Bess Myerson (1924-2014) s-a născut la New York. Părinții ei erau evrei, imigranți din Rusia. Avea două surori și un frate care a murit la o vârstă fragedă. Deși părinții ei erau oameni simpli, în copilărie Bess a avut norocul să aibă vecini actori, poeți și scriitori care au inspirat-o. La nouă ani a început să studieze pianul. Era o fetiță înaltă pentru vârsta ei, la 12 ani avea deja înălțimea ei maximă, 1.78 m ceea ce o deranja mult. În 1945 a terminat cu brio liceul și academia de muzică. Ea a contribuit la întreținerea familiei dând lecții de pian pentru 50 de cenți pe oră. Bess era de o frumusețe deosebită. Se spunea că este cea mai frumoasă evreică după regina Estera, soția lui Ahașveroș, regele Persiei.Read more…
Anul 1926 a fost un an interbelic relativ liniștit. Ce s-a întâmplat pe plan general în acest an? John Logie Baird a realizat prima transmisie experimentală de televiziune; un avion american a survolat pentru prima oară Polul Nord; Turcia a adoptat calendarul gregorian; Al Capone a organizat sindicatul gangsterilor din Chicago; Walt Disney l-a desenat pentru prima dată pe Mickey Mouse, iar Rabindranath Tagore a vizitat Bucureștiul. În domeniul medicinei, anul 1926 ocupă un loc aparte, fiind marcat atât de descoperiri științifice importante, cât și de una dintre cele mai controversate decizii ale Comitetului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină. Una dintre principalele direcții ale perioadei a fost înțelegerea importanței vitaminelor și a bolilor carențiale. După izolarea vitaminei D (1922–1924), în 1926 cercetătorii au clarificat rolul vitaminelor în prevenirea rahitismului, pelagrei și scorbutului, ceea ce a dus la schimbări majore în pediatrie și în nutriția publică. Tot în acești ani s-a consolidat endocrinologia modernă, desprinsă treptat din medicina internă.Read more…
M-am bucurat, bineînțeles, când am aflat că filmul Fjord a obţinut premiul Palme d’Or, iar regizorul, Cristian Mungiu, a devenit dublu laureat la Cannes. Este cel mai premiat regizor român cu care trebuie să ne mândrim – și mă și mândresc. Îmi place că el nu alege subiecte ușoare, multe dintre filmele lui (nu le-am văzut pe toate) au o încărcătură emoțională puternică, sunt pelicule provocatoare. În străinătate, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile a trezit un sentiment de groază, percepând condițiile degradante ale femeilor din România care, din cauza unei legislații inumane, erau obligate să se supună unor proceduri umilitoare. După dealuri, cazul fetei exorcizate, este o ilustrare a fanatismului și primitivismului religios, a proastei interpretări doctrinare care duce la neputința victimei de a-și găsi salvarea în condițiile secolului XX. Nu am văzut încă filmul Fjord, dar cunosc contextul care l-a inspirat, acum zece ani am urmărit cu mare atenție întâmplările dramatice prin care a trecut acea familie de români în Norvegia. După multe intervenții la nivel politic și de stat, povestea a avut un happy-end și eu cred că nu pentru că norvegienii s-au convins că nu au avut dreptate, ci pentru că doreau să evite un conflict diplomatico-social cu România. În acest caz s-au ciocnit două concepții diametral opuse despre educație, cea românească, conservatoare, și cea norvegiană, să zicem liberală până la extrem. De fapt, sub o formă mai atenuată, legislația există și la noi: copiii abuzații în familie – dacă autoritățile află și se încumetă să ia măsuri – trec sub autoritatea statului. Ceea ce familia de români și foarte mulți din România nu înțeleg este că în Norvegia, cea mai blândă palmă sau bătaie, absolut obișnuită în cele mai multe familii românești, este considerată un abuz.Read more…
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. 1 iunie. Planete gemene. Sunt zile în care capul este complet încuiat. Lumea de afară pare tot atât de îndepărtată ca luna și stelele. Privirea se îndreaptă spre interior, urmărind gânduri încurcate care șerpuiesc în meandre fără sfârșit. Clipocitul râului, cerul albastru de început de vară, ramurile proaspete ale copacilor, toate se îndepărtează de tine chiar atunci când încerci să te apropii de ele, pentru că drumul tău e prins în vâltoarea cotidianului care deodată îți apare străin. Abia în cabinet ești treaz. În timp ce computerul pornește și îmbraci halatul alb, abia acum, da, abia acum, când ți-ai agățat propriul eu în cuier și te-ai costumat ca să-ți joci rolul, ești din nou cu capul acasă. Și nu-ți iese din minte cât de subțire e membrana dintre realitate și imaginație, aproape ca atunci când scrii. Realul și imaginarul sunt planete gemene – între ele se află nu numai un abis.Read more…
Astăzi este Ziua Copilului, a copiilor noștri, indiferent de vârstă și pentru unii de vârsta mea, a copiilor copiilor noștri. E ziua pe care, în copilărie, toți o așteptam cu nerăbdare și cu mare curiozitate, ca să vedem ce cadou vom primi, cu ce ne vom lăuda la grădiniță, la școală sau la liceu, cum vom împărți între noi dulciurile și vom depăna povești care mai de care mai pline de fantezie. La grădiniță, educatoarea și doamna Schechter, directoarea, ne așteptau la ușă cu o cutie mare de ciocolate „Pitic” și fiecare primeam câte una, iar subsemnatul cerea două, pentru că pe una din ele o ofeream dragului meu bunic matern care mă conducea până acolo. Vedeam râsul și bucuria pe fețele tuturor, gălăgia era omniprezentă. Lipsa de griji a copiilor eclipsa problemele celor maturi, pentru un timp acestea se estompau și ochii adulților străluceau la amintirea propriei lor copilării, a părinților lor și a bunicilor. Cât de greu îmi venea să accept ideea că bunicul și bunica au fost cândva de vârsta mea, s-au jucat în parc, s-au murdărit, că nu au fost totdeauna bătrâni și blajini, așa cum i-am cunoscut eu. De fapt, cred că majoritatea adulților mai păstrează undeva, într-un unghi ascuns al memoriei, un sipet secret – o parte a copilului de altădatăRead more…
Născută la Viena ca Hedwig Eva Maria Kiesler (1914-2000), ea a fost singurul copil al unei familii evreiești înstărite. Din copilărie o atrăgea teatrul și filmele, dar și științele exacte și tehnica. Aceste calități o vor ajuta mai târziu ca actriță și inventatoare. Cânta la pian și vorbea patru limbi. A învățat într-un liceu celebru din Viena. La 12 ani a câștigat un concurs de frumusețe. Deja la 16 ani a apărut în trei filme produse la Viena și Berlin. Avea numai 18 ani când s-a căsătorit cu bogătașul austriac Friedrich Mandl, de 33 de ani, care mai târziu a vândut arme Germaniei hitleriste și Italiei lui Mussolini. Mandl a obligat-o să devină catolică și de atunci ea se considera creștină. Mandl era gelos și o teroriza, nu îi permitea să iasă din casă și nu-i dădea nici bani. La 18 ani a jucat rolul principal în filmul Ekstase, turnat în Cehoslovacia. Era un film erotic foarte îndrăzneț pentru vremea lui, Vaticanul îl considera chiar pornografic. Regizorul a șantajat-o și a obligat-o să apară nudă în câteva scene. Filmul a fost prezentat numai într-o versiune cenzurată sau chiar interzis în diferite țări europene și în mai multe state din SUA. Curând și-a părăsit soțul, a fugit la Paris, apoi la Londra. Acolo l-a întâlnit pe Louis B Mayer, proprietarul studiourilor MGM. Acesta i-a oferit de lucru ca actriță și a invitat-o la Hollywood. Ea a acceptat și a adoptat pseudonimul Hedy Lamarr. Primul succes la Hollywood a fost în 1938, cu filmul romantic Algiers. Au urmat și alte filme cu succes. Hedy era apreciată nu numai pentru frumusețe, ci și pentru inteligență.Read more…
Încă din copilărie îmi place să călătoresc cu trenul. Ca să evit ambuteiajele, folosesc acest mijloc de transport atunci când mă duc la Tel Aviv sau în nordul țării. Aveam drum la Haifa și, cu un ziar și o sacoșă, m-am urcat în tren. N-am avut spor la citit, am preferat să mă uit pe geam. La Tel Aviv, pe locul din fața mea s-a așezat un om cam de vârsta mea, cu o șapcă cu cozoroc. Și-a pus valijoara alături, s-a asigurat că nu deranjează pe după care a răsuflat ușurat. După un timp m-a întrebat ceva pe rusește, dar cu rusa mea precară nu am reușit să înțeleg. – Ne gavariu po ruski (nu vorbesc rusește), i-am spus. – Eu vorbesc germană și română, mi-a spus omul cu șapca cu cozoroc. – Perfect, eu sunt din Cluj, putem vorbi românește. De unde știi limba? – M-am născut la Chișinău și am învățat românește de la prietenii de joacă. Prin anii șaizeci părinții mei s-au mutat la Kiev. – Ce faci în Israel? – l-am întrebat.Read more…
Prima parte a interviului cu profesorul universitar Ber Kotlerman, şeful Centrului de Studii Rina Cotta de la Universitatea Bar Ilan a fost publicat în numărul trecut. Captivanta discuţie despre condiţia de „birobidjaner” a ocupat practic tot timpul pe care (din motive obiective) profesorul Kotlerman l-a putut acorda interviului şi nu apucasem să aflu nimic despre viaţa culturală şi politică din Birobidjan şi nici despre legătura interlocutorului meu cu limba idiş care avea să-i marcheze cariera. Profesorul Kotlerman mi-a propus să preiau interviul pe care l-a acordat jurnalistului Pavel Lvovski, de la revista Еврейский журнал (Magazin evreiesc). Am ales câteva fragmente relevante din acest interviu amplu, tradus din limba rusă de dr. Judit Bartalis-Bán, cadru didactic la Universitatea Babeş-Bolyai. Dacă cineva din Birobidjan era dornic de cultură… …Trebuia să aștepte sosirea Teatrului Muzical Evreiesc de Cameră. La început era de la sine înțeles că TMEC va funcționa în Birobidjan: au construit o clădire impozantă pentru filarmonică, chiar și o casă pentru actori. Dar teatrul a rămas la Moscova. Regiunea Autonomă Evreiască e mică, pe un teritoriu mai mare ca cel al Israelului trăiesc sub de 200.000 de oameni, acum și mai puțini. La mijlocul anilor 60 în Birobidjan s-a înființat Teatrul Popular Evreiesc. O parte din actori, inclusiv directorul artistic, Moishe Bengelsdorf, activaseră înainte la Teatrul Evreiesc de Stat din Birobidjan care a fost desființat în 1949 – oficial din motive financiare, dar acesta a fost un pretext: în acele locuri funcționau mai multe teatre naționale (iacut, tuvan, altaic) și ele nu au fost închise.Read more…
Pentru iubitorii arhitecturii, casa Salim Bey Salam din Orașul de Jos al Haifei este una din cele mai impresionante clădiri în stil internațional din oraș. Am publicat deja un articol despre ea în aprilie 2024 pe site-ul Hai Po, dar informații recente despre familia Salam din Liban conferă clădirii și poveștii construirii sale o nouă dimensiune istorică, invitând la o perspectivă reînnoită asupra conexiunii care a existat cândva între Haifa și Beirut în perioada Mandatului Britanic. Inițiatorul clădirii a fost Salim Ali Salam (1868–1938), cunoscut ca Salim Bey Salam, una din figurile marcante ale societății musulmane sunnite din Liban de la sfârșitul perioadei otomane și începutul mandatului francez. Bey era un titlu onorific otoman acordat persoanelor de rang înalt. Și într-adevăr, Salim Ali Salam a fost om public, politician și om de afaceri influent. A fost primar al Beirutului și membru în parlamentul otoman, iar în perioada mandatului francez a făcut parte din conducerea arabă a Libanului. Pe lângă activitatea sa politică, s-a ocupat și de comerț, dezvoltare imobiliară și diverse inițiative publice.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
