La 200 de ani de la premiera din Viena a Simfoniei a IX-a a lui Ludwig van Beethoven, în 7 mai 2024, ARTE a transmis simfonia în direct, cu patru orchestre renumite, din cele patru orașe legate istoric de Beethoven: Leipzig, Viena, Paris și Milano, însoțită de documentarul The Power of Music, 200 Years of Beethoven´s Ninth”. (Documentarul poate fi vizionat în arhiva ARTE până în 6 iunie). Spre mândria mea, pianistul din documentar este Daniel Ciobanu, a cărui carieră muzicală a început la Piatra Neamț și pe care l-am aplaudat anul trecut la Viena și la Linz. Bineînțeles că am trimis înregistrarea documentarului și lui Iulian Trofin, primul său profesor. Numele pianistului român stă pe lista protagoniștilor din documentar, alături de Claudio Abbado, Leonard Bernstein și Daniel Barenboim.

Un alt omagiu adus lui Beethoven de către confrații săi, artiștii, într-o epocă fără mass media, în 1902, dăinuie și astăzi, ca un documentar pentru eternitate, în sălile expoziționale din clădirea Secession din Viena. Interpretarea Simfoniei a IX-a l-a avut ca dirijor și interpret pe Gustav Klimt.

Alegoria lui Klimt este o frescă de 34 m lungime și 2 m înălțime, care culminează cu interpretarea Odei Bucuriei – Chor der Paradiesengel (Corul îngerilor din paradis) și ilustrarea versurilor lui Schiller Umarmung (Îmbrățișarea), numită și Diesen Kuss der ganzen Welt (Acest sărut întregii lumi). În centrul expoziției trona o altă creație impresionantă, statuia lui Beethoven, în viziunea fantastică și simbolistică a lui Max Klinger. (Statuia se află în Muzeul de Artă din Leipzig.) Controversele și criticile stârnite de spectacolul la care au participat 21 de artiști plastici în regia arhitectului Josef Hoffmann au fost acoperite de succesul de public, expoziția din 1902 deține și astăzi recordul de vizitatori din istoria Secession.

La începutul anului 1824, zvonul că Beethoven, fostul elev al lui Josef Haydn, tot vienez, ar putea părăsi orașul după 35 de ani, pentru a-și prezenta ultima simfonie și a se stabili la Londra, mobilizează rapid patriotismul local. Treizeci de muzicieni și iubitori de muzică îl conving pe Beethoven să-și prezinte Simfonia a IX-a la Viena. Deși simfonia fusese comandată de englezi, o asemenea partitură complexă nu putea fi interpretată la Londra, unde orchestra nu avea cor, iar textul era în germană. Englezii nu au protestat și astfel, în cel mai scurt timp posibil, în 7 mai 1824, a avut loc premiera Simfoniei a IX-a la Viena, într-o sală fără o acustică spectaculoasă, Theater am Kärtnertor. Beethoven era suferind, deseori neliniștit și neajutorat, gesticulând nervos pentru a se face înțeles. În timpul celor șase ani, cât a lucrat la Simfonia a IX-a, compozitorul, chinuit de tinnitus, și-a pierdut definitiv auzul. Ce disonanță îngrozitoare, între simfonia cu imnul final, ceresc, care a fascinat publicul, și compozitorul, aflat la pupitrul orchestrei, crezând că mai poate dirija, stând alături de adevăratul conducător al orchestrei. Aplauzele furtunoase nu le-a auzit, a rămas cu spatele la public; o solistă l-a întors spre public pentru a se bucura de ovații la premiera ultimei sale creații definitivate și la ultima sa prezență într-o sală de concerte. 

Puține compoziții au influențat istoria muzicii ca Simfonia a IX-a, cu renumita Odă bucuriei, prima simfonie compusă pentru soliști și cor. Beethoven a ales ca imn final câteva strofe din poezia An die Freude (Bucuriei), scrisă de Friedrich Schiller pe care îl cunoscuse în tinerețe.

Este această simfonie o utopie? Beethoven a căutat 30 de ani o partitură potrivită poeziei lui Schiller, din care compozitorul a preluat doar versurile vizionare despre fraternitate, umanism, libertate, despre individ conviețuind liber, dincolo de orice fel de granițe, în pace. Oare acordurile lente ale părții a III-a a simfoniei pot fi interpretate ca o meditație transcendentală, o confruntare a oricăruia dintr-o noi, indiferent de religie, cu o forță divină, o discuție personală cu Dumnezeu, pentru a ne găsi pacea, dacă nu pe acest pământ, atunci în altă lume?

Simfonia a IX-a fost de la început un mesaj politic, așa cum și Beethoven a fost un revoluționar, un om care și-a exprimat clar opiniile politice, neezitând să-și recunoască greșelile ideologice. Spiritul republican al compozitorului a făcut compromisuri, întreaga lui forță creatoare și existență în lumea muzicii a depins de marea aristocrație. Dedicațiile care însoțesc compozițiile sale sunt pentru elita nobiliară, cum era firesc pe atunci – un muzician era numai un angajat la curtea unui prinț. Admirația lui Beethoven pentru cariera politică a lui Napoleon Bonaparte, căruia îi dedicase inițial Simfonia a III-a, s-a sfârșit în 1804, când Napoleon s-a încoronat împărat. Beethoven și-a intitulat simfonia Eroica și inițial ea a fost prezentată doar într-un cadru restrâns, în salonul unui palat din Viena, simfonia fiind cumpărată și prezentarea ei publică finanțată de Principele Lobkowitz.

