Şiruri nesfârşite de oameni cu boccele în spinare, împingând roabe sau cărucioare de copii ticsite cu obiecte desperecheate adunate în grabă, copii în braţe, copii în cârcă, plângând, bătrâni sprijiniţi în bastoane, mame îmbrobodite cu chipuri îngrijorate. Mii de oameni care au luat drumul bejeniei, fugind din calea bombardamentelor, a soldaţilor invadatori dezlănţuiţi, a foametei. Toate le-am văzut în secvenţe alb-negru, de film. Şiruri nesfârşite de refugiaţi tineri cu rucsaci în spinare, părinţi cu copilaşi de mână, bătrâni cu ochii privirea deznădăjduită.

…Acum văd imagini color, la televizor…Mă impresionează tragedia prin care trec. Schimb canalele cu telecomanda, ascult dezbateri, citesc articole şi în tot acest noian de informaţii, supoziţii, scenarii apocaliptice sau relatări patetice de la faţa locului, stau în fotoliu, în faţa televizorului, sau trebăluiesc în bucătăria primitoare, cu urechile ciulite la radio…şi nu mă implic.

Şi cred că cei mai mulţi sunt ca mine. Stăm comozi în casele confortabile, blindaţi de interfoane şi uşi cu multe zăvoare, iar dacă sună cineva, suntem mai degrabă bănuitori decât prietenoşi. Or fi hoţii gata să ne calce casa sau escrocii deghizaţi în cerşetorii care ne jefuiesc cât timp le aducem ceva de-ale gurii?!

Mă tem că nici eu nu aş deschide uşa pentru a găzdui refugiaţi, deşi mulţi, foarte mulţi din neamul meu hăituit au tânjit după un adăpost şi, în ciuda faptului că majoritatea uşilor le-au rămas zăvorâte, au existat şi oameni de omenie care i-au lăsat să-şi tragă sufletul, să doarmă o noapte în şură, le-au dat un codru de pâine şi o cană de lapte, merinde pentru încă un răstimp de supravieţuire.

Desigur situaţia de astăzi este incomparabilă şi gestionarea ei revine statelor care sunt pe traseul acestor oameni care au luat-o din loc cu sutele de mii, după ani şi ani în care Europa, lumea largă, le-a ignorat tragedia. N-au plecat de bine, ci pentru că li s-a spulberat căminul şi au ajuns la capătul răbdării.

Suntem cutremuraţi de tragediile îndepărtate: ambarcaţiuni ticsite cu refugiaţi înghiţite de Mediterană, băieţelul înecat aruncat de valuri pe ţărmul Turciei, o mulţime disperată forţând barierele de sârmă ghimpată sub tunurile de apă ale forţelor de ordine. Dar când valul celor care au nevoie de adăpost, de haine, de hrană, de o speranţă se apropie de noi, începem să ne zburlim şi să întrezărim primejdia pe care o reprezintă.

Îndeobşte noi, oamenii obişnuiţi, nu suntem prea buni, dar putem deveni mai buni atunci când se încheagă o stare de spirit mobilizatoare, o emulaţie. Sau atunci când se creează cadrul organizat pentru a ne canaliza şi a ne valorifica bunătatea, dorinţa de a da o mână de ajutor.

Deocamdată n-am prea încercat să încălţăm ghetele şi ghetuţele scâlciate ale refugiaţilor adulţi şi copii, istoviţi de marşul îndelungat şi presărat cu obstacole sau să simţim deznădejdea şi încrâncenarea de a ajunge la limanul protector al Occidentului, iar înclinaţia noastră către suspiciune şi reticenţă a fost alimentată de poziţia oficială refractară a statului român care s-a îmbăţoşat şi la Bruxelles, dar n-a avut sorţi de izbândă. Până acum nu am făcut decât să fugim de refugiaţi, argumentându-ne refuzul în fel şi chip. Iată-ne puşi în faţa „cotelor obligatorii” de absorbţie a acestora, redefiniţi mai nou ca…migranţi.

Câteva mii de oameni într-o ţară cu multe milioane de locuitori. O câtime din energia consumată pentru refuzul de a-i accepta şi fuga de această răspundere este arhisuficientă pentru a-i primi, a-i găzdui şi a-i omeni, pentru a le oferi o şansă.

Andrea Ghiţă