De mic copil am avut ocazia să fiu aproape de un adolescent diferit de alți copii și am fost impresionată de aspectul și de neputința lui cauzată de un probabil malpraxis.

Băiatul avea o dizabilitate evidentă și nu se putea descurca singur decât cu mare dificultate. Pichi era cu vreo opt ani mai mare ca mine. Era fiul unor vecini și din ce am înțeles de la părinții mei, când era bebeluș a căpătat un fel de tremur al întregului corp, urmare a unei injecții intramusculare. Mergea foarte greu și avea tot timpul mișcări necontrolate ale întregului corp. Desigur, nu a mers niciodată la școală. Fiind printre cei mai mici, eu eram spectator la joacă și stăteam rezemată de gard ca să fiu protejată de vreo mișcare bruscă a celor care se jucau. Deseori, Pichi mi se alătura. Îi plăcea să privească joaca puștilor din cartier. Avea pe față un zâmbet ciudat, împietrit, dar aspectul lui nu mă speria, pentru că îl știam de mică. În acele momente îl priveam îndelung și, câteodată, eram surprinsă de reușita lui spasmodică de a opri vreo minge sau vreo țurcă venită spre noi din jocul copiilor.

Cu siguranță, mama lui și cei din familie îi interpretau mimica feței ca pe un limbaj. Scotea și sunete pe care familia sa le înțelegea, dar eu nu pricepeam ce spune. Știu doar că mă privea blând și parcă protector, ca un frate mai mare. Făcea și cumpărături familiei și se îngrijea, pe cât putea, de un frate mai mic pe care îl iubea foarte mult.

Deci Pichi avea judecată, înțelegea ce se întâmplă în jurul lui, dar tremurul său continuu și dificultățile de vorbire au fost frâne în dezvoltarea lui normală. După demolarea cartierului Mărgeanului din București, locuitorii s-au împrăștiat și nu am mai știut nimic de Pichi.

Era vara lui 2024, cu multe zile toride, parcă fără sfârșit. Mă aflam în autogara din Râmnicu Vâlcea. Autocarul la care aveam rezervare pleca peste o oră. Căutam o bancă, dar mai toate erau ocupate și nu voiam să deranjez pe nimeni. O doamnă m-a invitat cu un gest să mă așez lângă ea și fiica ei, făcându-mi loc în mod vizibil. De obicei, apreciez și onorez astfel de gesturi prietenoase, nu puteam să-i refuz privirea rugătoare. M-am așezat lângă acea doamnă, iar dincolo de ea stătea tânăra.

După câteva momente, doamna a întrebat-o pe fată dacă vrea să mănânce ceva. Răspunsul tinerei m-a edificat asupra neputinței acesteia de a comunica. Scotea niște sunete de neînțeles pentru mine. Mama a înțeles răspunsul și i-a dat o merdenea. În timp ce mânca, fata mă privea insistent, de parcă și-ar fi dorit să primesc și eu o merdenea ca să văd ce bună este.

Fără să-mi fi exprimat vreo părere, doamna mi-a spus că așa își arată fata ei bucuria că îi place ce mănâncă, vrea să vadă pe toți din jur mâncând cu ea odată. Era clar că avea un handicap căruia nu-i puteam preciza gravitatea.

În fața noastră, într-o groapă din carosabil, făcută de pneurile mașinilor grele, se adunase apă și câțiva porumbei se bălăceau. Porumbeii nu se fereau să se apropie de cea care mânca din merdenea, pentru că mai cădeau firimituri. Ei ne arătau concret că știu să se joace.

Mama i-a spus fetei să întindă mâinile, să le încurajeze pe zburătoare să-i vină pe palmă și ea să le mângâie. Își dorea ca fiica ei să poată face măcar atât. Vă dați seama cât de puțin ar fi făcut-o fericită pe această mămică atât de greu încercată? Dar fata nu înțelegea ce fac porumbeii și nici ce îi cere mama ei. Privea porumbeii cu aceeași mină zâmbitoare, iar joaca porumbeilor nu o emoționa.

Doamna a continuat să-mi vorbească, parcă pentru ca timpul să treacă mai ușor. Mi-a spus că erau de la Călărași. De la Râmnicu Vâlcea urmau să ia un autobuz spre Craiova, și de acolo un altul care să le ducă, în sfârșit, acasă. Nu a mai luat trenul, ca la venirea la salina Ocnele Mari, pentru că atunci, între Călărași și Craiova, se stricase locomotiva. Fuseseră coborâți din tren și urcați în altul, după ce așteptaseră două ore și jumătate pe o căldură infernală, o caniculă care părea că nu se mai termină. De data asta, la întoarcere, alesese varianta de a merge cu autobuzul.

Am o slăbiciune pentru oamenii care fac tot ce le stă în putință ca să ofere mici bucurii copiilor. Doamna era și cu un nepot (căci fata mai avea un frate). Nepotul, care acum stătea pe lângă bancă și privea autobuzele care intrau și ieșeau din curtea autogării, se bucurase de săptămâna de vacanță petrecută în salină. Pentru bunică nu cred că au fost zile de odihnă. Trebuia să fie cu ochii în patru, pentru ca fetei să nu i se întâmple ceva nedorit, dar și nepoțelul ei avea vârsta când copiii sunt plini de energie.

Până la 9 luni, fata fusese un bebeluș cât se poate de normal. Se deplasa singură pe marginea pătuțului ei. După ce fusese internată în spital cu fetița, pentru o banală indigestie, doamna a plecat acasă cu un altfel de copil. Nu mai pășea pe lângă marginea pătuțului și se moleșise de tot. Femeia avea convingerea că medicii îi administraseră un tratament greșit. De atunci a început calvarul. Până la vârsta aceasta (29 de ani) fata nu a urmat niciun fel de școală. Vă închipuiți drama acestei familii! A avut curajul să-și mai dorească încă un copil, care, din fericire, a avut o evoluție normală. Ca dovadă, fiul avea acum la rândul lui un băiețel de nouă ani. Deci, se părea că ereditatea nu putea fi pusă în discuție pentru modul cum a evoluat fata. Tânăra avea nevoie de supraveghere continuă. Bine că învățase, cel puțin, să nu bage nimic în gură fără încuviințarea mamei. Nu distingea ce e bun de mâncat și ce nu, dar se bucura când mănâncă ceva ce-i place mult.

Tânăra scotea niște sunete care mie nu-mi spuneau nimic, dar pentru mamă, acesta era limbajul natural de comunicare cu copilul ei. Fata mă străpungea cu privirea de parcă ne cunoșteam de o viață, îmi spunea ceva care părea firesc. Aș fi vrut să știu să-i răspund. Însă în ochii ei, eu eram cu handicap și nu puteam vorbi. Lumea ei era fără cusur. Eu eram cea neputincioasă. Pe fața ei se vedea bucuria. În ultima săptămână fuseseră la Ocnele Mari și coborâseră zilnic în salină. Făcuseră tratamentul indicat de medicul specialist. Poate că despre asta îmi vorbise tânăra.

Se apropia plecarea autocarului meu și trebuia să-mi iau rămas bun de la aceste trei persoane pe care le-am cunoscut pentru că am avut de pierdut o oră în autogară, pe o căldură înăbușitoare. Dar eu nu o consider o oră pierdută. Din contră.

Există atâția oameni care merită tot respectul pentru devotamentul cu care își îngrijesc copiii, în orice situație s-ar afla ei și după cum am văzut, doamnei întâlnite nu-i era deloc ușor. Poate că primea un ajutor financiar de la stat, dar de alte facilități nici vorbă să beneficieze. În regimul trecut, în gări erau locuri special amenajate pentru „Mama și copilul”. Parcă așa se numeau. Acum se circulă mai mult cu autobuzul și în autogări nu există asemenea încăperi. Parcă ne-am întors în neputințele trecutului sub diferitele lui forme.

Această doamnă m-a impresionat foarte mult. Părea resemnată. Modul degajat în care mi-a răspuns la cele câteva întrebări pe care i le-am pus m-a făcut să cred că nu multor oameni li s-a destăinuit. E trist că nimeni nu va schimba convingerea acestei mame că fiica ei are dificultăți majore din cauza unui malpraxis. Deseori trecem pe lângă astfel de destine și nu le observăm. Am avea atât de multe lucruri de înțeles despre viață. E foarte important ce fel de oameni întâlnim, pentru că ne însușim gesturi care ne plac și ne prezentăm și noi, în fața altora, cu aceste gesturi, șlefuindu-ne treptat personalitatea. Eu încă mă hrănesc din astfel de întâlniri și le dau un sens scriind despre ce am gândit și simțit în acele momente.

Profesorii cei mai buni sunt oamenii care îți ies în cale. Doar să știm să-i vedem, să-i ascultăm și lecția e primită firesc, ca la școală. Cărei științe îi aparține lecția? Este Știința Vieții, cea pentru care nu se dau diplome. Unii chiar le-ar merita.

Elena Stoican,
București, 12 august 2024

Sursa imagine

https://pixabay.com/ro/photos/p%C4%83s%C4%83ri-parc-porumbei-6776231/