Mare bucurie, mare,  pe ”aleea” din centru (stânga) a politicii israeliene. Partidul reprezentativ (dar nu cel mai important în prezent) al stângii – Partidul  Muncii din Israel (Mifleget  HaAvoda HaIsraelit) – și-a ales un nou lider, mai exact a reales unul, în persoana lui Amir Peretz, care aduce dacă nu altceva, măcar speranța unui succes în alegerile anticipate (amânate) care vor avea loc, după cum se ştie: în luna septembrie.

 În peisajul politic din Israel care, în primii (aproape) 30 de ani de la proclamarea independenței, a fost dominat fără replică de partide de stânga, intruziunea dreptei în actul de guvernare a părut un fel de sacrilegiu, o încălcare a dreptului câștigat de stânga prin succesele de netăgăduit în perioada prestatală. Toate marile realizări ale etapei de pregătire pentru făurirea unui stat al evreilor au fost marcate de entuziasmul și dedicația tinerilor și vârstnicilor fideli idealurilor de egalitate socială, educați în spiritul principiilor sioniste-socialiste. Marii lideri ai mișcării sioniste practice, care se străduiau din răsputeri, luptând cu inerția omenească și vitregia naturii, să transforme într-o realitate funcțională visurile profetice, erau în cea mai mare parte încrezători în virtuțile socialismului. Palestina din timpul mandatului britanic (dar și înaintea acestei perioade) a fost terenul unor experimente sociale de anvergură și, chiar dacă  nu toate au rezistat judecății timpului, ele au adus servicii de neprețuit realizării ”proiectului de țară” al poporului evreu. Poate cel mai reprezentativ și mai provocator dintre toate ”experimentele” a fost ”kibuțul” (colectiv-ebr) o comunitate de profil agricol în care principiul ”comunist” de repartizare a îndatoririlor și beneficiilor era aplicat benevol și cu dăruire. Kibuțul a fost nespus de util ca o unitate de apărare în fața adversităților populației arabe majoritare și, mai ales, ca un factor coagulant pentru tineri veniți din țări, culturi și straturi sociale diferite, animați doar de un ideal comun. Kibuțul a fost un ”centru” de  recalificare și educație. Cele mai importante persoane de conducere ale viitorului stat, în armată, în administrație, în mediul social și, nu în ultimul rând, în viața politică au provenit din rândul kibuţnicilor.

Generația care a adus cea mai importantă contribuție în configurarea statului Israel a fost în majoritate zdrobitoare de sorginte și orientare socialistă. De altfel, chiar în mișcarea sionistă – deși motivația și scopul principal era redobândirea unei identități politice  pentru poporul evreu și refacerea unei entități politice pe teritoriul niciodată uitat sau abandonat Ereț Israel – a  fost esențială preocuparea pentru restructurarea socială, alterată prin secolele de pribegie, persecuție, excluziune și izolare. Primul sionist al modernității, Moses Hess, autorul celebrului pamflet ”Roma și Ierusalim”, a fost și un socialist convins deși nu împărtășea toate teoriile prietenilor săi Marx și Engels.

Dimpotrivă,  a fost un ardent susținător al reînvierii națiunii evreiești într-un stat evreu ca fiind singurul remediu împotriva antisemitismului (fenomenul exista deşi denumirea a fost  „inventată” mai târziu) Ideile lui au fost mai târziu conceptualizate de Berl Borochov , părintele sionismului socialist autorul teoriei cu piramida ocupațională care la evrei este inversă (la baza ”piramidei ” evreiești nu se află țăranii și muncitorii cu brațele, ca la celelalte popoare,  ci negustorii și intelectualii) deci ea trebuia ”răsturnată”:) Printre ideologii mișcării sioniste de orientare socialistă trebuie menționat și A.D.Gordon (mișcarea sionistă de tineret ”Gordonia” i-a purtat numele), unul din ecologiștii timpurii care a militat pentru constituirea așezărilor agricole, pentru reîntoarcerea poporului evreu la natura care în multe țări ale exilului le-a fost interzisă.  Dar cea mai complexă personalitate a ideologiei sionist-socialiste a fost cu siguranță Josef Trumpeldor, cel care a murit pe ”metereze”  apărând așezarea Tel Hai de atacurile arabe, parcă vrând să demonstreze că celebra lui frază ” Nu-i nimic, este bine să mori pentru Țara noastră” nu a fost o vorbă aruncată în vânt. În mod remarcabil atât stânga cât și dreapta sionistă îl revendică drept părinte spiritual. BETAR mișcarea de tineret a LIKUD-ului întemeiată de Zeev Jabotinsky îi poartă de fapt numele (acronim în ebraică). 

