Număr vizualizări 15 ori

Niciun film nu a stârnit vreodată atâtea emoții aici, în Israel, precum documentarul NAZA. Filmul se bazează pe mărturiile unor ofițeri de informații despre utilizarea sistemului de inteligență artificială Lavender care estimează numărul de victime colaterale în cazul lichidării teroriștilor Hamas. Filmul a fost aplaudat timp de 25 de minute (record mondial!) la Festivalul de la Veneția. Trebuie să recunosc că pe mine nu m-a impresionat nici durata și nici intensitatea aplauzelor. Și Ceaușescu a fost aplaudat minute în șir la ultima sa Plenară, cu o lună înainte de a fi executat.

În filmul NAZA există însă o dihotomie între două narațiuni care se bat cap în cap și, din păcate, ambele sunt adevărate.

Pe de o parte, documentarul – din care am văzut doar câteva secvențe-pirat – va fi exploatat din plin de antisemiți. Majoritatea celor care astăzi îl ridică în slăvi, în Europa, nu o fac din dragoste pentru Sion și nici din apreciere pentru autorii israelieni. Pentru mulți dintre cei care comentează (și care, bineînțeles, nu l-au văzut nici ei) este doar încă un pretext de a-și revărsa veninul asupra Israelului.

Dar…

Pe de altă parte, filmul deschide și un subiect despre care aici s-a vorbit foarte puțin. Niciun canal de televiziune din Israel (și aici includ și canalele de stânga pe care suporterii lui Netanyahu le numesc tendențios „Al Jazeera”) nu au arătat ce se întâmplă dincolo de gard, în Gaza. Într-un fel e explicabil. Emoția provocată de atrocitățile Hamas în 7 octombrie era atât de mare, încât înăbușea orice urmă de empatie ori interes pentru dușmanii noștri. Iar filmul acesta ne pune în față o oglindă care nu ne arată așa cum credeam că suntem. Poate că am salvat mai puțini ostateci decât s-ar fi putut. Poate că am omorât mai mulți palestinieni decât a fost strict necesar. Și pentru asta nu trebuie nici să ne punem cenușă în cap, dar nici să ne ascundem după deget. Un stat matur și responsabil va trebui să se confrunte și cu eventualele greșeli. Tocmai de aceea e nevoie de o comisie de anchetă parlamentară.

Prima reacție a multora dintre noi este să spargă oglinda, să încerce să argumenteze că cei 24 ar fi actori și că totul ar fi fost înscenat. Pe mine această indignare mă bucură. Până mai ieri, unii dintre noi susțineau că nu există inocenți în Gaza, că e justificat să omori un bebeluș pentru că într-o zi și el va deveni un terorist Hamas. Astăzi aceeași oameni se arată revoltați. „Cum, noi omorâm bebeluși??”

Dar în Israel există și mulți oameni cinstiți care se revoltă împotriva realizatorilor filmului. Pe de o parte, ei se tem că producția va fi exploatată de antisioniști și pe de altă parte, ei nu cred cele povestite în film. Pur și simplu nu își închipuie că armata noastră ar putea face asemenea lucruri. Pe aceștia îi înțeleg cel mai bine. E foarte greu să-ți păstrezi umanitatea când trăiești într-o junglă. Într-un fel, cu toții suntem, de fapt, NAZA, victimele colaterale ale conflictului.

Sigur că e foarte ușor să-i dezaprobi pe cei doi realizatori ai filmului. Dar de aici până a cere să le fie retrasă cetățenia, așa cum a făcut-o populistul Ministru al Culturii, este cale lungă. Acordarea ori privarea de cetățenie nu este apanajul stăpânirii. Israelul este patria tuturor evreilor, a celor frumoși și a celor urâți, a celor inteligenți și a celor tâmpiți, a celor convenabili și a celor care te calcă pe nervi. Așa s-a scris în Declarația de Independență și așa trebuie să rămână, altfel riscăm să devenim ca URSS – și știm cu toții cum s-a terminat URSS.

Din păcate, acest film (lăudat ori hulit) nu va schimba cu nimic situația din zonă. Noi vom continua să ne omorâm aici, în Orient, iar ei, europenii, vor continua să aplaude.

Surse ilustrații

1. Portret prelucrat digital
2. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Rachel_Szor_and_Yuval_Abraham_at_the_83rd_Venice_International_Film_Festival.jpg  LucaFazPhoto, CC BY-SA 4.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0>, via Wikimedia Commons

George Uri Schimmerling