Andrei Fischof: SIGILIUL - REVISTA BAABEL

Minute lungi trecuseră de când desfăcuse cu grijă plomba cu ştampila aplicată pe ceara roşie ce părea o pată de sânge pe uşa lui Virgil, dar broasca refuza cu îndărătnicie îndârjirea şperaclului alunecându-i mereu printre degete, în vreme ce cu o mâna ridică uşor uşa, împingând clanţa. Nu reuşea, ba chiar i se păruse la un moment dat că aude râsul ironic al lui Virgil de dincolo de uşă

Virgil a murit în dimineaţa zilei de 18 ianuarie 1970, cel puţin aşa scria în certificatul de deces, căci cadavrul zăcuse câteva zile în casă, până când el, partenerul zilnic în ale disputelor, opoziţia sa, cum îi plăcea să-l numească, anunţase miliţia asupra neobişnuitei sale absenţe. “ Vedeţi ce bine că este opoziţie” , rostise el către miliţianul cu faţa pătrată şi inexpresivă, care-l privi lung şi în tăcere, fără să priceapă despre ce este vorba, dacă e o provocare sau o glumă pe care n-o pricepe. “Se anunţă prost deceniul ăsta, nu-i aşa, dacă opoziţia a început să se desfiinţeze singură, ca Internaţionala a

treia, îţi aminteşti?” continuă el prinzând din zbor privirea speriată a miliţianului, în mintea căruia începuseră să se amestece expresii auzite vag pe la cursurile politice, dar care acum, în aceste împrejurări, îşi pierdeau gravitatea şi nu le putea încadra nicicum.

“S-o lăsăm baltă” încheie el, oricum în ultima vreme răposatul nu mai era activ, se tot plângea de dureri de cap. Până şi ţiganca Margareta dispăruse din poveştile sale nesfârşite”. În certificat mai scria că decesul a provenit în urma unui stop cardiac, constatare desigur formală şi fără importanţă, căci oricum nimeni nu avea să vină să ceară socoteala sau să pretindă vreo moştenire de la Virgil, acest ciudat locatar singuratic, a cărui vârstă era greu s-o defineşti după aparenţe.

Numai el, opoziţia sa, îi ştia data naşterii, după cum tot el era singurul, cel puţin aşa credea, care ştia din relatările lui Virgil însuşi, întortocheatele căi ale existenţei acestuia. Dar uneori rămânea descumpănit: aceeaşi poveste spusă a doua oară era diferită de prima relatare, şi nu prin nuanţe neînsemnate ori mici încurcături în şirul evenimentelor sau în numele celor implicaţi, ci pur şi simplu devenea o poveste nouă, un eveniment neştiut încă, încât până la urmă îi era greu să-şi dea seama cât e imaginaţie şi cât amintire reală, din ceea ce îi destăinuia Virgil. Ca un caleidoscop care la fiecare nouă rotire oferă privirii o nouă şi încă neîntâlnită combinaţie de figuri, dintr-o infinitate de posibilităţi. Numai culorile rămân aceleaşi, sticlele colorate, mica oglindă şi tubul caleidoscopului. Restul depinde de tremurul scurt al mâinii sau de mişcarea sa, hotărâtă să schimbe faţa lucrurilor.

După plecarea miliţianului şi scoaterea cadavrului – brusc zâmbetul maliţios dispăruse de pe faţa lui Virgil, totul devenise strigăt înfundat – plombaseră uşa, în aşteptarea dispoziţiilor şi a eventualilor moştenitori.

Dar zilele treceau şi cu cât singurătatea devenea mai reală, cu atât creştea în el tentaţia – ca o durere la început neaşteptată, dispărând la intervale din ce în ce mai scurte, mai dese, până când se transformă într-o permanenţă firească precum respiraţia însăşi – de a deschide, în pofida a tot ce se putea petrece, uţa sigilata. “Se pare că e vremea ca opoziţia să vină la putere şi să acţioneze”, îşi spuse într-o seară şi porni încet, înarmat cu foarfeci, cuţite şi şperaclu, spre intrarea devenită străină, a apartamentului închis ca un dulap cu haine vechi şi fără trebuinţă.

Era deja gata să renunţe, când, deodată – ca o femeie care se împotriveşte ani de zile, într-o surdă luptă care seamănă mai degrabă a hârjoneală, cedează în cea mai neaşteptată clipă, punându-şi partenerul într-o postură ridicolă, de învins – uşa se deschise, moale, uşor, firesc.

Aprinse lumina în anticameră, un fel de hol lunguieţ din care se deschideau două uşi, una spre bucătărie şi de acolo în baie, alta în camera de zi, de fapt singura cameră a apartamentului, în care Virgil dormea şi adormise. Lăsă o clipă uşa deschisă în urma lui, voind să prelungească parcă momentul în care va rămâne aici singur, dar ea se închise singură, încet, cu aceeaşi moliciune cu care cedase, brusc, şperaclului. O linişte adâncă stăpânea locuinţa. “Linişte de moarte, da, asta e linistea de moarte, rosti cu glas tare, ai lăsat în urma ta, Virgile, o linişte de moarte.”

Virgil avea să împlinească cincizeci de ani peste o lună, iar el, opoziţia sa, plănuise să-i facă o surpriză şi să-l invite la o cina sărbătorească la Grand, era sigur că s-ar fi întâmplat ca în anii trecuţi, Virgil însuşi uita, iar el rămânea singurul care-l felicita. Dar anul acesta ar fi fost poate altfel, oricum, o jumătate de veac e o vârstă. O experienţă. Chiar şi pentru Virgil, cu toate golurile – unele de-a dreptul inexplicabile în retrospectivă – pe care le lăsase sau le croise singur în viata lui.

Deasupra canapelei, poza lui Tito într-o ramă neagră, ca o icoană, apariţie care, desigur, surprinsese de-a lungul anilor pe oricine care intra aici. Fuseseră vremuri în care reacţia vizitatorilor, rari, foarte rari, era de-a dreptul penibilă, căci nu ştiau dacă prezenţa mareşalului iugoslav era menită să uimească, ori era o capcană care să provoace expresii ce puteau fi interpretate politic. Dar Virgil nu scosese fotografia de pe perete, chiar dacă preţul ar fi fost, cândva, trecerea lui – cunoscut atunci ca tânără speranţă în ale traducerii în beletristica – pe lista neagră a celor nepublicaţi.

Instinctiv, se aşeză în fotoliu – locul său obişnuit din care îl urmărise ani în şir pe Virgil în mersul său de-a lungul şi de-a latul camerei – şi privi în jur: dulapul,telefonul, televizorul, un model vechi, printre primele importate din Cehoslovacia, sertarul de jos, plin, ştia asta de la Virgil, cu tăieturi de ziare, rafturile cu cărţi aşezate într-o dezordine nonşalantă în care numai Virgil ştia să se descurce. Ce valoare mai au toate astea, ce valoare, iată, încă o zi, două, cel mult o săptămână şi el va trebui să gasească o cale pentru scoaterea acestor lucruri, pentru a salva ceea ce se poate şi merită a fi

salvat, urmaşi nu sunt, apartamentul trebuie predat, ce va fi cu mobila, numai cerul o ştie.

Apăsă clapa radioului, cum nu i-a venit mai repede ideea, era singura cale pentru a nu se simţi izolat. “Muzica apelor” a lui Haendel răzbătu limpede, din cutia de plastic, umplând camera cu mirosul de pudră al perucilor de veacuri. Asculta, minute în şir muzica, fără să se mişte. Din cand în cand i se părea că aude glasul lui Virgil din bucătărie, cafeaua e imediat gata, şi atunci strânse braţul fotoliului, continuând să şadă cu ochii închişi, mângâiaţi doar de atingerea fugară a muzicii.

Soneria de la intrare strigă scurt, ca un ţipăt în somn. Se sculă brusc, speriat, ca un hoţ prins asupra faptei. Ceea ce de fapt era. Se apropie în varful picioarelor de uşă, se întoarse şi închise radioul şi iar făcu câţiva paşi, privind prin vizor: nu era nimeni. I se păruse? Aştepta, încordat, dar soneria rămânea mută. Coridorul, privit prin vizor, părea

un butoi imens, ca imaginile groteşti din oglinzile de la circuri. Nici o mişcare. Undeva, o uşă trântită şi un plâns de copil. Atât. Imaginaţie, desigur, poate frica, ori toate la un loc.

Reveni în cameră şi deschise, încet, sertarul. Două dosare pline, legate fiecare de-a curmezişul cu o sfoară, ca două burdufuri de brânză, i se ofereau acum, speriate parca de ceea ce va fi să se descopere, umile ca nişte recruţi goi puşcă împinşi de la spate de o sora în alb, către masa comisiei medicale militare.

Scoase unul din dosare la întâmplare şi desfăcu legătura: sute de tăieturi din ziare se împrăştiară în toate direcţiile, ca nişte iepuri sloboziţi din înghesuiala coteţului. O epocă întreagă se destrăma parca într-o clipă: fotografii de conducători de stat defăimaţi peste ani, în vizite oficiale, alături de altele înfăţişând copii cu priviri speriate de foamea care îi chinuieşte; un scriitor celebru la vremea sa, dând autografe pe cartea trecută între timp pe lista lecturilor interzise; Lawrence Olivier într-o scena din Hamlet; înmormântarea lui Kennedy; Gagarin cu cravata de pionier după revenirea pe pământ – alături de tăieturi din articole, fraze subliniate cu roşu. O lume întreagă. O lume întreagă împrăştiată la picioarele sale, eliberată deodată de tot trecutul ei incert.

Încerca să adune hârtiile răsfirate pe jos şi pe mobile, dar se lăsă imediat păgubaş: era aceasta ca refacerea din bucăţele de carton a unei imagini de basm în jocurile de copii, dar fără să aibă în faţă modelul desenat. O imposibila chinuire a minţii şi a sufletului.

Dar tăcerea îl chinuia mai tare. Se ridică şi făcu câţiva paşi prin apartament. Ibricul rămăsese pe tăblia sobei, cu un strat gros de zaţ de la cafeaua poate rămasă nebăută până la urmă. Firimituri de pâine pe masă – reci şi tari, făcandu-l să-l treacă fiorii, de parca le-ar fi simţit sub gulerul cămăşii, zgâriindu-i pielea. Oglinda din baie, înnegrită pe la colţuri, era rezemată de raftul de sticlă pe care, peria de dinţi, păstrând forma zâmbetului lui Virgil – buzdugan ameninţător şi fără îndurare al unui adevăr inevitabil – dormita înţepenită în paharul din plastic albastru.

“Cât de repede îşi schimbă lucrurile şi obiectele rostul şi valoarea, rosti privindu-se în oglindă, de la o clipă la alta necesarul devine inutil, farmecul devine ridicol, balonul curajului pocneşte şi toate se transformă în frică.”

Zgomote ciudate pe coridor. Păşi iar în vârful picioarelor spre uşă şi-şi lipi ochiul de vizor. Doi miliţieni şi un civil, ţipătul strident al soneriei, figurile deformate prin vizor.

(Nu cred că a intrat cineva, vezi că sfoara nu e ruptă, e doar desfăcută.).

(Cred că s-a desfăcut singură, poate n-ai apăsat destul de tare ştampila pe ceară).

(Nu-i nimic, uite, am aici ceară şi stampilă şi sfoară. Sigilăm din nou, sigilam uşa la loc în mai multe locuri, nu numai lângă broasca, uite-aşa.)

Miros de ceară arsă. Dincolo, trei străini sigilează uşa. Dincoace, el ascultând neputincios glasurile lor. Parca ar fi pe masa de operaţie şi ar auzi, ca prin vis, discuţia chirurgilor aplecaţi peste rana deschisă. Fara să poată face un gest de apărare. De împotrivire. Fără să poată scoate o vorbă.

Se întoarse în cameră şi apucă celălalt dosar din sertarul de jos. Ciudat, îi venea acum greu să-l desfacă. Avea, deodată, revelaţia violului pe care-l săvârşea – chiar dacă el, singurul partener de dispută adevărată al lui Virgil, opozitia sa – necesară în orice acţiune care trăieşte, supravieţuieşte din reacţia pe care o provoacă – avea poate dreptul să ştie şi să vadă aceste, fără importanţă în fond, rămăşite ale unor nopţi, zile, şi ani de frământări.

Se aşeză în fotoliu şi închise ochii. Din cutia de plastic a radioului răzbăteau acum acorduri triste, pe care nu reuşea sa le identifice. Probabil Schubert. Neterminata. Dar nu e sigur. Hotărî să înceteze să se gândească la asta. Să înceteze să se gândească. Oricum,lucrurile

sunt sigilate cu el împreună, dinafară.

Leave a Reply Cancel reply