Primul meu pașaport

Acum câteva zile mi-am reînnoit pașaportul și mi-a revenit în memorie epopeea primului meu pașaport, cel din anul 1989. Mărturisesc că noul meu document biometric, cel pe care stă scris frumos UNIUNEA EUROPEANĂ și care conține într-un cip până și amprentele mele, tare mă tem că va fi ultimul pentru mine. Este eliberat cu o valabilitate de zece ani și mă gândesc că peste atâta timp poate nu voi mai avea prea mult chef de plimbări… Doamne ajută să n-am dreptate.

În orice caz, chef de plimbare am avut de când mă știu și încă mai am, trăsătură de caracter moștenită de la tatăl meu care era și el un adorator al naturii și un mare călător. Din nefericire a trăit aproape toată viața în regimul comunist, așa încât nu a ieșit niciodată din granițele țării. Dar a visat… Eu, în schimb, am umblat cât de mult am putut și am făcut-o din primele zile când a fost posibil. Când îmi aduc aminte cum s-au aranjat lucrurile ca să obțin pașaportul în decembrie 1989, mai că-mi vine să cred în karma, că numai ea și cu mine știam cât de mare era dorința mea de a călători și cum în anii de comunism feroce pierdusem până și speranța că acest lucru ar fi posibil.

Poate nu ar strica să reamintesc că, în timpul Republicii Socialiste România, granițele erau cvasi-închise, cel puțin pentru cetățenii români, în direcția ieșirii din țară. Legea spunea că puteai călători doar o dată la doi ani în țările din blocul comunist, adică în țările socialiste dintre care unele erau vecine și toate erau ”prietene”. Dar în coruptul, decadentul occident, călătoria era aproape imposibilă, îți trebuia aprobare specială și trebuia să lași în urmă, în patrie, rude de gradul întâi care să-ți asigure oarecum reîntoarcerea. Deh, beneficii ale Cortinei de Fier…

Deci, o dată la doi ani puteai să soliciți emiterea unui pașaport în posesia căruia erai doar pe timpul călătoriei, după care trebuia să-l predai organelor statului.

În anul 1988, cu un an înaintea Revoluției, după ce bunicul meu dinspre mamă s-a prăpădit, bunica mea vitregă, a treia lui soție, o doamnă desăvârșită, de origine germană, a emigrat în Germania Federală la vârsta de 65 de ani. În treacăt fie zis, bunicul fusese un bărbat foarte frumos, elegant și plăcut, mare crai de altfel. Prima lui soție a fost iubita mea bunică Magda, pe care am evocat-o deja în spațiul revistei Baabel.

Această doamnă, Ksenia Bogdan, avea un nepot stabilit la Düsseldorf, vice campion al Germaniei la bridge, fiul fratelui ei, care a chemat-o și a convins-o să se stabilească acolo. Tanti Ksenia, cum îi spuneam eu, fusese soția bunicului meu timp de 12 ani, ultimii din viața lui, ani în care ne-am întâlnit de multe ori și între noi s-a format o legătură frumoasă și caldă. Așa se face că în anul 1989, la câteva luni după ce s-a instalat la Düsseldorf, Tanti Ksenia mi-a trimis o invitație oficială pe baza căreia puteam să solicit pașaport.

Mi-am completat dosarul (cu șină) cu actele necesare. Lăsam în țară soț, copil de patru ani și mamă singură, prezentam motive de încredere că voi reveni, așa încât speram că am șanse și am depus actele la poliție. Asta a fost prin octombrie 1989. Bineînțeles că dosarele se analizau și răs-analizau, timpul trecea și atunci, prin cunoștința unei cunoștințe a cuiva destul de sus-pus de prin Oradea, m-am interesat ce e cu dosarul meu și dacă voi primi pașaportul. Era deja începutul lunii decembrie și după mai multe insistențe mi s-a răspuns prin cunoștința respectivă că cererea mea a fost respinsă și trebuia să merg la oficiul pentru pașapoarte să-mi scot dosarul.

Dezamăgirea mea a fost atât de mare încât mi s-a făcut lehamite și am lăsat zilele să treacă fără să scot dosarul. Cred că era deja 16 sau 17 decembrie 1989 când am trecut, cu alte treburi, prin apropierea sediului poliției și mi-am zis să intru. La poartă stăteau doi soldați înarmați, la Timișoara începuseră revoltele, astfel încât am renunțat pe moment, spunându-mi că de fapt nu e nicio grabă. În decurs de câteva zile orânduirea socialistă a fost răsturnată, totul s-a schimbat peste noapte. La câteva zile după Crăciun mi s-a comunicat să vin să-mi ridic pașaportul. Toate dosarele aflate în sediul poliției la data Revoluției fuseseră aprobate și pașapoartele emise.

