Număr vizualizări 15 ori
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse https://parasitenpresse.wordpress.com.
4 mai. Ecoul inimii
Sunt pe drum. Ceva cu totul nou. Mă întorc dintr-o insulă din Marea Nordului – de data aceasta nu o vacanță, ci un curs de perfecționare în ecografia cardiacă.
Ocupându-mi locul în tren, vizavi de un tânăr, îmi sare în ochi termosul lui identic cu al meu. Marca, forma, culoarea, totul e la fel. Noroc că al meu are o zgârietură pe capacul de aluminiu, altfel mi-aș fi închipuit că termosul a ajuns în vagon înaintea mea; senzația de deformare a timpului se datorează spiritului meu surescitat, dar acesta este și motivul pentru care scriu. Unele acțiuni ale oamenilor sunt rezultatul unei asemenea disponibilități idiosincratice.
Trenul lasă în urmă ferme părăsite, pădurici, vagoane de marfă, gropi de gunoi și stâlpi ritmici de curent și de telegraf, iar între timp eu încerc să-mi readuc în memorie ultimele zile – un mod cât se poate de potrivit de a petrece următoarele două ore. Tânărul de vizavi citește poezii de Friedrich Schiller într-o ediție de buzunar. Rucsacul de marcă l-a pus pe scaunul de alături. Arată serios, concentrat, uneori murmură în timp ce citește, dar fără a părea comic sau deplasat. E doar concentrat, pare să trăiască cu adevărat textul citit. Mai are la el și o șapcă veche de stofă cu o inscripție laterală. Ea pare să-i exprime cel mai exact identitatea – sau ceea ce crede el că ar fi propria sa identitate.
Ca și cum s-ar fi speriat de zdrăngănelile mele pe tastele computerului, el se scoală brusc și apoi, în vagonul aproape gol, se întinde pe un rând de scaune ca să-și facă siesta. Ochelarii cu ramă rotundă, metalică, îi pune pe scaun, lângă carte. Cu ochii închiși arată aproape ca o imagine din perioada romantică, poate un tablou de Spitzweg. Dar nu de romantism îmi arde mie acum, astăzi mi-am propus să scriu câteva cuvinte despre Emil Nolde, pentru că pe malul mării m-am gândit la unele din tablourile lui care nu sunt câtuși de puțin romantice, ci kitschoase. Dar eu nu mă tem de kitsch și cu atât mai puțin de ceea ce altora li se pare kitsch.
Marea Nordului are ceva special pentru un străin. Nu știu de ce, dar oricât de mult îmi place Marea Mediterană și oricât mă simt acasă în țările mediteraneene, nu pot să mă desprind de fascinația Mării Nordului. Cursul de perfecționare în tehnicile de imagistică medicală pentru diagnosticarea afecțiunilor cardiace, adică în ecografie cardiacă, l-am făcut pe o insulă din arhipelagul numit „Șapte surori”. Eu eram singurul venit dintr-o clinică psihiatrică, ceilalți lucrau mai ales în secții de cardiologie.
Diminețile ni le petreceam în încăperi cufundate în întuneric, în fața ecografelor, după-amiaza făceam plimbări cu bicicleta în jurul insulei, iar seara, cum nu se poate mai potrivit, s-a dat la televizor ecranizarea romanului lui Siegfried Lenz, Ora de germană. Dimineața, în drum spre curs, dar mai ales seara, pe promenada de pe țărm se vedea această lumină tuciurie cu reflexe albăstrui, de parcă intram noi înșine într-un tablou al lui Nolde. Oricare va fi fost povestea lui în realitate, eu nu pot respinge farmecul acestor tablouri. Din contră, mă supun dialogului de culori al acestui peisaj ambivalent: pe o parte focile pe un fond cenușiu, albastru și negru, iar pe cealaltă nuanțele de galben, roșu și verde ale pictorului. E aproape ca în ecografia Doppler, unde fluxul sanguin din inimă apare roșu sau albastru, în funcție de direcția curgerii. Obiectele se estompează în percepție și în memorie, pentru ca mai târziu, în amintire, să capete o precizie pe care muzica o redă mult mai bine decât scrisul sau pictura. Scrisul, în claritatea sa metaforică, este uneori întrecut de realitatea care îl produce, cred eu. Dar muzica răsună atât de departe de sursa ei, încât uneori ea însăși devine o realitate cu adevărat incontestabilă…
Trenul trece peste podul de fier și intră în oraș. Mai apuc să zăresc marea statuie ecvestră care se ridică nu departe de capătul podului și mă uit la ceasul din gară. Abia a trecut amiaza. A doua parte a zilei îmi aparține.
11 mai Nausea
Totul aproape ca de obicei. Pedalez somnoros prin orașul vechi, spre pod. Sunt pe autopilot, impresiile lumii din jur abia mă ating, se pierd în vălul care îmi acoperă ochii împăienjeniți de somn. Un afiș de prost gust mă trezește pentru un moment: o femeie-manechin împreună cu fiica ei minoră fac reclamă pentru lenjerie de corp, în stilul fostelor reclame șocante ale lui Oliviero Toscani pentru firma Benetton. Contează numai să fie băgate în seamă. De obicei reușesc, doar că produc ceea ce în limbaj medical se numește nausea, cu alte cuvinte greață. Aceasta mă urmărește până la râu, unde orizontul se deschide spre nord și spre sud. Astăzi totul apare diferit. Apa sclipește verde deschis, iar cerul este din nou împărțit în două jumătăți de un front de nori. Eu revin treptat la realitate, privesc în stânga și în dreapta, caut turnurile bisericilor, blocurile înalte unde locuiesc părinții mei, roata mare, nemișcată în parcul de distracție. Toate sunt la locul lor. Trecând pe lângă poștă și pe lângă grădinile singuratice, încerc o senzație ciudată de libertate, de început, de pornire în a treia treime, a cărei durată este atât de nesigură. Mai am trei zile sau treizeci de ani? Totul e posibil. Urmele lăsate de cei aproape patruzeci de ani de muncă pe care îi am în spatele meu îmi produc o senzație tot mai puternică de disconfort.
Cu această senzație și împotriva ei – adineaori o mai numeam surescitare – apăs pedalele, scriu în fiecare săptămână, cu rezultatul că ea devine tot mai puternică, tot mai de neînțeles, și îmi produce această tensiune, o promisiune înșelătoare de libertate.
Astăzi mi-au prezentat un tânăr care se plânge de dureri de stomac. Are 23 de ani și a ajuns în Germania dintr-o țară îndepărtată, ca urmare a unor împrejurări legate de pandemia de coronavirus. Atât biografia cât și anamneza lui sunt pe cât de scurte, pe atât de tragice, până la tentativa de suicid – tânărul a încercat să se spânzure. A venit pe lume într-o familie ai cărei membri erau adepții unei secte. Când a părăsit secta, familia l-a abandonat, dar alți membri ai sectei l-au hărțuit psihic și fizic până în Germania, în ciuda distanței enorme. Tânărul pierduse absolut totul și libertatea produce dureri de stomac. Dar acestea pot fi tratate, și, până la urmă, se poate trăi și cu dureri de stomac.
Seara am vizionat un film documentar despre o clinică a asociației regionale dintr-un oraș apropiat. Printre altele, era povestea unei mame care nu se simțea capabilă să o îngrijească pe fiica ei până la sfârșitul vieții. Fiica suferea de aceeași boală ereditară de care suferise și fiul ei – pe el îl îngropase încă de la vârsta de șapte ani. Ar fi preferat să moară înaintea ei. Numai că nu a reușit să-și ia viața, astfel încât, fără să vrea, mama primise acum o viață nouă, fără soțul ei și fără fiica muribundă. Am schimbat canalul, dar acolo se dădeau reclame.
Senzația de disconfort care dimineața îmi făcuse promisiuni deșarte de libertate s-a destrămat, la fel ca norii deasupra râului, la întoarcere. A ieșit soarele. Acasă am pus muzică: Händel, Giulio Cesare.
Peter Rosenthal
din romanul Donnerstag
(traducere din limba germană, Hava Oren)
