”Înainte de COVID” – iată o expresie care în ultimii ani a intrat în uzul curent. De la mic la mare, adică de la cetățeanul de pe stradă până la ultimul politician sau economist, în mai toate subiectele, în mai toate discuțiile, articolele și discursurile, termenul de referință e COVID-ul. Înainte de COVID situația economică era așa, acum e așa. Înainte de COVID epidemia de gripă înspăimânta pe mulți, acum ea a trecut pe locul doi ș.a.m.d.

În tinerețea mea termenul de referință era ”înainte de război”. Toată lumea știa despre ce război e vorba, adică de cel de al Doilea Război Mondial care se terminase de curând și ale cărui consecințe se puteau simți încă peste tot și în toate domeniile.

Cei de un leat cu părinții mei vorbeau de belșugul magazinelor și piețelor, ”de dinainte de război”, alții povesteau cât de ușor era să găsești o locuință de închiriat în Bucureștiul ”de dinainte”, în comparație cu acei ani de restriște provocată de o mulțime de evenimente, nu numai de urmările războiului. Auzeam nu o dată vorbindu-se de antisemitismul deschis și pe față, cel de ”dinainte”, și de faptul că această pacoste se simțea, plutea în aer, dar nu se manifesta, că doar nu suntem în timpurile de dinainte de război.

Ziarele de atunci prezentau periodic statistici care indicau progresul făcut de regimul recent instalat, de exemplu scăderea dramatică a procentului de analfabeți sau creșterea mai mult decât substanțială a numărului de sate electrificate, ca să dau doar două exemple, și totul în comparație cu ce era înainte de război.

Odată ajuns în Israel, am înțeles foarte repede că expresia ”dinainte de război” nu-și are locul în dialogul zilnic între localnici sau în paginile ziarelor și revistelor, pur și simplu pentru că de când există, Israelul e în perioada ”de dinainte de război”, și chiar în perioada ”dinaintea unui război”, sau așa cum se exprima cineva cu inspirație: Israelul se află în permanență între două războaie.

Scriam că mi-a trebuit o vreme până să mă dezobișnuiesc de expresia cu pricina, iar explicația e simplă: când voiam să povestesc cuiva despre viața mea și a alor mei în țara în care mă născusem, foloseam expresia ”dinainte de război” pentru a explica cum trăiam acolo și de ce plecasem (”pentru că nimic nu era bun pentru nimeni, mai ales pentru evrei, nici înainte și nici după război”), iar de fiecare dată eram întrebat: dinaintea cărui război?!

Și cum e cu COVID-ul?

Nu cunosc atmosfera din perioada de după așa-numita gripă spaniolă, din anii 1918-1919, în care au murit între 25 și 50 de milioane de oameni. N-am idee dacă pe vremea aceea se folosea expresia ”înainte de epidemie”, așa că nu am un termen de comparație. Dar pot susține cu argumente cum că pandemia de COVID din ultimii ani și-a pus amprenta pe starea de spirit și de fapt a celor care au trecut prin această catastrofă și au supraviețuit.

După părerea mea, această teribilă influență are două explicații.

Prima e legată de impactul pe care l-a avut pandemia recentă asupra tuturor aspectelor vieții cotidiene. Pe lângă pericolul iminent asupra sănătății (700 milioane de suferinzi) și chiar asupra vieții (7 milioane de morți), senzația generală era că viața se oprise, că nimic nu mai merge, că nimic nu se mai întâmplă și parcă trăim într-un prezent care nu are viitor, un ”prezent fără sfârșit”.

Știu, următoarele rânduri vor plictisi pe cititorul care-și amintește la fel de bine ca mine că nu se mai pleca în străinătate, nu se mai ieșea la plimbare, nu se mai mergea la cinema sau la teatru, ci doar la aprovizionare cu alimente, pentru că toate (sau aproape) celelalte magazine erau închise.

Această traumă, această permanentă panică, această senzație că nimeni nu face ce trebuie pentru ca acest coșmar să dispară, a rămas în subconștientul fiecăruia și tot (sau aproape tot) ce se întâmplă azi cu noi și cu cei din jurul nostru este comparat cu ce era ”înainte de”. Ba mai mult, încă și astăzi, la 2-3 ani după apogeul pandemiei, când există deja vaccin pe toate drumurile și când nimeni nu mai știe (pentru că nimănui nu-i mai pasă) câte cazuri de COVID 19 au apărut în ultima lună, autoritățile de peste tot pun inflația globală pe socoteala pandemiei. COVID-ul e vinovat de tot: comerțul nu mai e ce era, construcțiile de locuințe nu mai sunt ce erau, costul unui bilet de avion nu se poate compara cu ce era, etc.

Dar mai există un motiv pentru care COVID-ul nu dispare din discuțiile zilnice, la toate nivelurile, și anume ceea ce specialiștii numesc ”long COVID”, adică sindromul de post-COVID, care afectează un număr mare (cât de mare? greu de precizat) de indivizi care au trecut cu succes prin boală (sau boala a trecut prin ei!) dar care le-a lăsat urme evidente, serioase, le-a afectat sănătatea pe termen lung. Specialiștii ne spun că: the COVID is here to stay! Cu alte cuvinte, poate că virusul ne-a părăsit, dar efectele sale dezastruoase se simt în continuare.

Cei care suferă de afecțiuni cronice se află pe prima linie a victimelor sindromului de ”post”, dar ei nu sunt singurii. Simptomele sunt extrem de diferite: probleme de respirație, dureri musculare, oboseală, probleme neurologice, etc.

Pacostea denumită ”long COVID” a creat două mari probleme.

Prima e de ordin administrativ-organizatoric. Cine ar trebui să se ocupe de acești pacienți? Ce specialitate medicală e în stare să acopere multitudinea de simptome care fac parte din acest sindrom? În Statele Unite au apărut cabinete multidisciplinare unde echipe formate din cardiologi, neurologi, pneumologi decid împreună tratamentul propus fiecărui pacient.

Dar, ca de obicei când panica și trauma psihică sunt o parte integrantă a problemei, au apărut și situații de ”fake disability”, adică printre cei care se plâng de fenomene subiective, care nu pot fi cuantificate, deci nu pot fi dovedite pe deplin, apar și impostori care se așteaptă la beneficii de tot felul, deși starea lor de sănătate e ceva mai roză decât a medicilor în fața cărora se află!

De aici și până la stigmatizarea generală, la negarea existenței sindromului ”post”, sau la minimalizarea importanței lui nu e decât un pas.

Nu, perioada de dinainte de COVID nu se aseamănă deloc cu cea de după. Și atunci se pun două întrebări.

Prima: ne-a fost chiar atât de bine ”înainte”, încât nu putem uita cât de bine ne-a fost?

Și a doua: și dacă ne-a fost într-adevăr mai bine, cât va trebui să mai așteptăm până vom ajunge la ce a fost?

Un lucru e clar, suferim cu toții de o mare doză de subiectivitate și ne e greu să ne despărțim de ceva care a fost al nostru, aidoma nonagenarului leningrădean care la întrebarea când i-a fost cel mai bine în viață a răspuns: pe vremea lui Stalin, pentru că eram tânăr și aveam o mulțime de ibovnice!!!

Gabriel Ben Meron