David, un rege poet

Îmi umblă în cap două rânduri de vers. Nu știu de unde le-am cules de s-au rătăcit și mi-au rămas obsesiv în minte. Vor fi fost scrise de un poet cunoscut, dar eu am uitat cine era, mi-au rămas numai cuvintele:

O luptă-i viața; deci te luptă

Cu dragoste de ea, cu dor.

Noi, evreii, iubim și respectăm viața ca pe cea mai înaltă valoare.

Încerc să-mi imaginez că un personaj complex precum Regele David, care s-a metamorfozat, poate fortuit, într-un personaj istoric, a avut de dus multe lupte. O luptă pentru viață, o luptă pentru putere și nu în ultimul rând o luptă pentru adevăr.

”Că-ntru păcat am fost făcut

de maică-mea, și-ntru prihană,

dar Ție, Doamne, ți-a plăcut

să-mi fie adevărul hrană”.

………………………………..

”De robul Tău să nu Te lepezi

și nu-i lua duhul Tău sfânt,

de sub povara grelei lespezi

scoală-l și dă-i temei de cânt

în duhul mântuirii Tale!”

……………………………………..

”Doamne, bine Te

rog Sionului a-i face,

și fă să se zidească-n pace

Ierusalimul ”

(fragmente din Psalmul 51, tradus de Șerban Foarță)

Copilul-minune și ”păcatul”

Acest ciudat și mult discutat psalm, unul din cei atribuiți lui David, poate face parte din acele împletiri savante de cuvinte care conțin dezlegarea unor mistere. Într-adevăr David fiul lui Ișai din Betleem, care avea să ajungă cel mai mare și mai important rege al evreilor, purta din copilărie zestrea ascunsă a originii sale învăluite în ceața incertitudinii. Era cel mai mic din cei nouă copii pe care Ișai i-a zămislit cu mai multe neveste, conform obiceiului de atunci. Dintre toate soțiile lui Ișai, mamele copiilor săi, doar una a rămas necunoscută posterității: mama celui mai tânăr dintre băieți, David. Aici narațiunea rămâne în suspans.

Sunt două surse biblice: cele două cărți ale profetului Samuel. Dar există și surse ulterioare, rabinice din Talmud. Care este esența diferențelor de opinii? Unii susțin că cea care l-a născut pe David a fost o prostituată strecurată în patul lui Ișai. Alții susțin că mama lui David a fost  Nițevet, soția legitimă a lui Ișai, care s-a deghizat în prostituată în acea noapte cu bucluc. Poate David, prin psalmi, a creat el însuși această incertitudine, care să-l facă deosebit de frații săi și să-l califice pentru destinul lui cu totul aparte. Era mezinul familiei, cel mai năpăstuit, dar s-a dovedit cel mai talentat. Micul păstor a devenit un poet plin de sensibilitate, muzician, cântăreț și dansator grațios, dar și luptător abil, în stare să-l înfrunte și chiar să-l învingă pe uriașul Goliat. 

Primul din a doua dinastie

Din relatările judecătorului-profet Samuel am văzut isprăvile ieșite din comun ale tânărului David și ascensiunea lui pe merit, cu binecuvântare divină. La 30 de ani domnea la Hebron, în fruntea tribului Iuda, când Ișboșet, al doilea și ultimul rege al dinastiei lui Saul, a fost ucis de proprii lui adjutanți, care au oferit capul său lui David ca trofeu. Cu respectul cuvenit unui rege al triburilor lui Israel, rămășițele pământești ale lui Ișboșet au fost înhumate lângă mormântul lui Abner, comandantul oștirii lui Saul. 

După scurta domnie a lui Ișboșet, triburile au oferit coroana lui David, care a fost uns de mâna lui Samuel din poruncă divină, după cum reiese din Cărțile care-i poartă numele, care sunt recunoscute de autoritățile sacre ale evreilor și creștinilor. De altfel David era deja rege al Tribului Iuda. După cucerirea Ierusalimului, David a devenit regele tuturor triburilor, al întregului popor evreu, în jurul anului 1000 (î.Cr.).

Una din prioritățile noului rege a fost punerea la un adăpost sigur al Tabernacolului cu Tablele Legii, sursa credinței și garanția unității triburilor evreiești. Din momentul recuperării lui din mâinile filistenilor, acesta se afla la Kiriat-Iearim, la granița dintre triburile Iuda și Beniamin. (aproape de orașul orașul Beit Shemesh de astăzi). Tânărul rege David, a ales Ierusalimul drept capitala regatului pe care l-a închegat după încoronarea sa, și acolo a așezat Tabernacolul (Mișcan) într-un cort impresionant. În cort a așezat Chivotul Sfânt (Aron Kodeș), un dulap special, din lemn de salcâm, în care se păstrau Tablele Legii și mai târziu Sulurile Torei. Ierusalimul avea o poziție avantajoasă, pe culmea munților, care putea fi lesne apărată și care asigura controlul drumurilor de acces spre văile înconjurătoare.

Potrivit scrierilor biblice, (Ioșua, Regi, Cronici 1), Ierusalim a fost o cetate canaanită numită Jebus. Unii istorici confirmă această ipoteză, alții susțin că ar fi fost o așezare sumero-akkadiană numită Uru-salim. Cele mai numeroase dovezi susțin totuși existența în perimetrul Ierusalimului a unei populații Jebusite, care a fost dislocată printr-un atac-surpriză de armata regelui David, sub comanda lui Ioav. Soldații au pătruns în Ierusalim prin canalele subterane, prin care apa izvorului Ghihon alimenta orașul. (Era unica sursă de apă a cetății.) 

Noua capitală, ocupată de oastea lui David, a primit două denumiri, care s-au păstrat până în zilele noastre: Ir David (Orașul lui David) și Ir Hakodesh (Orașul Sfânt). Dar poate cel mai frumos nume al cetății Ierusalimului este Sion, nume devenit simbolic pentru patria evreilor și capitala sa. Săpături arheologice recente au confirmat realitatea existenței Orașului lui David, vechi de 3000 de ani. În zilele noastre parcul național Ir David este un muzeu frecventat de numeroșii turiști, dovada irefutabilă a existenței acestei capitale a primului stat evreu cu trei milenii în urmă.

Toate descrierile biblice trebuie considerate cu îngăduința impusă de mileniile care au trecut de atunci și de diversitatea comentariilor care le-au modelat. Desigur sunt și unele surse recente, cu caracter explicit politic, cum ar fi afirmațiile din Enciclopedia Palestiniană, editată în 1978, în care se pretinde fără niciun argument credibil că actualii palestinieni ar fi descendenții Iebusiților care trăiau pe acele meleaguri acum 3000 de ani. Această afirmație nu este nici nevinovată, nici lipsită de consecințe.

De la regele David la premierul David

Ierusalim este printre cele mai vechi orașe ale lumii, poate cel mai important, dar sigur cel mai disputat. Cele trei mari religii monoteiste îl revendică drept oraș sfânt. Pentru evrei este singurul, pentru creștini e cel mai important printre orașele sfinte (Roma, Constantinopol ș.a.), pentru musulmani e al treilea după Mecca și Medina. De-a lungul frământatei sale istorii a fost atacat de 52 ori, a fost ocupat de 44 de ori, asediat de 23 de ori și complet distrus de două ori. Timp de cca. 800 de ani a fost capitala unui stat suveran evreiesc și cca. 200 de ani a unui stat suveran creștin (cruciat). În rest a fost ocupat de diverse puteri cu veleități imperiale: romani, greci, perși, otomani, britanici…

În 1947, noul for mondial menit să apere pacea și dreptatea în lume, Organizația Națiunilor Unite (care nu au fost și nici nu par să fie unite) a hotărât cu o majoritate absolută în Adunarea Generală din 29 noiembrie (rezoluția 181) împărțirea Palestinei (echivalentul geografic aproximativ al regatului lui David) între două state potențiale: unul arab și celălalt evreu. Ierusalimul urma să devină un oraș internaționalizat, sub tutela ONU.

