În fiecare an, în 13 ianuarie, mama îmi spunea: „Azi e aniversarea eliberării Budapestei. E a doua mea zi de naştere, altfel nu scăpam cu viaţă”. Povestea salvării ei – preluată din cartea de memorii Szurika, Éva lánya [Surica, fiica Evei] am relatat-o într-un articol mai vechi din Baabel[1]. În fiecare an, în 11 aprilie, tata îmi spunea: “Azi e aniversarea eliberării lagărului de la Buchenwald. E a doua mea zi de naştere, altfel nu scăpam cu viaţă”. Şi povestea eliberării lagărului de la Buchenwald este relatată în Baabel, de Andrei Schwartz – al cărui tată a fost deţinut la Buchenwald[2].

În copilărie mi-am dorit să fi avut şi eu două zile de naştere, ca să nu mai aştept un an întreg după cadouri, tortul de smântână[3] făcut de Bunica Erzsi şi larma veselă a copiilor invitaţi la sindrofie, dar părinţii mi-au spus că din fericire eu nu am trăit în vremurile crunte în care moartea te păştea la fiecare pas, aşa că nu avea niciun rost să-mi doresc “a doua zi de naştere”. Şi totuşi…

În frumoasele timpuri când aşteptam venirea pe lume a fiului meu, m-am dus cu mama la un control de rutină la circumscripţia medicală de care aparţineam. Pe atunci mai întâi ţi se scotea „fişa medicală” dintr-un sertar şi te prezentai cu ea la medic. În sala de aşteptare ticsită de lume am răsfoit distrată fişa, sub privirea îngrijorată a mamei care atunci nu mi s-a părut suspectă deloc. Toate mamele sunt îngrijorate, nu-i aşa?

– Nu ai observat nimic ieşit din comun când ai citit fişa? – m-a întrebat mama la ieşire.

– Nu. Ce trebuia să observ? Era ceva ciudat în ea? – am insistat eu.

– Nu neapărat, dar… a continuat mama care de-acum nu-şi mai putea retracta întrebarea şi m-a întrebat dacă nu observasem că primele consemnări în fişă au fost făcute la începutul lui august, deşi ziua mea de naştere era în 23.

– Cum aşa? – am întrebat eu şocată.

Şi atunci mama mi-a povestit că de fapt nu mă născusem în 23 august, ziua pe care o sărbătoream în fiecare an. De-a lungul timpului fusesem întrebată de nenumărate ori: Şi tu chiar te-ai născut în 23 august? – iar eu ceream confirmarea mamei care îmi repeta de fiecare dată: În ziua aceea nu am fost la defilare.

Şi iată că se dovedea că nu mă născusem de sărbătoarea naţională. Atunci de ce era trecută această zi în certificatul meu de naştere?

Mama şi-a început povestea, în stilul ei umoristic, precizând că nu a minţit afirmând că nu fusese la defilare în acel memorabil 23 august. Era internată cu mine în spital, iar eu eram de aproape o lună în… incubator.

În primii şase ani de căsnicie părinţii mei nu au avut copii. Medicii i-au spus mamei că e foarte probabil să nu aibă vreodată copii din cauza „uterului infantil şi a dereglărilor hormonale”, dar ea nu se împăcase deloc cu ideea. Se măritase la 16 ani (tata avea 24), ambii erau orfani, cu părinţii pieriţi în Holocaust, nu prea aveau de niciunele şi totuşi mama îşi dorea foarte mult un copil. Apoi au plecat la studii la Leningrad şi chiar şi acolo mama suferea că nu aveau un copil. Priveam cu invidie copilaşii de la căminul studenţilor căsătoriţi – îmi povestea ea.

Miracolul s-a produs când era în anul al doilea de facultate, dar sarcina s-a dovedit foarte, foarte dificilă. Mama abia putea mânca şi avea o hipertensiune periculoasă, motiv pentru care era mai tot timpul internată în spital şi pusă la perfuzii. Slăbise foarte mult şi, în ciuda reglementărilor foarte stricte de atunci cu privire la întreruperile de sarcină, i s-a propus să renunţe la copil, dar ea nu voia nici în ruptul capului.

Mama se simţea atât de rău încât nu putea să se prezinte la examene, iar tata era să-şi rateze sesiunea pentru că se ducea zi de zi la spital şi îşi neglija studiile. În aceste condiţii, organizaţia studenţilor români a decis că mama trebuie să plece acasă (în România), iar tata să rămână la Leningrad şi să-şi încheie anul de studii.

Mama a sosit la Cluj la sfârşitul primăverii şi a fost găzduită de nişte prieteni. Se simţea rău, dar îşi ducea sarcina eroic. Tata a sosit în vacanţă la mijlocul lui iulie, după ce îşi luase cu note foarte bune examenele. Mama era atât de slabă încât nimeni nu credea că era în luna a opta de sarcină. Într-o dimineaţă i s-a făcut foarte rău, a avut convulsii şi au dus-o cu salvarea la spital. I s-a pus dignosticul „eclampsie” şi s-a decis întreruperea sarcinii. Singura modalitate de a-i salva viaţa era să i se facă cezariană, cu anestezie minimă, din cauza tensiunii extrem de ridicate. Nici nu se punea problema salvării fătului, mai ales că nimeni nu credea că era în luna a opta. „Nici nu ştiu cum am rezistat la operaţie. Tot ţipam să mă lege de masă, altfel o să sar în sus de durere. M-au deschis şi doctorul Menyász[4] a spus: Văd un picioruş destul de zdravăn, poate avem norocul de un copilaş. Te-au scos, te-au învelit într-un ştergar şi te-au trimis la Neonatologie, la doctorul Emil Tonk[5], cu mesajul: Acest copil trebuie să supravieţuiască! A venit la mine o soră să mă întrebe ce nume îi dau copilului.

