Număr vizualizări 23 ori
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse https://parasitenpresse.wordpress.com.
1 iunie. Planete gemene
Sunt zile în care capul este complet încuiat. Lumea de afară pare tot atât de îndepărtată ca luna și stelele. Privirea se îndreaptă spre interior, urmărind gânduri încurcate care șerpuiesc în meandre fără sfârșit. Clipocitul râului, cerul albastru de început de vară, ramurile proaspete ale copacilor, toate se îndepărtează de tine chiar atunci când încerci să te apropii de ele, pentru că drumul tău e prins în vâltoarea cotidianului care deodată îți apare străin. Abia în cabinet ești treaz. În timp ce computerul pornește și îmbraci halatul alb, abia acum, da, abia acum, când ți-ai agățat propriul eu în cuier și te-ai costumat ca să-ți joci rolul, ești din nou cu capul acasă. Și nu-ți iese din minte cât de subțire e membrana dintre realitate și imaginație, aproape ca atunci când scrii. Realul și imaginarul sunt planete gemene – între ele se află nu numai un abis.
8 iunie Days are dogs
Azi m-am gândit la expoziția aceea a lui Camille Henrot pe care am vizitat-o la Paris acum câțiva ani. În prima sală din Palais de Tokyo era un fel de eșafodaj de sârmă care simboliza viața de artist, care este și ea un eșafodaj. Era o construcție formată din ființe amuzante, aeriene, și cred că lucrarea a fost numită după romanul lui James Joyce, Portretul artistului în tinerețe, în care scrie undeva că joia aparține celui mai sfânt sacrament al altarului. Deasupra altarului se află un baldachin, numit și „cer”, care în ziua de Corpus Christi este dus de credincioși într-o procesiune pe străzi. Sub acest „cer” pășești cu credința fermă în ceva îndepărtat, poate demult apus sau care va veni în viitor – de fapt, e o idee frumoasă, îmi trece prin minte, și mă gândesc la binecuvântarea de Pesach: Baruch ata, Adonai, Eloheinu, Melech haolam, așer kidșanu bemițvotav vețivanu lehadlik ner șel șabat veșel Pesach. Binecuvântat să fii Tu, Veșnicul, Dumnezeul nostru, Regele lumii, care ne-a sfințit cu preceptele Lui și ne-a poruncit să aprindem o lumânare de Șabat și de Pesach. Este ideea de comuniune cu o ființă superioară, cea care îi preocupă pe atât de mulți – o iluzie. Lucruri care nimeresc drept în inimă, ca de pildă, expoziția lui Camille Henrot, cu imaginile unor trupuri în luptă, extatice, alături covoare pentru judo, câțiva pași mai încolo bijuteriile reginei Soraya, primite în dar de la șah, apoi plante uscate, o cameră de tineret din care radiază dorul vulnerabil de viață, încă ceva mai încolo o întreagă instalație video dedicată senzualității, clară și explicită: organe sexuale vizibile, dar în același timp voalate, la limită, cum s-ar zice, în altă sală un rând de telefoane din care, la cerere, se poate auzi zumzăitul inutil al lumii, în sala următoare un ecran cu un film documentar despre lipsa de apă potabilă și despre un trib de aborigeni din Amazonia. Dar dintre toate, cel mai mult m-a impresionat camera de tineret recreată cu afișele ei (Robbie Williams?). M-a făcut să mă simt atât de aproape de camera fiicelor noastre, de tinerețea trecătoare a inimii, una din acele amintiri care după ani e atât de clară și de convingătoare, cum realitatea nu a fost poate niciodată.
15 iunie Neajutorat
Azi mi-au prezentat un om. Are un singur ochi, e internat de patru luni, nu are pe nimeni, nu vorbește germana și în secție comunicarea cu el e foarte rudimentară, se pare că se face doar prin Google Translate. E din România, are în jur de 60 de ani. Încerc să vorbesc cu el românește – limba mea maternă – dar se vede că nici măcar românește nu știe aproape deloc, vorbește doar romani, limba romilor. Abia știe unde se află, cum îl cheamă și de unde e. E internat cu diagnosticul de sindrom demențial. Mi l-au adus din cauza unei infecții a căilor respiratorii superioare. Două pachete de țigări pe zi. O să ia câteva zile antibiotice. Cu câteva zile înainte se pare că au încercat să-l transfere la un azil pentru persoane fără adăpost, dar demersul a eșuat, pentru că cel care ar fi trebuit să fie îngrijitorul lui nu s-a prezentat.
Următoarea e o tânără de vreo 25 de ani, gravidă în luna a cincea. În urmă cu câteva zile a luat somnifere, noroc că i-au făcut la timp spălătură gastrică. Mama și fătul au supraviețuit. Parametrii inflamatori sunt ridicați și trebuie găsită cauza, probabil o infecție urinară. Apoi cineva de la psihosomatică: greutăți în respirație din cauze neclare, întreb dacă are ceva la inimă, electrocardiogramă și echo cardiogramă normală, de fapt nu mai are chef să fie internat la clinică, vrea acasă. Apoi cineva de la adicții, după un episod de convulsii la dezintoxicare, hipocalcemie, valori crescute la analizele pentru funcția renală, se indică o ecografie a rinichilor și hemodializă în caz de insuficiență renală gravă. În timpul consultațiilor, telefonul sună fără încetare, întrebări legate de tensiune, rezultate ale analizelor de laborator etc. Dar se termină și asta, bicicleta mă așteaptă și drumul până la râu este ca o trezire prelungită, trece, probabil fără să lase impresii de durată. Am o după-amiază liberă. În loc să trec podul ca de obicei și să mă îndrept spre casă, cobor la râu și mă așez pe treptele albe de piatră de pe mal, în mijlocul mulțimii pestrițe. Arată aproape ca o petrecere de după-amiază, s-ar putea crede că oamenii se cunosc între ei, dar nu este așa, ei aparțin doar aceluiași club, clubul celor sănătoși. Mâine e Bloomsday, dar are vreo importanță?
Peter Rosenthal
Donnerstag
(traducere Hava Oren)
