizite în România, pentru lansarea unuia din volumele sale, autoarea a aflat despre acei ani grei, poate cei mai grei din istoria României postbelice. Povestea a cucerit-o și ea a revenit de mai multe ori, a vorbit cu supraviețuitori ai regimului, cu foști deținuți și chiar cu un soldat care a făcut parte din plutonul de execuție a perechii Ceaușescu. În timpul acestor vizite, ea s-a documentat despre lipsurile de zi cu zi din acea perioadă cumplită și despre toate relele căzute pe capul bietului român aflat zilnic sub controlul, văzut sau nevăzut, dar simțit al Securității.
A cutreierat țara și s-a entuziasmat de pitorescul Transilvaniei. A strâns documente privitoare la epoca respectivă. S-a interesat în mod special despre lipsa cronică de informații, despre faptul că românul nu știa nimic din ce se întâmplă în afara granițelor țării sale, despre obstacolele puse dorinței de a asculta Europa Liberă, mai ales în a doua parte a anului 1989, când statele blocului sovietic încercau, unul după altul, să se lepede de jugul sistemului comunist.
O întâlnire de neuitat pentru autoare a fost cea cu Nicoleta Giurcanu, pe atunci în vârstă de numai 14 ani, care fusese arestată și deținută în Stația 14 a închisorii Jilava. Tânăra a devenit un personaj principal în cartea care oglindește ororile sistemului într-o țară în care cetățeanul se simțea ca într-o închisoare ale cărei ziduri nu le vedea, dar pe care le simțea la fiecare pas.
Nu intenționez să descriu o situație prea bine cunoscută cititorului – lipsurile de fiecare zi, întreruperile de curent electric, frigul din casă, greutatea de a încropi o masă decentă și multe altele. Mă limitez la un singur aspect al cărții, procesul de transformare a națiunii române într-un popor de informatori ai Securității.
Personal, am trăit câțiva ani buni(?) în umbra acțiunilor Securității. Tot timpul eram conștient că sunt supravegheat, poate de la distanță, poate nu în mod continuu, dar aveam grijă ce fac și ce spun. În spitalul la care lucram exista un așa-zis chirurg, cunoscut ca informator „de profesie”. Ne provoca cu glume împotriva regimului și se enerva de fiecare dată când eu îi dădeam replica cu o glumă deșănțată, trivială. În dosarul meu, obținut în urmă cu câțiva ani, se menționează printre altele că „a fost vizitat de logodnica sa” – înseamnă că în preajma mea exista cineva care furniza date despre mine.
Prin urmare nu m-am mirat, știam că în a doua jumătate a anului 1989 Securitatea își băga nasul peste tot. Dar cel mai înfricoșător, monstruos, imposibil de digerat mi s-a părut faptul, descris pe larg în roman, că toată lumea spiona pe toată lumea și că membrii aceleiași familii se spionau între ei și transferau informațiile Securității!
Personajul care spionează în cadrul familiei este, în principal, unchiul, care colaborează cu autoritățile. Aceasta creează tensiuni și conflicte în interiorul familiei, evidențiind temele de trădare și supraviețuire în contextul unei societăți opresive. Dar el nu e singurul.
„Am crezut că-mi cunosc familia”, remarcă eroul principal al romanului. „Dar m-am înșelat. Mama era informatoare. Și tatăl meu știa.”
Și sora sa, Cici, era informatoare. „Ea era sora mea, prietena mea”, de fapt o agentă dublă.
Eroul principal, Cristian, e și el informator. Fiecare are un nume de cod, folosit în rapoartele ofițerului de securitate răspunzător de strângerea informațiilor.
Da, tuturor li se părea că știu totul, dar nimeni nu știa nimic, în afară de agenții Securității. Aceasta era atmosfera ultimelor luni ale anului 1989, descrisă în amănunțime în acest volum greu de parcurs, dar și mai greu de uitat.
Recunosc că nu sunt la curent cu tot ce s-a publicat în România post-Ceaușescu privitor la ultimele luni ale odiosului regim. Îmi închipui că azi cetățeanul român, precum și toți cei care posedă limba, se pot informa cu ușurință și pot afla detalii nu mai puțin semnificative ca cele din volumul Rutei Sepetys.
Și tocmai acesta e meritul ei. Nu este o scriitoare română care a suferit ea însăși în acele vremuri de restriște și angoasă. Ruta Sepetys e americană, ceea ce ușurează drumul celor petrecute în realitate (și în roman) spre opinia publică mondială.
Întrebată de un reporter care e mesajul romanului, ea a răspuns: „Când dușmănia iese la suprafață și devine cunoscută, romanul meu asigură ființele umane aflate sub opresiune că tragedia lor nu e și nu va fi uitată.”
Poate că existența acestui roman este un fel de secret à la Polichinelle și, de fapt, cartea (apărută în 2023) se află deja în multe case și în multe biblioteci. Dar dacă nu, vă propun să-mi urmați sfatul: să fugiți la librăria din colț și să o cumpărați! „Se merită” pe deplin.
Imagine creată cu asistenţă digitală
Gabriel Ben Meron