– Andrea.

– Nu e băiat, e fată, nu poate fi Andrei.

– Ştiu, nici nu am zis Andrei, ci Andrea.

Au acceptat cu nedumerire. Se pare că erai prima fetiţă din Cluj cu acest nume”.

La naştere aveam un kilogram trei sute de grame. M-au pus în incubator, dar a doua zi slăbisem la 900 de grame. Nimeni nu-şi imagina că o să supravieţuiesc. În aceste condiţii tata, care primise bilet gratuit pe litoral, a decis că nu are rost să-şi rateze concediul. Era foarte, foarte obosit şi urma să intre în anul cinci, când avea şi examenul de diplomă. Mama a rămas cu mine în spital, iar el a plecat. De la mare îi scria mamei să nu se necăjească dacă mor. Eram foarte mică, vulnerabilă şi îngrozitor de urâtă (mă văzuse prin geamul incubatorului). Vor face un alt copil frumos şi sănătos.

Când tata a revenit odihnit, eu eram tot în incubator, tot urâtă, dar sporisem ceva în greutate. Tata o vizita zilnic pe mama, ieşeau la plimbare împreună, după care mama revenea în spital. Într-o zi, întâlnindu-i, doctorul Menyász l-a întrebat pe tata dacă şi-a declarat fetiţa la primărie.

– Nu. Credeam că asta merge automat, a răspuns tata în marea lui naivitate.

– Cum să se facă automat? Trebuie să te duci la Starea Civilă şi să-ţi declari copilul! – l-a somat doctorul.

A doua zi tata a pornit către primărie. Pe drum s-a întâlnit cu nişte prieteni care aveau o fetiţă foarte drăguţă, blondă, în vârstă de vreo trei anişori, pe care o chema Julika.

– Unde te duci?

– La primărie, ca să-mi declar fiica.

A urmat întrebarea firească:

– Şi cum o cheamă?

– Andrea – a venit prompt răspunsul şi apoi scuza: “Nevastă-mea i-a zis aşa…”

Era în 28 august, iar eu mă născusem cu exact o lună în urmă. Tata a declarat că data naşterii mele era 23 august. Raţiunea lui (aflată mult mai târziu) a fost că astfel toată lumea va ţine minte ziua de naştere a copilului. Habar nu am cum a reuşit scamatoria asta, bănuiesc că prin complicitatea funcţionarei care, auzind că mă cheamă Andrea, l-a întrebat pe tata:

– Nu doriţi să adăugaţi încă un prenume, unul normal?

Şi tata, aflat sub influenţa fermecătoarei fetiţe a familiei Albescu, a răspuns fără a se gândi prea mult (spun eu):

– Julika.

Ar fi putut să spună Julia sau Juliana, dar asta nu i-a trecut prin minte. Drept pentru care prenumele meu a devenit Andrea-Julika.

În concluzie aveam şi eu două zile de naştere: cea reală şi cea oficială. Andrea era prenumele copilului născut în 28 iulie, iar Julika, al celui cu ziua de naştere în 23 august.

Iată-mă cu două zile de naştere, prima în ordine cronologică fiind cea de a doua în ordinea descoperirii. Dar nu cred că strică două rânduri de cadouri şi de felicitări şi nici termenul de graţie după care consemnez îmbătrânirea cu un an. Totuşi, nu înţeleg de ce a fost nevoie de această corecţie şi de ce a fost trecută sub tăcere atâta timp… Dar fiecare familie are secretele ei, nu-i aşa?

Închei cu un banc care se potriveşte cu această poveste.

Iţic îl întâlneşte pe Ştrul care merge foarte îngândurat.

– Bună, unde te duci? – întreabă Iţic

– Mi s-a născut un fecior şi mă duc să-l declar la primărie.

– Mazel Tov! Şi de ce eşti atât de îngândurat?

– Păi nu ştiu cum e mai bine. Să-l declar cu un an mai devreme, ca să meargă mai repede la şcoală, sau cu un an mai târziu, ca să nu-l ia atât de curând la oaste…

– Dar de ce nu-l declari exact acum, în anul în care s-a născut?! – s-a mirat Iţic.

Ştrul l-a privit uimit:

– Asta nici nu mi-a trecut prin minte!

Andrea Ghiţă

---

[1] https://baabel.ro/2015/01/andrea-ghita-parintii-mei-in-ianuarie-1945/

[2] https://baabel.ro/2018/04/buchenwald-11-aprilie-1945/

[3] https://baabel.ro/2013/07/andrea-ghita-un-tort-pentru-oamenii-din-baabel/

[4] Emil Menyász (1903-1980) bine-cunoscut ginecolog clujean, supravieţuitor al Holocaustului.

[5] Emil Tonk (1911-1983) bine-cunoscut medic pediatru clujean.