Era treaba mea să-mi fac de lucru pe la poartă și să-l pândesc. Îndată ce-l vedeam apărând în capătul străzii trebuia să fug în casă și să dau alarma. De multe ori ieșeam încălțată cu saboți mai mari, de împrumut, așa că mă poticneam până să intru pe hol și să strig că vine.

Alteori mă luam cu joaca, rupeam petuniile de sub geamul de la bucătărie, le molfăiam petalele subțiri și dulcege și uitam că am fost trimisă afară cu o treabă, așa că îl observam în ultimul moment. Abia mai apuca vecina să iasă din casă și să fugă pe poarta din spate cu pași mărunți și cu mătasea înflorată sub braț. Atunci îmi luam locul în fața oglinzii și ne prefăceam că pe mine mă probează, ca să justifice tiparele întinse pe masă, cutia rotundă cu ace de gămălie, metrul aruncat pe fotoliul muștariu și bucățile de material colorat risipite peste tot.

Bunica era croitoreasă, dar bunicul nu o lăsa să coasă pe bani la vecine sau prietene. I se părea că-i subminează poziția de cap al familiei, că o să se spună că-și trimite nevasta la lucru, pentru că el nu e capabil să câștige destul ca să o întrețină. Singurele concesii le făcea cu mine, cu mătușa și cu mama. Pentru noi trei bunica n-avea decât să coasă, să croiască, să combine bucăți de materiale după cum o tăia capul.

Prietenele și vecinele însă o tot rugau să le facă măcar un capot, dacă nu o rochie mai elegantă de mers la teatru sau la nuntă. Și uneori bunica accepta. Cu condiția ca totul să se desfășoare cu maximă discreție, atunci când bunicul nu era acasă.

Am crescut printre rejanse, butoniere, pense, trăgând selaiuri atunci când tivurile fuseseră cusute la mașină, punând ață nouă pe suveică, băgând în ac, adunând de pe covor ace de gămălie care zburaseră din rochiile probate.

Am petrecut zile în șir în fața oglinzii, probând rochițe sau bluze fistichii, combinate din bucăți de material rămase de la alte haine. Așteptam docilă și mă învârteam după cum mi se spunea până când îmi pierdeam răbdarea sau îmi auzeam prietenele jucându-se sub geam. Atunci începeam să mă fâțâi, să dau din picior, să mă vaiet că mi-e sete sau ca-mi trebuie la baie. Bunica țâțâia nemulțumită, dar mă lasa să plec, după ce mai trăgea două dungi apăsate cu creta pe material.

Mă uit în oglindă și nu mă recunosc. Port o rochie de mătase, lungă, elegantă, de culoare galben-verzuie. Aștept docilă ca niște mâini dibace să mă învârtă într-o parte și-n alta, în timp ce creta de croitorie mă apasă ferm în carne: aici mai trebuie o pensă, sub braț de răscroit.  În vremea copilăriei n-am visat niciodată să devin manechin. Și uite că devin. E drept, amator, și pentru o singură ocazie: lansarea noii colecții de haine create de Călina Langa. Sofisticare, asta trebuie să întruchipez și să transmit, iar rolul mă intimidează.

Însă de când am intrat prima dată în atelierul Călinei m-am simțit ca acasă. Sau ca la bunica. Bucăți de material, mașina de cusut într-un colț, fierul de călcat, haine de toate felurile atârnate pe umerașe. Miroase a parfum, a flori uscate și a sfârșit de vară.

N-am mai probat o rochie făcută la comandă din adolescență. Și e așa plăcut să simt răceala acelor cu gămălie, care ar putea să mă înțepe dacă ma mișc prea brusc. Și apăsarea cretei de croitorie, pe care bunica o umezea cu vârful limbii ca să lase urme mai vizibile. Mâinile Călinei care mă dirijează, mă întorc în stânga și-n dreapta. Mă sucesc să mă văd de la spate și aproape că mă dojenește ca bunica: stai într-un loc, vezi c-ai călcat pe poale. Hai, imediat ești gata!

Îmi vine să chicotesc, e ca un joc. Și dacă mă dezbrac de rochia asta elegantă poate redevin fetița pe care N. o strigă și o pândește pe sub geam. Poate dacă închid ochii, număr încet în gând până la 10 și îi deschid la loc, vraja o să funcționeze. Iar paltinul din dreptul dormitorului o să fie și el la loc, să ne adăpostească joaca și căsuța cu păpuși.

Câteodată e așa de ușor să călătorești în timp. Îți trebuie doar câteva ace de gămălie, o fărâmă de cretă și o voce care să-ți spună blând, dar ferm: nu te mișca, vreau să mă lămuresc cum cade cuta asta de pe piept!

S-o fi numind sofisticare, dar mie îmi sună a copilărie, a blândețe și a bucurie.