Număr vizualizări 17 ori

Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022.  Peter este „medicul-condeier” prin excelență.  Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit…  Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse https://parasitenpresse.wordpress.com.  

Traducerea din limba germană îmi aparține.  Versiunea română o publicăm în foileton în Revista Baabel cu aprobarea editurii. 

Hava Oren

19 ianuarie. Deosebit de simpatic

„Stația următoare Cimitirul, transfer la liniile 117, 118 și…” – deci nu e cap de linie… desigur, încă nu trebuie să cobor.  Azi abia am așteptat să pornesc la drum.  Ninge.  S-a întâmplat deja ceva?  Nu?  Stația următoare: Poșta.

Dar întâi o benzinărie. Benzina e din nou la 1,70, prețul minim de când a început războiul – un licăr de speranță înșelătoare la orizontul unei societăți a cărei bunăstare e atât de strâns legată de prețul benzinei.

Lângă mine stau câțiva romi foarte bine îmbrăcați, numai branduri de lux.  Vorbesc tare, întreabă despre drum.  Aha, acum încep întâmplările.  În capul meu se înfruntă etica și paranoia.  Între timp am trecut deja podul.  Câteva insule de lumină lipite de geamul înzăpezit al vagonului vorbesc despre lumea de afară.  O lume de sfârșit de pandemie, în care măștile ar putea deveni în curând doar o amintire.

E timpul să cobor.  Mă adăpostesc sub sticla stației de autobuz.  Oamenii așteaptă înghesuiți, încercând să se apere de lapovița care se întețește.  Apoi apare încă un bărbat, cu valiză pe rotile, geantă de laptop și rucsac, și în toată îmbulzeala încearcă să-și aprindă o țigară.  Mă îndepărtez scârbit, mai bine stau în ploaie.  Noroc că sosește autobuzul 158.  După ce toți au urcat, îl privesc în liniște pe bărbat.  Arată ca de la secția de reabilitare pentru dependenți, probabil dezalcoolizare, îmi spun.  Îmi atrage atenția atmosfera intimă din autobuzul 158.  Grupuri mici de cunoscuți care fac în fiecare dimineață același drum, schimbă câteva cuvinte, apoi ziua poate să înceapă.  Unii cu genți sau valize pe rotile – poate că se internează, la fel ca bărbatul cu valiza și cu laptopul.  Acesta tocmai își scoate telefonul mobil.  La o privire mai atentă îmi apare ordonat, îngrijit, în schimb are obrazul tumefiat, cu trăsături vagi, spălăcite. 

Înainte de a coborî aud din spatele meu discuția unor localnici.

– Pe Toni îl cunoști?

– Sigur.  Cine nu-l cunoaște pe-aici?

– Ai dreptate.  Un om de suflet…

– E deosebit de simpatic.

Din difuzor se aude din nou: „Stația următoare…”

În spatele meu aceleași voci.

– Unde te duci?

– Nu știu.  Sunt boschetar.

După un minut cobor și eu.  Încerc să ghicesc ale cui erau vocile pe care le-am auzit, dar privirea îmi spune: Ar putea fi oricare.

26. ianuarie.

Ger

La intersecție, pe asfaltul cenușiu strălucesc cristale minuscule de gheață.  Șinele tramvaiului traversează strada principală pe care trec mașini de toate mărcile, cu plăcuțe de înmatriculare din diverse locuri. Rulota roșie de cafea de pe malul lacului e deschisă, ca întotdeauna, de la ora 7: espresso, cappuccino, tramezzini, arancini, cannoli…  E un adevărat focar, un loc de întâlnire pentru funcționari de poliție, muncitori ai salubrității publice, salariații Institutului Italian, dar și unii localnici.  În aceste zile de iarnă, cum de la o vreme nu mai sunt multe pe la noi, fiecare își cumpără câteva înghițituri din Italia însorită. Totul apare ca un tablou de Brueghel, intitulat „Peisaj de iarnă cu rulotă de cafea”.

Deasupra lacului e ceață – apa e mai caldă decât aerul.  Tramvaiul își continuă drumul, cu neon înăuntru și cu lumina felinarelor străzii în geamuri.  În curând ajunge la capătul podului, pe mal, unde bicicletele parcate așteaptă până seara revenirea proprietarilor, apoi dispare în pasajul subteran și imediat se aude anunțul stației Expo.  La fel ca săptămâna trecută, iau autobuzul și din drum observ o mică scenă vizavi, la intrarea într-o curte.  Decorul: un copac, o bancă.  Personajele: un grup de cinci.  Figura centrală ține în mână droguri, într-un pachețel de staniol.  E slab, de-a dreptul emaciat, nervos și vorbește fără încetare, dar ceilalți nu-l iau în seamă – mai jos nu se poate ajunge decât disprețuit de junkies, chiar dacă are droguri!  Ceilalți fumează și beau Cola din sticle de plastic răspândite împrejur.  Se pare că țin un fel de discuție rudimentară – cel puțin unii dintre ei.  Nici nu arată neîngrijiți, unii par să mai aibă locuințe.  Sunt bărbați și femei.  Spre deosebire de grupul de la rulota roșie, vorbesc toți deodată și gesticulează aprins, de parcă ar vrea să semnalizeze ceva spre celălalt mal al râului.

(Va urma)

Peter Rosenthal

Donnerstags (Joi), Parasitenpresse, Köln, decembrie 2025