Număr vizualizări 9 ori
Hinter den Bergen wohnen auch Leute. Sei bescheiden, du hast noch nichts erfunden und gedacht, was nicht Andere vor dir schon gedacht und erfunden. Und hättest du’s, so betrachte es als ein Geschenk von Oben, das du mit Anderen zu theilen hast.[1]
(Nu ești singur pe lume. Fii modest, încă nu ai descoperit și nu ai gândit nimic care nu a fost deja inventat sau gândit de alții. Și chiar dacă ești original, consideră acest lucru ca pe un dar din ceruri pe care trebuie să-l împarți și cu alții.)
Fraza de mai sus apare în postfața la prima ediție a Albumului pentru tineret al lui Robert Schumann, (1810–1856), compozitor și critic muzical german, una din figurile importante ale romantismului.
Un vechi prieten și tovarăș de breaslă obișnuia să înceapă fiecare prezentare a unei idei noi cu: „eu primul și înaintea mea mulți alții”…
Pe vremuri, oricine avea șanse să „redescopere America”. Sursele de informații erau restrânse, accesul la noutăți era limitat și nu e de mirare că în istoria artei, literaturii și tehnologiei apar dispute privitoare la dreptul de a fi considerat primul, inventatorul și promotorul unei idei sau al unui aparat. Iată un exemplu din specialitatea mea: ideea injectării epidurale de opioizi a apărut aproape concomitent în două reviste medicale, la interval de numai câteva luni. Cine poate fi considerat promotorul tehnicii, cel care a publicat primul sau cel al cărui articol a fost trimis primul la redacție spre a fi publicat?
În ziua de astăzi e mult mai greu să inițiezi ceva de valoare, pentru că foarte probabil imensa majoritate a ideilor și proiectelor au fost deja inițiate sau inventate de altcineva.
Nu degeaba industria patentelor este una din cele mai reușite, ea fiind prima adresă de contact pentru oricine care crede că are o idee originală. Și nu degeaba atunci când împărtășești cuiva că ai descoperit sau ai inițiat ceva nou, primul sfat pe care-l primești este să cauți în literatura de specialitate dacă nu cumva ți-au luat-o alții înainte.
Am făcut această lungă introducere pentru a enunța un adevăr cunoscut de mai toți: în cea mai mare parte a vieții noastre personale și profesionale fiecare din noi folosește idei și inițiative ale altora. Chiar atunci când aducem o contribuție proprie la dezvoltarea unui subiect, aceasta va fi, în cel mai bun caz, un foarte mic pas înainte, o mică cărămidă adăugată unui sistem creat de alții cu mult înainte. A fi conștient de această realitate înseamnă a-ți recunoaște locul pe care îl meriți în societate și în profesiunea pe care o practici, pentru că numai foarte puțini aduc o contribuție care deschide un nou drum, una fără de care domeniul ar fi arătat complet altfel.
Și atunci, pe bună dreptate, te întrebi de unde vine evidenta lipsă de modestie a unora, dispuși oricând să-și atribuie un succes care în cel mai bun caz aparține multora, el / ea fiind doar o rotiță în acel mecanism?
În profesiunea mea această situație apare foarte des. Într-una din recentele mele conferințe afirmam (copiind, bineînțeles, pe autorul anonim al celebrei butade) cum că evoluția medicului cuprinde trei faze. La începutul carierei medicul se crede adjunctul Celui de sus; mai târziu, să zicem după obținerea titlului de medic primar, el chiar se consideră Dumnezeu, urmând ca pe la sfârșitul drumului să fie convins că, de fapt, Puterea Supremă e adjunctul său. Sunt convins că mulți dintre cititori vor fi de acord cu mine, recunoscând asemenea concepții în atitudinea unora din cei pe care îi întâlnesc.
În primii ani ai uceniciei mele de medic ATI am avut ocazia să cunosc și să lucrez cot la cot cu chirurgi de vază, cărora li se potrivea perfect celebra glumă: „Care e diferența dintre Maica Tereza și o asistentă de sală de operație?” „Maica Tereza slujește doar un singur Dumnezeu.”
Lipsa de modestie nu e numai o trăsătură de caracter, ea aduce cu sine și pericolul de a-i subestima pe ceilalți, uneori cu consecințe nefaste.
Iar mă întorc la practica meseriei noastre, la munca de echipă. În majoritatea cazurilor medicul curant e nevoit să apeleze la ajutorul colegilor, de obicei din alte specialități. Un diagnostic precis e apanajul mai multor specialiști, un caz oncologic necesită cooperarea mai multor experți în diverse domenii, un pacient cu o traumă multiplă este tratat aproape concomitent de mai mulți medici, asistente medicale, tehnicieni de radiologie, etc.
Banalități?! Da și nu. Aceste lucruri sunt cunoscute, ele fac parte din realitatea de zi cu zi. Dar în nu puține cazuri succesul tratamentului este prezentat ca rezultatul muncii unui singur individ. Adesea, în reportajele de televiziune sau radio, vorbind despre caz special se menționează un singur nume, de parcă ar fi fost un one-man show. Și de ce? Pentru că chirurgii nu împart faima cu niciun muritor de rând!
Nu intenționez să discut căile succesului profesional. Au făcut-o alții și, din păcate, nu prea există nimic nou în acest subiect. Dar nu aș dori să ignor un alt aspect: originalitatea și genialitatea nu se dobândesc pe băncile școlii. Așa cum culoarea pielii se moștenește, talentul este adesea rezultatul unei combinații genetice unice.
Dacă așa stau lucrurile, nimeni nu se poate mândri cu un dar primit de la natură, pentru care individul nu a făcut nimic, pur și simplu se bucură de o șansă pe care alții nu au avut-o. Unii vorbesc de un dar din ceruri, ceea ce (cel puțin în ochii mei) indică o doză semnificativă de noroc sau de naivitate / ignoranță.
A propos, ideea darului ceresc sau a șansei cu care te naști contrazice teoria lui Hans Selye, unul din pionierii studiului stresului, după care fiecare trebuie să pornească în viață de pe aceeași linie de start, urmând ca pe parcurs capacitatea fiecăruia să-și pună pecetea pe evoluția sa. În realitate, nu toți oamenii încep din același punct de plecare. Dar pe parcurs, Selye și teoria șansei cu care ne naștem conlucrează pentru a preciza care e rolul individului în construcția drumului pe care îl va parcurge în viață.
Talentul, șansa sau soarta nu pot avea o influență decisivă fără eforturile permanente pe care fiecare trebuie să le facă pentru a reuși, atât în viața personală cât și în cea profesională. Oare câte talente înnăscute s-au pierdut pe drum din cauza lenei sau a incapacității individului de a contribui el însuși la succesul propriei sale cariere? Fiecare cititor poate contribui la alcătuirea unei liste de indivizi care s-au născut cu o monedă de aur în gură (traducere liberă din ebraică), dar care nu au știut să folosească prilejul oferit de natură și au rămas doar cu talentul.
Dar mai există încă un aspect, adesea neglijat. În urmă cu mulți ani, la Oradea, am asistat la conferința unui distins coleg care prezenta o teorie extrem de interesantă: nicio idee originală nu are valoare decât dacă inițiatorul ei reușește să-i convingă pe ceilalți de importanța ei. O inițiativă care nu se bucură de recunoașterea celor din jur are foarte puține șanse de reușită. Niciun partid nu poate supraviețui cu un singur membru.
Și a-i convinge pe alții nu e deloc ușor. E nevoie de date precise și confirmate, e nevoie de un subiect de importanță clară. Dar mai e nevoie și de capacitatea de a aduce în fața celorlalți ceea ce ai gândit, ce ai făcut sau ești pe cale să experimentezi.
Oare această calitate e înnăscută sau însușită de-a lungul vieții? Las cititorului libertatea de a alege.
Sursa imaginii din articol:
Caricatură apărută 3.12.2016 în ziarul Maariv
Foto; Gabriel Ben Meron
Gabriel Ben Meron
[1] https://de.wikisource.org/wiki/Musikalische_Haus-_und_Lebensregeln