Acest fapt poate constitui încă o dovadă că, în pofida divergențelor și a disputelor duse uneori la paroxism, dreapta și stânga din Israel sunt unite prin aceleași rădăcini puternice.

Dreapta  a ajuns la guvernare după trei decenii de guvernare neîntreruptă a ”stângii”. În 1977 a câștigat alegerile noul prim-ministru de dreapta, Menahem Begin, care a dat semnalul pentru așezarea coloniștilor evrei pe Malul de Vest. Însă tot el a semnat, în 1979, primul tratat de pace al Statului Israel cu un stat arab, și nu cu unul oarecare, ci cu cel mai important și mai puternic stat arab, liderul Ligii Arabe, Egiptul  aflat sub conducerea lui Anwar al Sadat. În mod paradoxal, politicienii de dreapta – etichetați ca inamicii păcii și înțelegerii cu arabii – au obținut trofeul râvnit de cei de stânga. Până la urmă marele beneficiar a fost poporul evreu.

Totuși, apetitul de ”stânga” al electoratului israelian nu a dispărut peste noapte și nu a fost anihilat nici măcar de importantul succes politic obținut de Begin cu concursul  lui Sadat. Probabil că ideile fundamentale ale ”stângii” ca egalitatea socială, limitarea bogăției și dorința de pace sunt adânc înrădăcinate în memoria poporului, a cărui geneză se pierde în negura sclaviei și care dacă a purtat războaie, le-a purtat cel mai adesea să se apere şi nu să atace pe alții. De-a lungul îndelungatei lor istorii, evreii au fost un popor mai mult cucerit decât cuceritor. Prin urmare nu a surprins pe nimeni că la alegerile din 1984, partidul laburist a obținut un vot popular mai consistent, care l-a readus la guvernare într-un guvern de ”uniune națională” alături de partidul de dreapta ”Likud” și cu un premier ”jumi-juma” (Șimon Perez alternând cu Ițhac Șamir ).  Abia la alegerile din 1992, după  Războiul din Golf, Partidul Laburist (Avoda) a obținut o victorie clară, propulsându-l pe ”fostul” general Ițhac Rabin, eroul Războiului de Șase Zile spre fotoliul de prim-ministru. El a susținut și a semnat în 1993 Acordul de la Oslo, care a însemnat începutul unui ”proces de pace”. După 26 de ani acest proces continuă fără rezultate previzibile. A semnat însă  în 1994 un Tratat de Pace benefic cu Iordania. Acordul ”intermediar” convenit sub patronajul președintelui Bill Clinton, prin care s-a acordat autonomia Teritoriilor Palestiniene, a fost semnat de Rabin pe data de 28 septembrie 1995 la Washington.  Yigal Amir un fanatic religios de extremă dreapta l-a ucis în fața unui public de sute de mii care se strânsese la Tel-Aviv să se bucure pentru pașii făcuți spre Pace.

După uciderea lui Rabin, în mod cu totul neașteptat alegerile anticipate convocate de Șimon Peres  pentru funcția de prim-ministru au fost câștigate de Beniamin Natanyahu. După o scurtă guvernare, următoarele alegeri l-au propulsat pe Ehud Barak. Un general și el, care a propus palestinienilor cel mai curajos și mai generos aranjament de pace, inclusiv, acceptând Ierusalimul drept capitală a două state. Un stat evreiesc și unul arab care să coexiste pașnic. Oferta a fost refuzată de Yasser Arafat. După eșecul  lui Barak, s-a  fixat în conștiința publică israeliană convingerea că palestinienii nu sunt parteneri credibili pentru negociere, întrucât refuză să accepte convieţuirea paşnică și să ofere garanții acceptabile pentru o asemenea conviețuire, în condițiile în care Statul Israel, singurul stat al evreilor, este înconjurat de zeci de state arabe locuite de sute de milioane de oameni care  dacă nu sunt neapărat inamici,  cu siguranță nu ”amici” 

După expirarea mandatului lui Ehud Barak, adică după 2001, a urmat o diminuare continuă a electoratului de stânga.  La conducerea partidului Avoda s-au succedat mai mulți lideri, unii din ei chiar personalități de anvergură, care nu au reușit însă captarea propriului electorat. Pentru evreii israelieni, prima prioritate este securitatea statului. Evreii au trecut prin prea multe încercări ca să-și permită riscul de a încredința altora responsabilitatea pentru siguranța vieții lor. Guvernele de dreapta care s-au succedat după anul 2001, cele mai multe conduse de Bibi Natanyahu, au înțeles această îngrijorare și această prioritate nenegociabilă a poporului evreu care trăiește în Israel. Din acest motiv au fost aleși și realeși. Sigur că foarte mulți israelieni, au foarte multe nemulțumiri. Că prețurile locuințelor este în creștere, costul vieții este ridicat  în raport de veniturile salariale. Că autoritățile religioase se amestecă în mod abuziv în viața privată. Că religioșii nu participă în mod egal la susţinerea cheltuielilor publice, ci dimpotrivă, beneficiază în mod necuvenit de prea multe ajutoare din bugetul public, și câte altele. Cu toate acestea prima prioritate rămâne grija pentru securitatea Statului Israel.

Bibi Netanyahu și guvernele sale au înregistrat succese remarcabile, cel puțin în ceea ce priveşte politica externă și preocuparea pentru consolidarea capacității de apărare și dezvoltarea economiei țării,. Poziția internațională a Statului Israel este cu mult mai importantă în raport cu mărimea teritoriului și populației sale. S-au înregistrat progrese notabile în ceea ce privește relațiile cu marile puteri ale lumii, dar și cu numeroase țări din Africa și cu o parte  a țărilor arabe. Orice s-ar spune, premierul Netanyahu este un politician de talie internațională cu performanțe remarcabile, cu  relații personale  importante în lumea agitată a zilelor noastre. Un om greu de înlocuit peste noapte.

Desigur, dincolo de marile probleme ale politicii mondiale, cel mai greu cuvânt în rezultatele electorale îl au micile interese și orgolii personale sau de grup. Alegerile din Israel se repetă cu cheltuieli de sute de milioane de dolari (care se suportă, în ultimă instanță, de către contribuabili) datorită intereselor politice (poate îndreptățite:) ale lui Avigdor Liberman, fost ministru al apărării și fost ministru de externe. El a militat pentru formarea unui guvern de centru din care să fie excluse partidele religioase! 

Formațiunea ”Alb-Albastru”  devotată unui electorat laic de centru-stânga este pentru mulți o soluție atractivă, dar cu patru generali, foști șefi de stat-major și cu un personaj foarte carismatic, inteligent și om de lume ca Yair Lapid, nu prea prezintă suficiente garanții pentru un management politic adecvat și cu experiență. Intrarea ” în scenă” a doi politicieni cu expertiză și cu priză la electorat, având la activ câteva realizări notabile, este importantă și poate schimba echilibrul de puteri înainte de alegerilor din septembrie. Cei doi politicieni sunt Ehud Barak și Amir Peretz, reales de curând, cu 47% din voturile alegătorilor ”AVODA”, cândva cel mai mare partid politic din Israel, un partid social-democrat autentic. După alegerea sa, Amir Peretz a făcut o scurtă dar succintă declarație politică:  ”Primul și cel mai important lucru de făcut este să constituim un bloc unit al forțelor de centru-stânga” 

Beny Gantz, președintele formațiunii electorale ”Alb-Albastru” și potențial prim-ministru în cazul unei victorii de centru-stânga, a primit pozitiv oferta electorală a lui Amir Peretz. Se pare că la fel și Ehud Barak care este cel mai experimentat om politic de centru-stânga și singurul de talie comparabilă cu Bibi Netanyahu ( cu care are relații de camaraderie, căci a fost șeful lui Bibi în armată:) 

Poate se vor găsi cârcotași, care să considere că aceste teme electorale nu ne privesc pe noi, cei care nu suntem cetățeni ai Israel, nici nu locuim acolo și nici nu prea ne pricepem la ”tainele” vieții politice de acolo

Nu pot să le răspund decât foarte simplu:  tot ceea ce se întâmplă în Israel ne privește și pe noi, evreii din Diaspora. Israel este sprijinul, speranța și viitorul fiecărui evreu din lume. Oriunde ar fi, în orice țară, al cărui cetățean devotat poate și trebuie să fie, sigur păstrează o părticică din suflet pentru Israel. De acea e bine să știm ce se petrece acolo.

Tiberiu Roth, 3 iulie 2019