M-am prezentat la poliție în trei ianuarie 1990, am scos pașaportul cu coperți verzi, am plecat la București, la Ambasada Germaniei, unde am primit viza după zece ore de stat la coadă, și în 15 ianuarie am luat trenul spre Berlin. Era Berlinul de Est – la agenția de voiaj din Oradea nu se vindeau bilete mai departe de atât. Zidul Berlinului căzuse, dar Germania nu se unificase încă, asta avea să mai dureze un an. Am trecut granița din Berlinul de Est în cel de Vest, era un check point prin care am intrat pentru prima oară cu adevărat în occident, folosindu-mi cu emoție și încântare pașaportul nou-nouț.

Trei săptămâni mai târziu, la revenirea în patrie, știu sigur că eram mult mai tristă și aveam mare dreptate să mă simt așa.

Anca Laslo

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

9 Comments

  • Marina Zaharopol commented on June 4, 2022 Reply

    Se pare că la ceva tergiverseala ajută. Uneori, îţi permite să te gândeşti mai mult înaintea luării unei hotărâri importante, dar în cazul tău, amânarea acţiunii s-a îngemănat cu multă baftă
    Îţi urez să-ţi surâdă în continuare norocul în tot ce vei întreprinde, inclusiv călătorii minunate!

    • Anca Laslo commented on June 4, 2022 Reply

      Multumesc Marina!

  • Andrea Ghiţă commented on June 3, 2022 Reply

    Un subiect aparent banal, dar nu e aşa. Cu toţii am jinduit după un paşaport. Să-l ai în posesie şi să treci frontiera, să scapi măcar vremelnic de închisoarea regimului ceauşist era un vis prea frumos şi aproape irealizabil fără a te duce la audienţă şi aimplora “organele” să-ţi dea drumul. Nu m-am dus niciodată. Ultima mea călătorie dinainte de 1989 fusese în 1969 – la Moscova. După căsătorie nu am mai fost nicăieri, pentru că la început ( când mai erau excursii cu ONT-ul) nu am avut bani şi pe urmă ştiam că nu ne dă drumul la amîndoi simultan. După 1989 era aşa o înghesuială la paşapoarte, aşa o nebunie, încât aveam să plec în prima călătorie este hotare externă abia în 1995. După Revoluţie mi-am jurat că nu voi mai sta la coadă pentru nimic, niciodată.

  • BORIS MEHR commented on June 3, 2022 Reply

    VREME DE TRISTĂ AMINTIRE CÂND ORICE CĂLĂTORIE ERA ÎN MÂNA UNUI SEMIANALFABET SAU JAVRĂ, EUFEMISTIC VORBIND, MIE MI S-A REFUZAT O EXCURSIE CU ONT ÎN CEHOSLOVACIA exact cu trei zile înaintea datei de plecare. ÎN SCHIMB AM PLECAT în interes de servici în ITALIA, FRANȚA, AUSTRIA, IUGOSLAVIA. SE LUCRA CU PICIOARELE.

    • Anca Laslo commented on June 3, 2022 Reply

      Exact asa a fost, de aceea consider ca nu-i rau sa ne amintim si sa ne bucuram ca toate astea sunt trecute.

  • tiberiu ezri commented on June 3, 2022 Reply

    Iti doresc sa-l folosesti din plin!

    • Anca Laslo commented on June 3, 2022 Reply

      Multumesc!

  • Anca Laslo commented on June 3, 2022 Reply

    Iti multumesc Veronica pentru cuvintele calde si pentru urare. Asa sa fie!

  • Veronica Rozenberg commented on June 2, 2022 Reply

    Anca, o evocare emotionanta si sincera (nimic nou !!), cu toate ca in ciuda situatiilor pe care le relatezi,se pare ca ai fost intr-o zodie buna, atunci cand ai hotarat – indirect ce-i drept – sa faci vizita la tanti Xenia.
    Si eu pastrez pasaportul cu care am emigrat in 1975 din Romania, Pasaport fara Cetatenie, nu-mi amintesc daca se putea pastra, pentru ca multi prieteni, care au emigrat in aceeasi perioada, si-au pastrat-o.

    Si totusi ai revenit mai trista??

    Dar o urare este obligatorie, sigur ca si dupa reinnoire, vei continua sa calatoresti, poate doar in alte locuri si cu alte premize, ti-o doresc din suflet !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *