Este convingerea mea nu doar ca istoric, dar și ca un om care a trăit evenimentul. Deși aveam doar 13 ani, am fost în stare să conștientizez semnificația celor petrecute. Nu pentru că aș fi fost un copil precoce, ci pentru că cele trăite în anii Holocaustului m-au maturizat. Nu pot uita seara acelei zile. Era pe la ora zece. Un vecin a ieșit în curte, strigând: „Oameni buni, e pace! Veniți la mine să ascultăm ce se spune la radio.” Chemarea lui era binevenită întrucât nouă, evreilor, ne era interzis să avem aparate de radio. Vecinul era român, croitor de meserie și îl chema Grecu. Am intrat în locuinţa lui tocmai când a început discursul rostit de Regele Mihai. Emoția era mare,    probabil că şi regele era emoţionat, pentru că se bâlbâia. Țin minte că dl. Grecu a fost foarte mulțumit când a auzit că în guvern a intrat un singur comunist. Rămâne neșters în sufletul meu faptul că am sperat că viața mea se va schimba. Că voi putea merge din nou la şcoală, ca toţi copiii de vârsta mea şi nu voi mai fi supusă persecuţiilor. Că am scăpat de groaza deportării în Transnistria. Era cea mai cumplită teamă a copilăriei mele, întrucât o auzisem pe mama spunându-i tatălui meu că dacă vine ordinul deportării, ea dă drumul la gaze, se sinucide și mă omoară și pe mine, pentru că oricum am fi fost sortite pieirii. Că tata era mai rezistent și fără grija noastră ar fi putut scăpa cu viaţă. Deci, în noaptea zilei de 23 august 1944, începusem să sper că de-acum vom fi salvaţi.

Ce s-a întâmplat, de fapt, în această zi? Citez dintr-o carte de istorie a României, apărută la Editura Corint în anul 2007. „Situația a ajuns într-un    punct critic odată cu ofensiva sovietică inițiată în 20 august pe frontul românesc. Armata Roșie a străpuns pozițiile defensive în câteva locuri. La 22 august Antonescu a vizitat statele majore de campanie și și-a dat seama de gravitatea situației. Dacă trupele sovietice pătrundeau prin linia de apărare Focșani-Galați între Carpați și Dunăre, soarta României era pecetluită. În acest context Maniu și Brătianu, în strânsă colaborare cu regele Mihai, principalii organizatori ai unei lovituri de stat, au stabilit data de 26 august pentru această acțiune. Dar când au aflat că Antonescu urma să plece din nou pe front în 24 august, au devansat acţiunea pentru ziua de 23. În după-amiaza acelei zile regele l-a invitat pe Antonescu la Palat. Când mareșalul a refuzat să accepte încheierea imediată a armistițiului, regele a ordonat arestarea lui și a lui Mihai Antonescu, care îl însoțise. Ceilalți colaboratori apropiați ai lui Antonescu au fost convocați la Palat pentru o presupusă întâlnire a Consiliului de Coroană și arestați.

Seara acestei zile este evocată, printre alții, de către Emil Dorian în memoriile sale. Avem în vedere cartea intitulată „Jurnal din vremuri de prigoană”, apărută în Editua Hasefer în 1996.

„Seara la ora zece și jumătate” – scrie Emil Dorian – „după ce am ascultat    muzica fremătătoare a Marseillaise-ei, prin care se sărbătorea Parisul    eliberat, Radio București a anunțat că va difuza un comunicat important pentru țară. Au trecut 20 de minute lungi și deodată am ascultat proclamația regelui Mihai, prin care anunța încetarea războiului cu aliații și trecerea de partea lor, reluarea Ardealului de la Unguri și reîntronarea libertății și egalității pentru toți. Apoi s-a citit lista noului guvern, alcătuit din liberali, național-țărăniști, comuniști și socialiști, guvern în frunte cu generalul Sănătescu și din care făceau parte Maniu, Dinu Brătianu, Lucrețiu Pătrășcanu, Titel Petrescu și alți câțiva generali. Pătrășcanu, reprezentantul Partidului Comunist și ministru al Justiției, a citit Decretul de amnistie a tuturor deținuților politici, cu excepția legionarilor. Un sfert de oră sau poate ceva mai mult a durat lectura comunicatului. Atât. În 20 de minute s-a întors o foaie epocală în istoria României.

Am ieșit cu toată lumea în curți, pe străzi, cu urări și strigăte de bucurie. Vecinii ne-au reținut la un pahar de șampanie. Apoi ne-am îndreptat spre niște prieteni, fiindcă nu puteam dormi. Cine a dormit în noaptea asta? Trecătorii, pe jos, pe motocicletă, în mașini urlau frenetic: Trăiască pacea!”.

Așadar, știrea a fost întâmpinată cu satisfacție de majoritatea populației țării, atât de români cât și de evrei. Curierul Israelit, organul de presă al Uniunii Evreilor Români, în numărul din 17 septembrie 1944 (primul număr reapărut după interdicția din timpul regimului Antonescu) scria: ,,Evreii participă din tot sufletul la înaltul omagiu pe care întreaga țară l-a adus Majestății Sale Regelui Mihai care, cu atâta patriotism și abnegațiune, cu curaj și clarviziune, a lucrat  pentru eliberarea României de sub jugul german”.

Este adevărat că după acest eveniment a urmat o epocă, un regim politic care a ținut peste patru decenii, nefiind câtuși de puțin reprezentativ pentru voința majorității românilor, România fiind dominată de comuniști și de mentorii lor sovietici. Dar nu se poate ști care ar fi fost soarta României dacă nu ar fi luat această decizie și ar fi ajuns să fie cucerită de armata sovietică cu tunurile. Un lucru se știe precis și anume că datorită acțiunii de la 23 august 1944, România și-a adus contribuția la războiul antihitlerist, la zdrobirea nazismului, fapt ce a adus după sine redobândirea Transilvaniei de Nord, prin Tratatul de Pace semnat la Paris, în 10 februarie 1947.

Așadar ziua de 23 august 1944 nu poate fi ștearsă din rândul evenimentelor istorice decisive; actul în sine a fost un act de curaj, în felul lui unic în mersul evenimentelor din timpul celui de al Doilea Război Mondial. Meritul primordial îi revine tânărului Rege Mihai. Ce regim ar fi fost în România dacă n-ar fi fost 23 august, ce s-ar fi întâmplat cu Transilvania este greu de ghicit… Desigur, regimul care a venit nu a respectat principiile democratice, ci din contră, a fost împotriva acestor principii. A fost nefavorabil nu doar românilor, dar și evreilor, exceptând unele cazuri individuale.

Însemnările lui Wilhelm Filderman în Jurnalul său sunt relevante pentru înțelegerea statutului evreilor ca minoritate națională sub regimul comunist. „Sub guvernul comunist viața mea a fost și mai dramatică”, scrie cel mai important conducător din istoria evreilor din România. „Am fost arestat în 1945. Am făcut greva foamei cinci zile și apoi am fost trimis acasă, unde am rămas în arest la domiciliu timp de trei săptămâni. Deoarece m-am opus comuniștilor și fusesem informat că urma să fiu arestat ca spion englez, am părăsit clandestin țara împreună cu soția mea în 12 martie 1948”.

Regimul comunist nu a fost rezultatul actului de la 23 august, ci al conjuncturii internaționale create după al Doilea Război Mondial și al concesiilor pe care puterile occidentale le-au făcut Uniunii Sovietice, fără contribuția căreia ar fi fost greu de realizat zdrobirea nazismului.

Lya Benjamin