Cum e viața după ce ai murit… temporar?

Număr vizualizări 8 ori

Mark Twain: “Știrea despre dispariția mea din această lume a fost, de fapt, o cumplită exagerare.” – Frază publicată după ce un cotidian anunțase știrea decesului cunoscutului scriitor.

Am fost (și din fericire mai sunt!) medic ATI timp de peste 55 ani. Am senzația (și cred că nu greșesc) că am văzut cam tot ce se poate numi activitate clinică în domeniul meu. Am văzut suferință, dar și enorm de multe cazuri de satisfacție pentru rezultatele tratamentului. Am văzut tragedii, le-am trăit, pentru că aceia erau pacienții mei. Cu alte cuvinte, am văzut moartea apropiindu-se și luându-mi pacienți pentru a căror viață am luptat. Am avut cazuri, ce-i drept de-ajuns de puține, în care un pacient s-a complicat ducând la apariția stopului cardiac, dar l-am resuscitat și l-am reîntors la viață. Dar povestea colegei pe care am întâlnit-o recent la un congres se deosebește de tot ce știam, trăisem sau aflasem de la alții. Iată faptele, pe scurt.

Doamna doctor în cauză, o personalitate cunoscută și apreciată în lumea medicală și nu numai, făcuse o infecție complicată cu insuficiență respiratorie acută, suficient de gravă pentru a necesita ventilația mecanică, artificială. A fost imediat internată în spitalul în care lucra, în secția de terapie intensivă. Boala nu s-a lăsat învinsă cu ușurință, de multe ori colegii ei au fost nevoiți să facă modificări în diverse detalii ale tratamentului – medicamente, perfuzii sau schimbări de poziție – pentru a facilita oxigenarea organismului.

Într-o noapte, când pacienta era încă respirată mecanic, ea a fost pusă temporar cu fața în jos. Fără ca cineva să observe, schimbarea de poziție a dus la deconectarea electrozilor de EKG Pe monitorul de lângă patul pacientei a apărut „linia izoelectrică” și a sunat alarma de stop cardiac. Cu toate că era noapte, mai mulți membri ai echipei terapeutice s-au repezit spre camera pacientei, având în minte un singur diagnostic: stop cardiac.

În timp ce pacienta e examinată și „defectul” este descoperit, cineva ia telefonul celular și anunță un post de televiziune despre decesul cunoscutei doctorițe. Nu trec multe minute și populația e informată de dispariția pacientei din lumea pământeană.

Acesta e sfârșitul primului act. Și iată-l pe ce de al doilea, de-ajuns de scurt.

Unul din fiii doctoriței își trezește tatăl și îi aduce la cunoștință groaznica veste care se răspândește cu viteza fulgerului printre colegi, prieteni, personalități importante ale țării respective. Toți sunt cuprinși de panică. Soțul fuge la spital, dar nu trec multe minute și același post TV anunță eroarea. Lucrurile capătă o turnură favorabilă. Treptat, pacienta dă semne de recuperare, respirația se întoarce la normal și după câteva zile doamna doctor e externată.

Și acum actul trei, cel care, de fapt, m-a făcut să scriu aceste rânduri.

Trauma provocată familiei și pacientei de acest episod scurt, dar cumplit, a lăsat urme – și nu e de mirare. Pierderea subită a unei ființe dragi, chiar dacă foarte curând se dovedește că știrea a fost falsă, lasă urme mai adânci sau mai superficiale, în funcție de personalitatea celor afectați.

Am căutat în literatură date privitoare la reacția în fața pierderii unui om drag, apropiat. Ceea ce am găsit nu m-a mirat, ci doar m-a făcut să înțeleg că este vorba de un dublu aspect al traumei: știrea decesului, urmată de infirmare. Panica, încercarea de a afla amănuntele tragediei, faptul că știrea a venit ca un trăsnet – doar toți știau că pacienta era stabilă. Ce îți vine în minte într-un asemenea moment? Doar pacienta nu era bătrână și bolnavă, ci o persoană relativ tânără, membră a personalului medical, îngrijită cu toată atenția de cei care aveau în sarcină tratamentul ei. Să fi fost o eroare, o complicație acută pe care nimeni nu o anticipase, un accident?

Și apoi, la dezmințirea știrii, prima reacție este una de confuzie și neîncredere. Care e adevărul? Pe cine să crezi?! Când se dovedește că vestea a fost falsă, familia simte o ușurare profundă, dar și confuzie cu privire la emoțiile trăite anterior. Această dualitate poate crea un conflict intern, bucuria de a avea din nou persoana în viață putând fi umbrită de durerea trăită. Telefoane, fuga la spital, momente de teroare amestecată cu speranță, furie, totul concentrat asupra unei singure dorințe: să vezi cu ochii tăi că totul a fost numai un coșmar.

Și apoi? Familiile încearcă să înțeleagă cum s-a ajuns la o astfel de confuzie. Aceasta poate duce la discuții intense despre responsabilitate și despre modul de comunicare a informațiilor.

Finalul acestei povești nu e deloc simplu. Da, pacienta s-a întors, treptat, la activitatea sa zilnică. La fel și membrii familiei. În aparență, nimic nu s-a schimbat, dar, de fapt, nimic nu a rămas la fel.

Pregătind acest text, la un moment dat m-am întrebat cum aș fi reacționat eu însumi dacă aș fi fost implicat, ca membru de familie, în pseudo-tragedia care a durat doar câteva minute. Cu felul meu de mă enerva pentru fiecare lucru care nu pare să meargă conform așteptărilor mele, cred că aș fi căutat un avocat și aș fi dat în judecată postul de televiziune, acuzându-l de colportare de știri neverificate și producere de panică nejustificată. Și să nu mai vorbim de stupiditatea și lipsa de judecată a celui / celei care s-a grăbit să informeze canalul de televiziune despre știrea „senzațională”.

Dar fosta pacientă și familia ei au reacționat complet altfel, într-un mod – după părerea mea – cu totul neașteptat.

Din acel moment, din casa respectivă au dispărut televizoarele, aparatele de radio, precum și ziarele. Fosta pacientă și membrii familiei ei refuză să se mai lase influențați de ceea ce diversele mijloace de informații produce și emanează 24/7. Copiii s-au alăturat acestei decizii.

Acum, la câțiva ani după această poveste, totul pare complet normal. Nu am amănunte despre viața actuală din acea familie, dar, judecând după „funcționarea” colegei mele, cu care mă întâlnesc la diverse evenimente științifice, se pare că totul s-a întors la ceea ce a fost.

Dar nu mă pot opri aici, chiar dacă mi se va spune că sunt un bătrân zaharisit care nu ține pas cu vremea. Se poate… Însă eu nu pot trece peste efectul negativ al ușurinței, uneori criminale, cu care media de azi „alimentează” opinia publică din țările considerate democratice, unde nu (mai!) există un stăpân care să controleze totul. Unde e responsabilitatea civică? Unde e profesionalismul? De ce nu aștepți confirmarea primei știri, mai ales atunci când e vorba de cataclisme și tragedii, fie ele și personale? Oare singurul lucru care contează e rating-ul?

Dacă ceea ce am povestit aici s-ar fi întâmplat în țara mea, aș fi tăiat acel canal de televiziune de pe lista celor pe care le vizionez. Și probabil că în media ar fi apărut reacții critice la această comportare neprofesională și inacceptabilă.

Dar, până la urmă sunt vești bune. Pacienta, colega mea, e vie, prezentă, își duce viața așa cum își dorește și decizia de a nu se mai lăsa pradă știrilor de oră cu oră și de zi cu zi pare legitimă, dacă stai și de gândești prin ce a trecut ea și familia.

Iar eu îmi doresc, și îi doresc și ei, multe ocazii să ne întâlnim și să depănăm povești mai plăcute.

Gabriel ben Meron

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *