JOI. UN AN. MAI (II)

Număr vizualizări 22 ori

Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022.  Peter este „medicul-condeier” prin excelență.  Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit…  Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse https://parasitenpresse.wordpress.com. 

18 mai.   Christi Himmelfahrt (Înălțarea Domnului)

Dracu să vă ia pe toți, și pe Thorsten și pe tine și pe mă-ta.

– Încetează, Lorenzo.

– Nu, basta.  O săptămână mi-am ținut pliscul, dar de-acuma merge my way…  Tipa asta…

– Lorenzo, cool down

– Niciun cool down.  Întotdeauna am tratat-o cu respect, i-am șters curul, i-am pus la picioare droguri și toate cele pe tavă aurită.  Și acuma face pe nebuna?

– Lorenzo…

Niciun Lorenzo!  Să citesc așa un rahat de SMS de la una ca ea…  Nu zău!  Să mă duc la hotel?  Totuși, contractul de închiriere e pe numele meu și s-o văd pe curva aia împuțită cu Thorsten, la mine acasă?  Ptiu, drace, se poate așa ceva?

Lorenzo era înarmat cu diferite sticle de tărie și de Fanta; oacheș, fără să aibă cu adevărat un accent străin, se vedea totuși că e fiul unor muncitori străini, poate din Napoli, din Sicilia, cine știe?  Poate că totul e numai o închipuire.  În orice caz, era la capătul nervilor, la fel ca cei doi care îl însoțeau.  Un tip cu țigara după ureche și una cu părul rar și privirea fixă, pe care drogurile și viața pe stradă au golit-o de conținut.  Femeia radia un fel de autoritate ocultă.  Lorenzo era gălăgios, cel cu țigara nu scotea o vorbă, ea era șefa, dar se părea că nici ea nu mai era stăpână pe situație.  Chiar dacă ea se îndoia, eu eram convins că va reuși să-l pună la punct pentru că la ora actuală nimeni nu avea nevoie de o ceartă între Lorenzo și șefa.  Dar tot atât de brusc precum cei trei au urcat în tramvai, au și dispărut după numai câteva stații, în orașul vechi.

Acolo, în ultima vreme lumea s-a obișnuit cu drogații care își fac afacerile fără nicio jenă, în văzul lumii și al polițiștilor indiferenți, ba uneori chiar își fac nevoile în tunelurile metroului.  La stația Centru, mare vânzoleală, unii intră, alții ies.  Urcă grupuri mici de bărbați care își petrec Ziua Tatălui veseli și amețiți de băutură, dar trenul își continuă drumul, fără să-i pese de noii călători.  Pentru că astăzi este și Ziua Tatălui și Înălțarea Domnului, iar eu tocmai am văzut un spectacol la teatru, Înainte de răsăritul soarelui, o adaptare modernă a piesei lui Gerhard Hauptmann despre abisurile din viața unei familii.  Fie la teatru, fie în realitatea cotidiană, jokerul este ce se întâmplă „dincolo”, oamenii vor să afle, cu orice preț și cu orice risc, alcool, droguri, religie, contează numai promisiunea unei alte lumi, oricum ar fi ea, numai să fie altfel, exact așa și arată viața normală.

Mergeam cu metroul la părinți, nu pentru că era Ziua Tatălui, asta ei nici nu știu, ci pentru că ei se culcă foarte târziu.  I-am găsit la masă.  De cină aveau un soi de brânză picantă cu ceapă, roșii și ardei iute, ca pe vremuri, în vechea patrie din Europa de Răsărit.  Totuși, brânza nu o cunoșteam.

– De unde o ai? – l-am întrebat pe tata.

– De „dincolo”.

„Dincolo” însemna dintotdeauna vechea patrie.

– Cine ți-a adus-o?

– Prieteni.

Prietenii, puținii care mai trăiau, erau șu ei trecuți de nouăzeci de ani și nu plecau „dincolo” după brânză.

