De ceva vreme mă învârt prin casă fără spor, îmi cad lucrurile din mână şi sunt tăcută, îngândurată. „Ce-i cu tine?” – mă întreabă bărbatul meu, bănuind despre ce e vorba. „Am oră la dentist şi mi-e teamă”. Sunt scutită de replica „Ce prostie!” pe care mi-aş da-o şi eu în locul lui, din moment ce ştiu că n-o să mă doară, pentru că procedurile dureroase se fac sub anestezie. Dar frica persistă în mine deşi – slavă Domnului – de-a lungul anilor nu am avut experienţe traumatizante în acest domeniu, ba din contră, am avut parte de medici stomatologi prietenoşi, cu mână uşoară. Şi totuşi, nu pot scăpa de frică.

Acum e vorba de dentist, altă dată de altceva. Trăiesc cu teama cuibărită în mine, o teamă congenitală care s-a manifestat din fragedă copilărie. Ţin minte că odată am fost trimisă la tutungeria din colţ, dar m-am întors din drum pentru că mi-a ieşit în cale un câine, iar altă dată am urcat vitejeşte scările către toboganul înalt din Parcul Babeş, dar văzând jgheabul abrupt şi ameninţător pe care ar fi trebuit să cobor, am făcut cale întoarsă. Mi-era frică de avioane şi când le auzeam uruitul fugeam în casă şi mă ascundeam, crezând că vine războiul şi încep bombardamentele (aşa cum văzusem în filme). Ani de zile mi-era teamă când eram scoasă la lecţii (deşi eram premiantă) şi tremuram de frică înainte de teze şi de olimpiade (unde eram tot premiantă). Trebuia mai întâi să-mi înving frica, să respir adânc ca să mă adun şi apoi să mă confrunt cu subiectele propuse spre rezolvare. Într-o dimineaţă geroasă de februarie, la primul examen din prima sesiune de la facultatea de fizică, am intrat în sală tremurând ca varga şi mi-au trebuit minute în şir pentru a-mi stăpâni genunchii şi mâinile care trepidau.

Cu timpul mi-am strunit emoţiile, dar teama a nu s-a risipit: mi-e teamă de bolile şi accidentele care mi-ar putea lovi familia, de singurătate şi de serile pustii. Sunt îngrijorată (îngrijorare – în DEX – nelinişte, teamă) dacă ai mei întârzie fără să mă anunţe, dacă nu am veşti de la cei dragi din depărtare şi fac febră înainte de călătorii.

Anii trec şi teama nu diminuează, ci se înteţeşte, pentru că experienţa de viaţă acumulată developează tot mai multe ameninţări posibile şi sunt tot mai conştientă de valoarea lucrurilor pe care le-aş putea pierde…

Uneori, înainte de culcare, mă întreb temătoare dacă mă voi mai trezi a doua zi, după cum după un răstimp îndelungat de insomnie rebelă, medicul mi-a explicat cauza: sunt anxioasă (anxios – DEX – neliniştit, temător). Mi-a prescris medicamente, dar… mi-a fost teamă să le iau, din cauza efectelor adverse.

Nu am altă soluţie decât să convieţuiesc cu teama… Cine ştie, poate că şi ea se teme de nesăbuinţele mele şi tocmai de aceea îmi trimite semnale de avertizare. Mi-am dat seama că pot s-o stăpânesc dacă respir de mai multe ori adânc şi comut din starea emotivă în cea raţională, încurajându-mă că toate problemele se rezolvă, că întotdeauna există o cale de ieşire, trebuie doar să fii calm(!) şi s-o găseşti.

La fel trebuie să procedez şi acum. Voi intra în cabinetul de stomatologie, mă voi relaxa, mă voi aşeza în scaunul acela înspăimântător şi mă voi lăsa pe mâna dentistei… Totul va fi OK. Până la urmă „nu e o problemă de viaţă şi de moarte, sunt doar nişte dinţi” cum mi-a spus odată, pentru a mă linişti, prietenul meu din copilărie, doctorul Johanan Vass de la Ierusalim.

Andrea Ghiţă