Număr vizualizări 241 ori

Nu sunt multe filme la care mi-au dat lacrimile, dar de trei sunt sigur. Pentru mine, lăcrimarea este atât un mod de ușurare, cât și o formă de exprimare a emoțiilor – uneori chiar a fericirii sau a bucuriei de moment. Acest fapt s-a întâmplat la filme de dragoste, atunci când, în cele din urmă, cuplul de îndrăgostiți se regăsește. Am plâns și din motive profund personale: moartea tragică a părinților mei. Am lăcrimat de bucurie la evenimente deosebit de emoționante, cum a fost momentul în care fiul nostru cel mare a fost distins de două ori dintre cei 15.000 de colegi ai săi sau când celălalt fiu a fost înaintat în funcție pentru merite deosebite la locul de muncă.

Desigur, lacrimile pot apărea și din motive banale, de pildă atunci când curăț ceapa, când îmi intră ceva iritant în ochi sau în cazul unei infecții oculare, dar aceasta este cu totul altă poveste. Nu țin minte să fi avut vreodată „lacrimi de crocodil”, așa cum vedem uneori la moartea unui dictator.

Plânsul este un fenomen complex, asociat cu stres sufletesc și / sau fizic, de pildă, o durere insuportabilă. El este însoțit de lăcrimare, de o anumită vocalizare (deși unii, ca mine, nu scot sunete când plâng), de modificări ale expresiei feței, ale ritmului respirator și ale posturii corporale.

Influența hormonală joacă și ea un rol: prolactina le predispune pe femei la plâns, în timp ce testosteronul tinde să îl inhibe la bărbați. Există și persoane dezechilibrate psihic care plâng frecvent, uneori fără o cauză aparentă.

La copii, mai ales la cei mici, care încă nu vorbesc, plânsul este un mijloc de comunicare. Și aici există diferențe: de exemplu, unul dintre nepoții noștri gemeni este mai sensibil decât celălalt și plânge mai des, mai ales când își dorește să fie luat în brațe, iar părinții sunt ocupați sau plecați de acasă.

Unii oameni nu pot lăcrima din cauza unor afecțiuni care duc la uscarea ochilor, cum este sindromul Sjögren, de care suferea și mama mea (z.l.).

Este lăcrimarea utilă organismului? Răspunsul este categoric afirmativ în cazul celei iritative, care protejează globul ocular de uscăciune. În schimb, rolul lăcrimării emoționale nu este încă pe deplin elucidat.

Dar să revin la cele trei filme despre care știu sigur că m-au făcut să plâng. Le voi aminti în ordine cronologică.

Primul este renumitul film Casablanca (1942), avându-i drept protagonişti pe Ingrid Bergman și Humphrey Bogart. Filmul a fost regizat de Michael Curtiz, evreu maghiar (născut Kaminer Manó, 1886–1962), dublu laureat al premiului Oscar, unul dintre premii fiind acordat chiar pentru regia acestui film.

Este povestea iubirii imposibile dintre Ilsa (Bergman), o femeie măritată, și Rick (Bogart), începută la Paris şi ruptă de Ilsa, atunci când soţul ei (pe care îl credea decedat) revine din deportare. Rick se stabilește la Casablanca şi este proprietarul unui bar frecventat de o lume cosmopolită. Ilsa şi soţul ei, luptătorul din Rezistenţă Victor Laszlo, caută o cale de scăpare din faţa pericolului nazist. Dragostea dintre Ilsa și Rick renaște, dar femeia e pusă în dilema de a alege între iubire şi datoria de soţie. Finalul e tranşat de Rick care ajută perechea să fugă, luând decizia dureroasă de a-şi sacrifica iubirea.

Scena despărțirii celor doi îndrăgostiți m-a impresionat profund și m-a făcut să plâng, nu doar prin intensitatea emoției, ci și prin interpretarea excepțională a celor doi mari actori.

