Cofetăria Corso era raiul pe pământ în Brăila copilăriei mele. O clădire veche, boierească, oglinzi mari în care mă maimuțăream până când așteptam să-mi fie adusă la masă prăjitura. Mirosul care se strecura printre ușile batante ale laboratorului, aflat chiar în stânga intrării. Cofetarii cu coifuri albe pe cap, care trebăluiau ca niște albine uriașe, aducătoare de bucurie. Să nu se supere orașul meu de adopție, dar când am descoperit că în privința rafinamentului cofetăresc Clujul se mândrea cu broscuțe, ișlere și Doboș am fost tare dezamăgită.
Să nu se supere orașul meu de adopție, dar când am descoperit că în privința rafinamentului cofetăresc Clujul se mândrea cu broscuțe, ișlere și Doboș am fost tare dezamăgită.
Nu trebuie să stau prea mult pe gânduri: prăjiturile de la Corso. Brateș, Sinaia, Excelent, Mascotă sau Joffre.
Cofetăria Corso era raiul pe pământ în Brăila copilăriei mele. O clădire veche, boierească, oglinzi mari în care mă maimuțăream până când așteptam să-mi fie adusă la masă prăjitura. Mirosul care se strecura printre ușile batante ale laboratorului, aflat chiar în stânga intrării. Cofetarii cu coifuri albe pe cap, care trebăluiau ca niște albine uriașe, aducătoare de bucurie.
Să nu se supere orașul meu de adopție, dar când am descoperit că în privința rafinamentului cofetăresc Clujul se mândrea cu broscuțe, ișlere și Doboș am fost tare dezamăgită.
Trecea testul doar Diplomatul de la Cafe Lux.
O, tempora….
După revoluție, Corso s-a transformat în Select. Select doar cu numele. Apoi, din centrul vechi, s-a mutat pe Călărași. Iar acum e pe undeva prin Barieră. Mare i-a fost dezamăgirea copilului meu pe care l-am dus la acest nou Select ca la pomul lăudat. Și disperarea mea așișderea. Nici urmă de prăjiturile minunate, cu frișcă pufoasă. Pe care să le înghiți și să plescăi ca un pelican mulțumit.
Doar margarină, coloranți și acreală.
O, mores….
Și mai mi-e dor când mi-e dor de colivă. Cu bombonele, miros de rom, cruce din zahăr făcută cu forma de lemn, veche de zeci de ani. Pe care bunica o ținea în coșul de colivă, învelit bine într-un sac, pe dulapul din dormitor.
Mi-e dor de cana cu orez cu lapte, împodobită de o salbă de stafide înșirate cu răbdare pe ață albă. Pe care o primeam în fiecare primăvară pomană de la mătușa Neculina. De Moși.
De telemeaua de Blasova cu chimion, sărată potroacă, pe care o zdrobeam cu furculița și o amestecam cu mămăligă fierbinte.
Și de mucenicii bunică-mii. Pufoși, dospiți, împletiți în formă de 8, dați prin miere și nucă măcinată. 40 numărați cu sfințenie și copți cu noaptea-n cap în 9 martie. Dați apoi de pomană pe la vecini.
Și apropo de pomana de la vecine, mi-e dor să le văd alergând cu farfurii aburinde de ardei umpluți, sarmale, borș de perișoare, bătând insistent la ușa noastră. ”Hai, repede, zi bogdaproste și mănâncă până nu se răcește. Farfuria să nu mi-o aduci înapoi că-i tot de pomană.”
Evident că tot ce găteau vecinele era mai bun decât aveam eu acasă.
Cam ăsta-i gustul dorului meu de casă, atunci când mi-e dor…