Din această rezoluție, care ar fi trebuit să asigure pacea și înțelegerea, inclusiv uniunea economică, nu s-a ales nici pacea, nici înțelegerea, nici uniunea economică. În schimb a pornit un război cald-rece, care ține de 72 de ani, întrerupt cu perioade de armistițiu. Războiul se poartă între o lume cu multe sute de milioane de oameni, cu prea multe miliarde de dolar și un popor de câteva milioane de oameni risipiți în toate colțurile lumii, cu o impresionantă zestre de istorie, cultură și suferințe. Declicul războiului a fost Declarația de Independență a Statului Israel, pregătită și rostită de David ben Gurion în 14 mai 1948. A fost renașterea Statului Evreu după aproape 3000 de ani.

Omul David 

Evreii nu au cultul sfinților. Ei respectă oameni de seamă, profeți sau învățați, binefăcători sau vizionari, conducători generoși sau rabini cu har, oameni cu gândire profundă sau cu talent, scriitori, poeți, muzicieni sau artiști. Dar toți sunt oameni, nu sfinți, oameni plini de calități, dar care au și defecte. Poate că David este cel mai bun exemplu. Regele David era și omul David. Născut poate în promiscuitatea unui păcat, care îl mistuie și în anii maturității, acest tânăr frumos la trup și iute la minte, plin de însușiri care îl fac să fie iubit de femei și de bărbați, este generos până la sacrificiu, dar poate să fie și egoist, urmărind propria lui satisfacție sau fericire. Viața lui, destul de lungă pentru epoca în care a trăit, a fost plină de surprize și contradicții. Cei aproape cincizeci de ani de domnie ca rege în Iudeea, apoi ctitor și domnitor al Regatului Unit al tuturor triburilor evreiești, a fost marcat de mari realizări dar și numeroase decepții și erori umane.

Iubirea lui pentru frumoasa Batșeva, pe care a zărit-o făcând baie în vecinătatea palatului său, poate fi socotită ca o aventură trecătoare, pe care cei mai mulți bărbați și-o îngăduie dacă se ivește ocazia, dar este și un semn al destinului. Povestea este cunoscută. David are o întâlnire amoroasă cu tânăra din vecinătate, în timp ce soțul ei, Urie Hittitul, îndeplinește serviciul militar în slujba regelui. Batșeva rămâne însărcinată. Ca să evite dezvelirea adulterului, regele îl cheamă înapoi pe soțul ”încornorat”. Acesta însă, de bună credință, refuză gratitudinea regală, punând datoria mai presus de orice. Încolțit de venirea pe lume a fructului iubirii interzise, David aranjează trimiterea la război și uciderea în luptă a soțului nedorit. Nedemn comportament pentru un rege! Copilul se naște mort – efectul justiției divine. Regele o ia de soție pe Batșeva, pe care o iubea sincer, căci i-a născut copilul care avea să devină cel mai înțelept rege al evreilor, Regele Solomon. Acesta avea să primească binecuvântarea divină pentru a clădi Primul Templu, locul adunării poporului, locul jertfelor aduse Unicului Atotputernic Creator și locul unde se vor păstra așa cum se cuvine Tablele Legii. Această onoare i-a fost refuzată lui David, care a fost nevoit să verse sânge în numeroasele războaie pe care le-a dus pentru a-și apăra poporul și patria.

Steaua lui David a însoțit timp de mii de ani poporul evreu peste tot în lume, la bine și la rău, iar acum strălucește în patria sa renăscută, în Statul Israel.

Tiberiu Roth, 10 noiembrie 2020