Al doilea film care m-a emoționat până la lacrimi este Schindler’s List (1993), considerat una dintre capodoperele cinematografiei mondiale și distins cu șapte premii Oscar.

Discursul lui Oskar Schindler de la finalul războiului, când cei 1.100 de evrei pe care i-a salvat își recapătă libertatea, este de o forță emoțională copleșitoare.  Schindler nu era evreu, dar a fost, totuși, înmormântat la Ierusalim, în cimitirul catolic de pe Muntele Sion.

Al treilea film – și cel la care am plâns de două ori – este poate mai dulceag, o dramă simplă, dar extrem de puternică pentru mine: The Notebook (Jurnalul), producție americană din 2004, cu Ryan Gosling și Rachel McAdams.

Filmul a avut un mare succes de public, datorită abordării sensibile a demenței la vârsta a treia.

Povestea de dragoste, începută în anii 1940, este relatată în 2004 de un bărbat în vârstă care trăiește într-un azil și citește, seară de seară, dintr-un jurnal. El intră în camera unei femei care suferă de demență și îi citește despre iubirea dintre Noah Calhoun și Allison („Allie”) Hamilton, deși ea nu pare să înțeleagă nimic.

În 1940, Noah, un simplu muncitor forestier, o cunoaște pe Allie, o tânără de 17 ani dintr-o familie înstărită. Cei doi se îndrăgostesc nebunește, însă familia ei, în special mama, se opune relației. Sunt despărțiți fără voia lor, iar sentimentele rămân neschimbate. Noah îi scrie zilnic lui Allie, fără a primi vreun răspuns. Între timp, este recrutat în armata americană. După război, se întoarce și repară singur o casă veche pe plantația Windsor.

Allie, neprimind nicio veste de la Noah, se hotărăște să se mărite cu Lon, un bărbat bogat. După șapte ani, înainte de nuntă, îl vede pe Noah într-o fotografie din ziar. Tulburată de sentimentele care nu i-au dispărut niciodată, decide să îl viziteze. Reîntâlnirea lor, plimbarea cu barca pe lac, scena cu gâștele sălbatice și ploaia torențială, urmate de renașterea iubirii, m-au făcut să plâng pentru prima oară la acest film.

Adevărul iese la iveală: timp de un an, Noah îi trimisese 365 de scrisori, toate ascunse de mama lui Allie „spre binele ei”. În cele din urmă, Allie rupe logodna și se întoarce la Noah.

Revenind în 2004, aflăm că femeia bolnavă este chiar Allie, iar bărbatul care îi citește este Noah. Într-un scurt moment de luciditate, ea îl recunoaște, dansează cu el și își dorește să își vadă copiii și nepoții. Apoi, confuzia revine.

Într-o noapte, Noah se strecoară în patul ei. Allie îl recunoaște din nou; se sărută și adorm îmbrățișați. Dimineața, sunt găsiți fără viață, ținându-se în brațe. Aceasta este a doua scenă care m-a făcut să plâng.

În afară de persoanele cu probleme psihice și de cei prefăcuți, cu „lacrimi de crocodil”, consider plânsul un semn de sinceritate, de compasiune, de durere pentru pierderea celor dragi sau de profundă satisfacție sufletească – așa cum am simțit la reîntâlnirea și la despărțirea definitivă a acestor îndrăgostiți.

Tiberiu Ezri

Bibliografie:

https://my.clevelandclinic.org/health/articles/crying

https://en.wikipedia.org/wiki/Schindler%27s_List

https://en.wikipedia.org/wiki/The_Notebook

Sursa ilustrațiilor:

1.https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Bonjour_Tristesse_film_poster.jpg Saul Bass, Public domain, via Wikimedia Commons

2. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Curtiz_1928_portrait.jpg ebay, Public domain, via Wikimedia Commons

3.https://commons.wikimedia.org/wiki/File:CasablancaPoster-Gold.jpg Bill Gold, Public domain, via Wikimedia Commons