În 1805 a urmat o altă compoziție cu mesaj politic, singura operă a lui Beethoven, Fidelio, o pledoarie pentru demnitate umană și luptă pentru libertate. Premiera a avut loc în timpul ocupației franceze a Vienei, sala de spectacol fiind plină de ofițeri francezi. Împăratul lor era în Palatul Schönbrunn și pentru încălzirea lui se defrișaseră 3,25 ha de pădure din sudul Vienei. 

Soarta a fost nedreaptă cu Simfonia a IX-a, ea fiind instrumentalizată fără nicio reținere de toate ideologiile politice. Oda bucuriei a răsunat pe stadionul din Berlin, la Jocurile Olimpice din 1936. În 1942, concertul Filarmonicii din Berlin, avându-l ca dirijor pe Wilhelm Furtwängler, cu ocazia aniversarii Führer-ului, a fost înregistrat de Radiodifuziunea Germană. În 1945, soldații ruși au dus benzile arhivate cu înregistrarea concertului în URSS, ca pradă de război. După căderea Cortinei de Fier, benzile au fost restituite și restaurate, fiind comercializate, paradoxal, într-o ediție specială. Deși Furtwängler a așteptat câțiva ani după 1945 pentru a fi reabilitat politic, locul lui la conducerea filarmonicii din Berlin a fost luat de tânărul Sergiu Celibidache. 

Și manifestările prilejuite de aniversarea unui an de la Marea Revoluție Socialistă din Octombrie au început cu Odă bucuriei. În 1936, Beethoven a devine un simbol oficial pentru politica sovietică și la dorința lui Stalin, aceeași melodie pecetluiește ratificarea constituției sovietice. 

În 1972, Consiliul Europei hotărăște ca Odă Bucuriei să devină imnul Europei și îi cere dirijorului Herbert von Karajan o prelucrare a acestei compoziții – așa a rămas amprenta unui fost membru NSDAP pe un proiect istoric european, deseori dirijat de politicieni care nu cunosc istoria. 

În 1989, la sărbătoarea căderii zidului Berlinului, dirijorul american Leonard Bernstein, fiul unor emigranți evrei din Polonia, dirijează orchestrele din estul și vestul Berlinului. Bernstein și-a permis chiar să intervină în textul lui Schiller, înlocuind cuvântul „bucurie” cu „libertate”, susținând că Beethoven i-ar fi dat „binecuvântarea” și nicio altă muzică nu ar fi fost mai potrivită să redea starea de entuziasm a unificării Germaniei. 

Chiar și manuscrisul partiturii lui Beethoven, aflat până în 1944 în Biblioteca de Stat din Berlin, a fost despărțit de ideologie, pur și simplu separat de zidul Berlinului. Odată cu întețirea bombardamentelor asupra Berlinului, arhivele bibliotecii au fost evacuate, o parte din partitură a ajuns în Polonia și cealaltă a rămas în Germania; după război polonezii au restituit partitura. 

Din 1915 până în 1938, Friza Beethoven a făcut parte din cea mai mare colecție Klimt, cea a Serenei Lederer, aflată în bel étage-ul apartamentului familiei din Viena. În 1943, în plin război, când bătălia de la Stalingrad pecetluia soarta armatei germane, la Viena, Baldur von Schirach avea o singură deviză pentru ridicarea moralului: o expoziție Klimt în Secession… O treime dintre exponate erau din colecția de tablouri confiscate Serenei Lederer. Din fericire, după închiderea expoziției, Friza Beethoven nu a putut fi transportată în castelul Immersdorf. Celelalte tablouri ale lui Klimt au căzut pradă focului din castel, în 8 mai 1945, în timpul retragerii ofițerilor germani, când armata rusă intrase deja în Austria. După un îndelungat proces de restituire și negocieri cu fiul Serenei Lederer, statul austriac a cumpărat și a restaurat frescele, expuse din 1985 în Secession.

Răspunsul meu la întrebarea din titlu este marcat de destinul simfoniei, dar și de cronologia evenimentelor istorice din ultimele două secole. Vă mai amintiți discursul din 7 mai 2017 și mai ales apariția bine pusă în scenă a lui Emanuel Macron, mergând solemn în acordurile Odei bucuriei, în fața Muzeul Louvre, după câștigarea alegerilor prezidențiale?

Ce a mai rămas din aceasta victorie? Deocamdată Marine le Pen conduce în sondajele de opinie din Franța. Din pădurea defrișată de Napoleon a rămas numele unei străzi din Viena, Pădurea lui Napoleon, cu un parc de stejari bătrâni, poate veteranii supraviețuitori ai arealului defrișat. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, aceasta zonă a fost destinată cultivării cartofilor, aliment extrem de căutat și, ironia sorții, împăratul Franței a pregătit terenul vienezilor înfometați! Astăzi zona este un cartier elegant, unde poți sta ore în șir într-un Heuriger (restaurant tipic vienez), în gradină, la un pahar de vin și vorbă.

Mi-e frică de intonarea acestui imn după alegerile pentru Parlamentul European, din 9 iunie, când toate partidele, indiferent de câte procente vor obține, își vor prezenta rezultatul ca pe un succes. În duelul televizat din 29 aprilie cu reprezentantul socialiștilor din Parlamentul European, Ursula van der Leyen a declarat că Partidul Popular European lasă ușa deschisă negocierilor cu partidele din fracțiunea național-conservativă, familia politică a primului-ministru italian, Giorgia Meloni. Să ne pregătim de un Bonaparty? Promit să revin cu răspunsul după alegerile din 9 iunie.

Simona Fuchs

Referinţe:

„Beethovens Erhabenheit: vor 200 Jahren wurde die Neunte uraufgeführt”, Katharina Rögner, Sonntagsblatt, 7. Mai 2024

Documentar ARTE: https://www.arte.tv/en/videos/115047-000-A/the-power-of-music/

Sophie Lillie, Das Ringen um Gustav Klimts Beethovenfries