Număr vizualizări 284 ori

Cum era de aşteptat, în primele zile ale acestui nehotărât iunie, cam cu o oră înaintea concertului dedicat Zilei Internaţionale a Copilului sub genericul Corul de Copii Radio, avându-i ca dirijor pe Răzvan Rădos şi ca pianistă pe Magdalena Faur, strada General Berthelot şi cele din împrejurimi au fost inundate – la propriu – nu doar de buchete de flori, de zumzet ori de voioşia din zâmbet de copil, ci de speranţe, bucuria revederii, strângeri de mâini şi atente priviri de foşti copii (părinţi, bunici, rude…). Afişul îi anunţa şi pe invitaţi: Corul de copii şi tineret “Maestra” – dirijoare Elena Radu, “Corul de Băieţi Radio” – dirijor Liviu Ofiţeru, “Vocea mâinilor “– corul de copii cu deficienţe de auz al Liceului Tehnologic Special nr. 3, dirijoare Marieta Negru şi “Atelierul Şcoala de Cor”. Practic, vorbim despre oameni-instituție la cârma evenimentul care aliniază astfel o constelație de mentori cu viziuni complementare: rigoarea și energia lui Răzvan Rădos, sensibilitatea pianistică a Magdalenei Faur, versatilitatea lui Liviu Ofițeru, expresivitatea modernă a Elenei Radu și devotamentul terapeutic al Marietei Negru. Evident, m-am întrebat unde ar trebui căutate rădăcinile profunde ale acestui eveniment-manifest din 6 iunie, concert care – aşa cum ne-a transmis-o Răzvan Rădos – are ca ţintă înstăpânirea, din acest an, a unei tradiţii la început de iunie. Răspunsul mi-a venit aproape instantaneu: ele nu apar în zbor de nicăieri; sunt rezultatul unei convergențe organice între istoria instituțională a Radiodifuziunii, avangarda pedagogiei muzicale românești și curentele de emancipare socială prin artă. Dacă desfacem firele acestui uriaș nod cultural, identificăm patru rădăcini posibile din care se hrănește unicitatea acestui concert. Prima dintre ele rămâne, fără îndoială, cea instituțională – respectiv ADN-ul Școlii Corale Radio: acel 1945 – când compozitorul Ion Vanica înființa Corul de Copii Radio. Neîntrerupt, de opt decenii, această instituție funcționează ca un etalon național de disciplină, profesionalism și acuratețe vocală, oferind platforma tehnică, rigoarea și, în mod esențial, scena de consacrare: Sala Radio. Concertul nu ar fi avut greutate fără această infrastructură de prestigiu, care a garantat, în generații, că vocile copiilor din România pot atinge standarde internaționale şi cuceri confirmări de prestigiu.

Cea de-a doua rădăcină o reprezintă cea estetică; am putea-o numi generația „sincronismului modern” (anii 2000–2010) şi o aflăm în formarea estetică a mentorilor actuali: Răzvan Rădos, Magdalena Faur, Liviu Ofițeru, Elena Radu. Formaţi cu toţii la prestigioasa Universitate Națională de Muzică din București într-o perioadă de tranziție și deschidere totală către Occident, se poate presupune, pe drept cuvânt, că fac parte din acea generație de muzicieni care a înțeles că rigoarea clasică (Bach, Beethoven…) și energia culturii pop-rock (Queen, Michael Jackson…) devin lianţi de gând şi proiecte în care valoarea repertoriului autohton îşi are locul. De aceea, poate, unul din filoanele concertului ar consta şi în această revoltă elegantă a tinerilor dirijori împotriva elitismului scorțos, dornici să coboare muzica corală din turnul de fildeș și să o aducă în play-listul cotidian al tinerilor. Am aplaudat evoluţia “Corului de Băieţi Radio”, tânăra mlădiţă reinventată pe modelul „Wiener Sängerknaben”; înființarea și propulsarea acestui inedit tânăr organism prin echipa Magdalena Faur – Liviu Ofițeru conectează direct Bucureștiul cu tradiția de peste 500 de ani a Vienei. Diferența (și originalitatea) românească este că, în timp ce corul din Viena rămâne profund legat de o tradiție clasică, “Corul de Băieți Radio” sparge tiparele. Aşa cum au demonstrat-o şi cu alte prilejuri în cei 4 ani de la debutul acestui îndrăzneţ proiect, ei trec cu uşurinţă de la Benjamin Britten la show-uri totale de jazz, gospel și elemente/tehnici electronice. România nu doar că preia un model de elită european (corul de voci albe), dar îi dă un update modern, transformându-l într-un laborator de fuziune sonoră (pop-rock-academic) în care exactitatea sonoră, sincronul, empatia şi eleganţa îi definesc pe membri. Premisele continuităţii urcând doritele trepte de vârstă spre “Corul de Copii Radio” sau regăsindu-se, după caz, în alte direcţii artistice se pot afla în “Şcoala de Cor”, proiect inedit, atelier de muzică şi mişcare, perfect închegat şi integrat misiunii asumate de muzicieni etalon: Magdalena Faur – Liviu Ofițeru, pe ideea şi îndrumarea lui Răzvan Rădos. Ştiu că mă repet, dar simt nevoia să o fac: repertoriul românesc pe diacronia generaţiilor (Irina Odăgescu-Ţuţuianu, Dan Buciu, Alexandru Paşcanu, Sabin Păutza), – tentând diversitatea stilistică şi virtuozitatea – se află la el acasă în “Casa Radio”.

Antreprenoriatul cultural independent, hrănit direct din explozia școlilor private de muzică din ultimul deceniu devine model tipizat perfect de proiectul „Maestra” al Elenei Radu. Suntem conştienţi că trăim într-o perioadă în care învățământul vocațional de stat a rămas adesea blocat în birocrație și bugete austere; faţă de această stare de fapt, mediul independent a adus flexibilitate, bugete de producție video, deschidere către muzica de film și o conexiune directă cu industria de divertisment, pe linia filosofiei „polyphonic pop”. Abordarea dirijoarei Elena Radu cu corul „Maestra” (coveruri complexe) se conectează la fenomenul mondial al redefinirii muzicii corale prin design sonor contemporan, un trend impus la nivel global de Jacob Collier sau corurile de tipul Perpetuum Jazzile. Corul nu mai este un ansamblu care doar acompaniază un solist, ci devine instrumentul principal care produce ritm, percuție vocală (beatbox) și energie pop; generația actuală de copii corişti din România nu mai cântă piese prăfuite, ci sunt perfect sincronizați cu playlistul global, dar îl execută la un nivel de complexitate armonică academică. Întâlnirea dintre sistemul public (Ansamblurile Corale Radio, “Vocea Mâinilor”) și cel privat (“Maestra”) pe aceeași scenă este o o dovadă a posibilului act ca rădăcină modernă să infuzeze colaborarea culturală.  În fine, cea de-a patra rădăcină o constituie cea umanitară și filosofică, identificabilă în mișcarea „Art for Social Change”. Prezența corului “Vocea Mâinilor” a schimbat complet paradigma evenimentului prin “Can You Hear Me, Too/ Can You See Me, Too?!?”, atrăgând atenţia asupra transformării globale a modului în care privim dizabilitatea şi incluziunea prin artă: muzica dincolo de simţuri. Ea nu este doar despre auzul biologic, ci despre vibrație, emoție și conexiune umană pură. Când copiii care aud și cei cu deficiențe de auz împart aceeași scenă mare a țării, Sala Radio devine un spațiu al egalității absolute. Arta nu poate avea dizabilități; ea are doar abilitatea de a uni şi astfel Bucureștiul se aliniază cu marile capitale care înțeleg că designul universal în artă este viitorul. Muzica devine vizuală: o poezie a mișcării. Trăim cu convingerea că arta este un drept universal, nu un privilegiu al celor tipici şi suntem datori să ne demonstrăm viabilitatea crezului, legat direct de experimentele teatrale și muzicale europene, unde limbajul semnelor a fost ridicat la rang de estetică teatrală, oferind comunității hipoacuzice nu doar sprijin, ci o voce artistică egală. În plus, plasează evenimentul de la București pe exact aceeași linie de excelență cu mari momente de referință internaționale (conexiunea Coldplay & Sign Language: la nivel global, marii artiști au transformat accesibilitatea în artă pură, trupa Coldplay revoluționând concertele de pe stadioane, oferind veste cu vibrații – subwoofers tactile – și interpreți în limbajul semnelor care fac spectacol alături de Chris Martin).

Evenimentul din 6 iunie a reunit elitele (“Corul de Copii Radio”, “Corul de Băieți Radio”) cu avangarda (“Maestra”), experimentalul social (“Vocea Mâinilor”) şi cu “pepiniera” numită “Şcoala de cor” – proiectul de suflet, măiestrit condus de Magdalena Faur şi Liviu Ofiţeru, perfect ancorat în peisaj. Prin acest amestec unic, scena Sălii Radio nu doar că celebrează o istorie trecută, ci instituie un nou moment istoric. V-ar mira ca peste 20 de ani, muzicienii să se raporteze la acest concert din iunie 2026 ca la momentul în care s-a schimbat paradigma muzicii corale în România?!? Eu, una – nu! – şi asta pentru că atât premisele cât şi realizarea concertului din 6 iunie, m-au făcut să-l trăiesc ca veritabil mo(nu)ment de emoție, inovație și armonie, ca manifest cultural și social despre viitorul muzicii și al comunității. Prezentat de dirijorul Răzvan Rădos – care şi-a demonstrat cu această ocazie calităţile de interlocutor în scăpărător dialog cu o sală dispusă să treacă înapoi, prin oglinda copilăriei – şi având în spate cei  80 de ani de existență, concertul “Corului de Copii Radio” a demonstrat că  cele opt decenii nu sunt o ancoră care l-ar ține în loc, ci o trambulină; sub conducerea dirijorului care a preluat de câţiva ani ştafeta de la un alt magician al baghetei – îl numesc aici pe Voicu Popescu –, “Corul de Copii Radio” demonstrează cum un ansamblu istoric se poate reinventa, rămânând ultra-relevant pentru Generațiile Z și Alpha prin sound, atitudine și repertoriu. Practic, el a fost amfitrionul evenimentului, umplând scena de culoare – patru culori asemenea celor patru zări sclipind prin roua sunetelor! –, voie bună, bucuria de a cânta şi a se juca, de a umple spaţiul, devenind public pentru mereu noii parteneri, de a comunica, adresându-se copiilor şi foştilor-cândva-(redeveniţi acum)din-nou-copii din marele public.

Care a fost “punctul-forte”al evenimentului? Fără îndoială, redefinirea genului pe ideea că el, coralul „este noul Cool”; alăturarea dintre “Corul de Băieți Radio” (cu viziunea gospel/jazz a echipei Magdalena Faur-Liviu Ofiţeru) și Corul “Maestra” (cu abordările sale pop-rock moderne, girate de Elena Radu au întărit mesajul spulberării stereotipurilor cum că muzica corală ar fi rigidă, academică sau plictisitoare. Din contră, ea devine teren al fuziunii dintre genuri: de la polifonia clasică la energia rock-ului, finețea jazzului și modernismul cover-urilor pop actuale. Din acest punct de vedere, concertul din 6 iunie de la Sala Radio a fost un show dinamic și electrizant, care nu ar fi fost şi total dacă nu aş aminti aici lanțul generational, adică “pepiniera de talente”, prin includerea în ecuație a “Atelierului – Școala de Cor”, proiectul care nu doar livrează performanță azi, ci își cultivă viitorul. Prezența celor mai mici artiști de la “Atelier” arată publicului cum se construiește, de la primii pași, organic și pedagogic, dragostea pentru cultură.

“Atuurile” absolute ale acestui concert le-aş reuni în mănunchiul câtorva gânduri care mă străbat încă, la o săptămână de la evenimentul în care nu doar am simţit vibraţia sălii, ci am intrat pe aceeaşi undă cu ea, copilărind, la rândul meu, lăsându-mă condusă de Alice pentru a trece, încă de câte ori va mai fi nevoie, prin apele aceleiaşi oglinzi a copilăriei dintotdeauna… Şi asta pentru că nu a fost un concert cu copii care stau nemișcați pe gradene; a fost un flux continuu, s-a conversat cu sala, s-au pregătit flori aruncate în public iar acesta a cântat alături de cei de pe scenă: regie modernă, mișcare scenică și dialogul live voce-instrument au creat punți electro-acustice. Întrebându-mă – fără a-mi putea răspunde de această dată  câte ore de repetiţii şi câtă energie s-au investit în eveniment –, să-i numim şi pe cei care, atât în formaţii cât şi distinct faţă de ele, ne-au asigurat – ca solişti vocali sau instrumentişti – că cel mai frumos anotimp al vieţii rămâne cel al copilăriei: Ioana Constantin, Ioana Munteanu, Sara Oltean, Ioana Smirna, Daria Stănculescu, Andrei Norbert Ancuceanu (”Corul de Copii Radio”), Ioana Constantin, Sofia Guran, Miruna Stoica (“Atelierul Şcoala de Cor”), Teodora Chircă, Ana Ciocoiu, Ioana Frumosu,  Nectaria Frumosu, Teodora Nicolae, Timeea Vasile  (“Maestra”), Mara Vlaicu, Xander Cociaş, Bogdan Dinu, Paul Irofti, Robert Ispăşoiu, Eric Mezdrea, Pierre Casian Nan, David Petrescu, Ian Zaharia (“Corul de Băieţi Radio”). Şi, pentru că tot l-am numit aici pe chitaristul Bogdan Dinu, să-i precizăm calitatea de fost membru al “Corului de Copii Radio”, actualmente membru fondator şi şef de cor al “Corului de Băieţi Radio”. Doriţi un grăitor exemplu de colaborare între generaţii? Atelierul de percuţie din cadrul “Corului de Băieţi Radio” a fost condus de Lucian Maxim, percuţionist al Orchestrei Naţionale Radio. 

Mă simt datoare să punctez diversitatea sonoră și texturi vocale unice; într-o singură dimineaţă, publicul le-a experimentat pe toate, de la puritatea cristalină a „vocilor albe” din “Corul de Băieți Radio” (o raritate în România!), până la complexitatea “Corului de Copii Radio”, împletit cu antrenul modern de la „Maestra” și poezia vizuală (coregrafia semnelor) de la „Vocea Mâinilor”. Scenografie, dinamism, sunet deopotrivă istororistic (tradiţie puternic impregnată de tendinţele actualităţii, trăindu-şi devenirea organică în prezent prin energie continuu acumulată inclusiv ca şlefuire tehnică) – “Corul de Copii Radio” (coordonat de Răzvan Rădos), al viitorului (“Corul de Băieţi Radio” şi “Şcoala de Cor” cu Liviu Ofiţeru şi Magdalena Faur, “Maestra” cu Elena Radu) şi cel al tăcerii vibrante (“Vocea Mâinilor”, sfidând biologia: atingere, gest, simbol cu Marieta Negru). În încheiere, nu mă pot abţine şi plonjez în matca amintirilor, evocând memoria afectivă a scenei. Pe 6 iunie, păstrând ecoul miilor de voci tinere care au cântat acolo din 1945 și până azi, pereţii Sălii Radio “au vorbit” generației actuale de copii care au urcat pe scenă sub bagheta lui Răzvan Rădos, creator al evenimentului. Am simţit că ei nu performează într-un vid, ci într-un câmp magnetic cultural, într-un spaţiu-timp devenit circular: bunicul care a cântat în cor în anii ’50 își vede nepotul cântând pe aceeași scenă în 2026, însă pe un sound complet reinventat. De aceea mă simt îndreptăţită să conchid că am avut şansa de a aplauda nu un simplu concert, ci un experiment cultural de elită. În timp ce unele scene ale lumii abia testează concepte de incluziune și fuziune de genuri, Bucureștiul aduce la un loc tradiția de 80 de ani, energia rock-ului academic și emoția profundă a muzicii dincolo de sunet. Este răspunsul României la cum va arăta profilul ”hărţii corale” în arta spectacolului secolului pe care îl trăim. Sala Radio a fost acel binecuvântat spaţiu unde istoria nu se recită din cărți, ci se respiră live, unde trecutul de 8 decenii al unui cor legendar prinde viață sub ochii noștri, transformat în combustibil pentru muzica viitorului.

Într-un cuvânt, putem afirma că acest concert nu s-a născut dintr-o simplă bifă în calendarul aniversar. Rădăcinile lui se hrănesc din trecutul glorios al unui ansamblu de tradiţie, din curajul unei noi generații de dirijori rebeli, din dinamismul școlilor private de muzică și dintr-o filosofie profund umană care spune că muzica aparține și celor care o traduc în tăcere. Toate aceste fire s-au unit pe 6 iunie pentru a crea un “copac cultural unic”, ale cărui roade le gustăm ACUM, după cum ne aşteptăm să le culegem an de an de acum încolo şi toate acestea pentru a demonstra că astăzi coralul “este noul Cool”.

Fotografii: Cristian Barcan, Radio Romania

Carmen Stoianov