Doar noi doi mai rămăseserăm să ne spălăm pe mâini și să mergem la masă, unde ne așteptați de un grup mare de prieteni. Am dat drumul la robinet și apa a început să facă zgomotul cunoscut. Dacă închideam ochii, m-aș fi putut închipui în mijlocul naturii, stând lângă un izvor. Și asta, pentru că el era foarte aproape de mine.

Poate de aceea sunetul apei ne atrage și dorim să-l ascultăm. Apa robinetului susură ca oricare apă curgătoare, liberă să plece la drum, fără să-i pese de obstacolele pe care le va avea de înfruntat. Vrea să câștige doar bătălia cu natura, neștiind că ea însăși e natură. Cea mai ușoară îi va fi trecerea printre pietre. Va aluneca, netezindu-le puțin, le va îmbrățișa și va pleca mai departe. Lucrurile moi, fără consistență, îi vor da de furcă, ele vor încerca s-o oprească din drum și să o supună, dar vor reuși numai cu apa molcomă. Apa impetuoasă, odată scăpată din strânsoarea moliciunii, nu-și va mai aminti nimic și va merge mai departe.

Nu voiam să prelungesc spălatul pe mâini, așa că nu am închis ochii. Mi-am pus mâinile sub jet și din acel moment am început să trăiesc iubirea, pentru că el mi-a luat fața în mâini și m-a sărutat, exact cum săruți un copil drag. Aveam mâinile „legate” și n-am putut răspunde în niciun fel, folosindu-mi brațele. Așteptam demult acest răspuns la o întrebare pe care nici nu i-o pusesem. Apropierea aceea a buzelor lui pe obrazul meu, odată cu susurul apei, a fost totul. Eu îl iubeam platonic, iar el nu-mi arătase până atunci vreun sentiment.

De fapt, sunetul jetului de apă țâșnind din robinet, este la fel ca cel al apei care, săltând peste pietre, materializează însăși trecerea timpului. Asta e și singura formă sonoră a trecerii timpului pe care simțurile noastre o percep. Este acel susur, auzit lângă un râu, sau de cel făcut de apa de la robinet. Susurul măsoară timpul la fel cum o face și ceasul.

Sărutul s-a suprapus cu nedumerirea mea că a îndrăznit să facă acel gest. De fapt, trăisem o iubire în întregul ei. Cine crede că o iubire pe de-a-ntregul e altceva, nu știe ce e o iubire întreagă.

Am plecat împreună spre locul unde eram așteptați, dar eu eram alta decât cea de până atunci. Văzusem cum arată și cât ține o iubire întreagă. Nu e nevoie de mai mult, iar faptul că o trăisem mă făcea să mă simt fericită.

Veți spune că am visat. Da, am visat, dar am trăit visul cu aceeași intensitate ca și cum s-ar fi petrecut în realitate. Nu-mi mai rămânea decât să rememorez acele clipe, lucru pe care îl făcusem chiar în vis, aproape conștient, dar l-am continuat și după ce m-am trezit.

De acum, emoția trăită era parte din mine și nu mi-o mai putea lua nimeni.

Îmi puteți spune: „Hai, că nu cred!” Nu-i nimic! Eu vă înțeleg, pentru că nu ați trecut prin așa ceva. Altfel m-ați crede. Ne dorim să trăim astfel de emoții, dar nu ne dorim intens să reușim, fie și doar în vis. În timpul visului, starea sufletească mi-era saturată doar cu bucurie, bucurie care s-a păstrat intactă și după trezire. Tot ce am făcut după aceea a fost influențat de această stare de bine.

După părerea mea, trebuie să avem noroc nu numai în viață – așa după cum ni se urează de mici copii – ci și în vise. Adică să visăm frumos, astfel încât venirea serii să fie ca o chemare. Poate, poate! Cred că dorința e la fel cu cea a pescuitorului de scoici de a găsi a doua zi o perlă, măcar într-o singură scoică din grămada adusă pe mal. Da pe el nu-l va ajuta un simplu vis, lui îi trebuie perla reală, pentru a o vinde. Din asta trăiește.

Eu m-am bucurat de perla găsită în vis, venită în acea noapte sub forma unei trăiri emoționale. Au mai fost și alte nopți de vis. Așa le-am numit și nu cred că greșesc. Pentru mine a fost aceeași emoție ca cea pe care aș întâlni-o în realitate. Nu ar fi nicio diferență față de perla din vis. Și nici nu trebuie s-o vând, precum pescarul. Perla îmi va rămâne.

Aș avea o mare problemă, dacă mi-ar dispărea dorința de a găsi perle atât în realitate, cât și în vis. Fără această dorință aș ști că nu mai trăiesc cu adevărat.

Bunica din partea tatălui meu a trăit 102 ani. În ultimii douăzeci de ani din viață a fost oarbă. Spre finalul vieții ei, atât de previzibil, am fost curioasă și am întrebat-o dacă ar vrea să se mai nască o dată și să ia totul de la început. Spre surprinderea mea, mi-a spus că nu. Cu altă ocazie, am întrebat-o ce visează, pentru că dormea multe ore, ca un copil. Mi-a spus că deseori visează nașterile avute, trecând din nou prin aceleași dificultăți. Cum se poate? Cum să visezi nașterea copiilor? Emoțional, doar cu asta s-o fi ales după o viață? Tatăl meu a fost unul din cei nouă copii și toți, fără excepție, am iubit-o și am respectat-o. Noi, nepoții, am văzut de mici afecțiunea pe care o nutreau pentru ea.

Eu visez mult. Să nu credeți că găsesc în fiecare noapte câte o perlă! Adeseori sunt scoasă la tablă și nu știu lecția sau dau examen și nu știu materia. Dar, până acum, niciodată nu am reluat în vis durerile avute la nașterea copiilor mei. Stările dificile și dureroase prin care am trecut le-am uitat a doua zi; nu au avut timp să mi se sedimenteze nici în memorie, nici în subconștient. Poate că de aceea nu mai am nicio amintire dureroasă de acest fel.

Bunica venea iarna la noi și ne bucuram de fiecare dată. Bucuria avea și puțin pragmatism. În acele zile nu mai aveam grijă să încălzim mâncarea și să punem masa de prânz, fie că veneam de la școală, fie că trebuia să plecăm spre școală. Ce îmi aduc aminte este că în momentul când citeam o lecție cu glas tare – am avut această deprindere mulți ani de școală – bunica era numai urechi și, din când în când: „I-auzi, maică, ce zice!” Mă cam deranja mirarea ei repetitivă, dar m-am obișnuit. Ea nu a mers niciodată la școală. Din mirarea acesta continuă, mi-am dat seama că i-ar fi plăcut cartea, cu siguranță.

Oare „perlele” pe care le găsesc noaptea să fie dobândite din lecturi și din trecerea prin școală sau țin de niște trăsături emoționale native?

Revenind la visul de la începutul povestirii, nu știu cu ce a rămas el, dar eu am rămas cu întregul. Neputința de a spune ceva și, poate, de a strica momentul creat de el, m-a făcut să mă umplu de iubire și să simt că găsisem o perlă desăvârșită, întreagă. Emoția trăită mi-o spunea.

Când m-am trezit, am prelungit momentul și am rămas cu ochii închiși, pentru ca bucuria să nu se risipească. Și nu s-a pierdut. O am și acum, când textul e aproape terminat. Am convertit parte din emoție în text, iar ea va rămâne să-mi supraviețuiască. Într-un fel, i-am dat și o altă stare de a fi.

Și sunt sigură că de câte ori îmi voi aminti de acest vis, îmi va reveni și emoția trăită atunci.

Am citit că perlele naturale nu sunt perfect sferice. Au mici imperfecțiuni. Perla mea, cea găsită în acel vis, e o sferă perfectă. Eu o consider și naturală, și perfectă.

Dacă mi s-ar pune întrebarea pe care i-am adresat-o eu bunicii, aș răspunde că aș vrea să mă mai nasc o dată, fie și numai pentru a găsi perle în vis.

Credeți-mă, visul bate viața!

Elena Stoican

București, 2 noiembrie 2025