Număr vizualizări 20 ori
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse https://parasitenpresse.wordpress.com.
20 iulie Halt das Herz an (Oprește-ți inima)
Din biroul Europcar se aude muzică. Crainicul anunță un șlagăr de succes: Halt das Herz an. Așteptând sfârșitul formalităților pentru închirierea mașinii, nu am încotro, trebuie să suport gălăgia și mă gândesc: Oprește-ți limba!! Dar știu că în curând vom fi pe autostrada A1, în direcția nord, și atunci uităm de toate. Cu câteva săptămâni înainte, toți m-au întrebat de ce nu plecăm spre sud și acuma eu mă mir de ce ei merg spre sud, cu toate că acolo sunt 40 de grade. Contează numai schimbarea peisajului, altfel, cu neștiința omului de rând, te lași dus la întâmplare, de la sud la nord sau de la est la vest, de cu totul alte motive decât de simplul chef de a călători sau de curiozitatea de a vedea țări străine. Doar totul a fost deja descoperit. Important este doar să evadezi pentru o vreme din mediul tău, să respiri adânc și să simți pentru un moment imensitatea lumii pe care, adâncit în grijile cotidiene, tinzi să o pierzi din vedere. Și atunci te întrebi: oare respirația e cea care ne pune în mișcare sau bătăile inimii?
27 iulie Pe drum
Mare, orizont, valuri, spray, vânt, nori, albastru, scoici, meduze, ploaie, tufe de măceșe, iarbă, nisip, pietre, dune, două vulpi, furtună, marsuin eșuat pe plajă, lemn ud, pescăruși, strigăte, vapoare, pescar, un calcan…
Liniștea îmi pune ceva în mișcare, poate pentru că astăzi avem în program o vizită la Muzeul Emigranților din Bremerhaven, o clădire nouă pe malul mării, modernă, informativă, cu prezentări interactive.
Nu pot și nici nu vreau să fac vreo diferență între refugiați și emigrați de bună voie, pentru mine contează doar timpul și mișcarea. Mă gândesc la cartea Drumul spre Klockrike a scriitorului suedez Harry Martinson care visase la un popor de drumeți și, de fapt, în zilele noastre națiunea „drumeților” este una din cele mai numeroase și mai slab reprezentate politic din lume. În cartea sa Winding Paths, Bruce Chatwin scria că el e unul din acei oameni care s-au născut cu „gena călătoriilor” și care pot fi ei înșiși doar pe drum. Și, contrar tuturor așteptărilor, aceștia sunt oameni deosebit de pașnici. Mă gândesc cât de mult l-am invidiat întotdeauna pe Michel de Montaigne care a călărit luni de zile prin Europa, fără nicio țintă precisă. Sau cât de mult l-am stimat pe Sir Patrick Lee Fermor, un prieten al lui Bruce Chatwin, care a mers pe jos din Anglia până la Constantinopole, trecând prin ambele mele patrii, Arad și Köln. La scrisoarea mea a răspuns cu o carte poștală pe care era scris în limba română:
Bătrânețe, haine grele,
Nu mai pot să scap de ele…
În muzeu mi-a atras atenția un exponat dedicat lui Johann Gottfried Seume, scriitorul care în 1801 s-a dus pe jos la Siracuza, în Sicilia, și apoi, în 1805, la St. Petersburg. Tot acolo, dar cu vreo două decenii mai înainte, s-a dus medicul Isaschar Falkensohn Behr. Pentru mai toți emigranții, reușita în țara de adopțiune e foarte grea – așa a fost și pentru Behr. El a încercat să intre în grațiile înaltei societăți din Prusia cu ajutorul poeziei, s-a ploconit și înaintea doamnelor cu versul și rima. Se pare că nu și-a prea realizat planurile, de aceea a și plecat. Totuși, printre altele, el a lăsat posterității următoarele versuri:
Gingașelor, să nu greșiți!
Să mă vedeți: nu-s fioros
Ba-s chiar frumos!
Ochi-mi privesc, răpiți de dor,
Părul pudrat de coafor!
Barba e lină, cutez a spune,
Mai lină chiar ca a unui june!
Costumul verde-i frumușel
Ia să-l admirați nițel:
E un adevărat tezaur
Împodobit cu fir de aur!
Gingașelor, să nu greșiți!
Să mă vedeți: nu-s fioros
Ba-s chiar frumos!
Această poezie mi-a rămas în amintire ca poezia exclamărilor. Sunt exclamările unei voințe irepresibile, care nu se teme de banal, o sinceritate care, în ciuda unei oarecare stângăcii și, contrar tuturor așteptărilor, neafectată, ci simplă și frumoasă – pe drum, atent și cu inima deschisă.
Peter Rosenthal