– Ah, îl știi pe boschetarul care stă zilnic aicea jos, în fața alimentarei?  Întotdeauna, după cumpărături, îi dau cinci euro.  Ăla chiar are minte, cunoaște viața, ai cu cine vorbi.  Valorează mai mult ca toți ceilalți clienți ai prăvăliei la un loc.  Ei se uită la noi și se întreabă în ce limbă vorbim.  Li se pare că e spaniolă, dar nu e, și nici italiană… Dar ce contează?  În orice caz, omul a fost în patrie, trebuia să-și pună două stenturi… inima…  Înainte de plecare nu i-am dat cinci euro, ci cincizeci.  Și atunci mi-a adus brânza.  Intervenția a reușit.

– Asta numesc eu grijă pentru clienți.  Ai dreptate, e un om de treabă.  Și brânza e delicioasă!”

Cred că acest cerșetor român este ultimul prieten al tatălui meu.

25 mai  §63 StGB (Articolul 63 din Codul Penal)

O dimineață caldă, însorită, cu aer proaspăt.  Îmi trece prin cap melodia Veronika, der Lenz ist da (Veronica, a venit primăvara), dar și Lenz, poetul nefericit din nuvela lui Büchner, 1 ianuarie la munte, topirea zăpezilor, o sumedenie de lucruri care nu au nimic comun cu această joi și cu atât mai puțin cu omul amărât din fața mea, care într-o zi și-a băgat un tub de neon în fund – după cum mi-a relatat însoțitorul lui.  O fi fost din disperare, ce știu eu, în orice caz probabil că acum își plătea socoteala, împreună cu tot soiul de alte socoteli pe care oricum le avea de plătit pentru trecut.

E prima dată că îmi este prezentat cineva din secția penală.  În fișa computerizată apare: închis de aproape cincisprezece ani conform articolului 63 din Codul Penal.  La un om de patruzeci și cinci de ani, asta e o performanță.  Contrar așteptărilor, omul apare pașnic, speriat, vine cu un însoțitor.  Greu de imaginat prin ce a trecut.  După ce a abandonat școala, a venit dinspre nord în orașul nostru, în căutarea unui loc de muncă.  Dar ce a găsit a fost alcool, boli psihice, singurătate și apoi…

Nu face impresia că libertatea i-ar lipsi.  Mi se pare că reacționează cam lent, dar adecvat și se simte în largul lui cu însoțitorul.  Anamneză, consultație, ecografie, raport și gata, ca de obicei.  Următoarele paciente fac împreună o cură de dezintoxicare.  Tinere, probleme de alcoolism, istorie de abuzuri și de fugă de acasă.  Au probleme gastrice datorate dezintoxicării, dar acestea se pot rezolva.  Așa trece dimineața, în cursul zilei problemele sunt puse în perspectivă, devin rutină.  Printre ele o înghițitură de cafea din termos, să-mi umplu rezervorul.  Când sunt în cabinet, lumea de afară se estompează treptat, chiar și drumul încolo apare ca printr-o țară străină – childhood is a foreign country, ceva de genul ăsta se spune într-un roman englez, nu-i așa?  Uitată e ceata de elevi din fața brutăriei, încolonați câte doi, în drum spre școală, cu câte un covrig în mână, cu glasuri vesele ca ciripitul matinal al păsărelelor.  Miros de susan, de aluat proaspăt, dulce.  Cu câțiva pași mai încolo, cafea proaspăt prăjită.  Soarele îți strălucește drept în față.  Cerul albastru, orizontul, malul râului, grădinile înflorite de-a lungul drumului – totul e uitat, chiar și sunetul goarnei care cheamă pompierii într-o misiune urgentă.  Uitat și el.  Dar tocmai pentru asta se lucrează aici, pentru ca zilele fericite să nu fie uitate.

Azi în ziar: Poliția a lărgit apelul pentru a da probe de salivă în legătură cu asasinatul lui S.C.  Acum sunt chemați și bărbații care s-au mutat între timp și nu mai locuiesc pe malul râului.

Traducere din limba germană: Hava Oren

Peter Rosenthal

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *