Dacă cititorul se așteaptă la o descriere amănunțită a călătoriei de 12 zile prin niște locuri în care n-am mai fost niciodată, cu scopul de a oferi cuiva date precise despre ce merită să viziteze și ce se cere ocolit în mod cert, îl anunț de la bun început că-l așteaptă o tristă dezamăgire. Dar vina nu va fi a mea întrucât am hotărît  să fiu clar de la bun început și să numesc rândurile de mai jos impresii, adică niște gânduri care mi-au rămas după ce am părăsit locurile de rigoare, și nimic mai mult.

Trebuie să recunosc, în ziua de azi nu mai e la modă să scrii despre locuri pe care le-ai vizitat.

Dr. Google îți poate spune tot, cu amănunte extrem de precise, recomandându-ți tot ce merită să fie văzut, descriind cu lux de amănunte istoria locului respectiv, populația, obiceiurile. Ba mai mult, există un site care pe zeci de pagini îți povestește tot ce vrei (și, poate, ce nu vrei!) despre ce vei întâlni în calea ta, de la geografie și istorie și până la moneda de circulație prin acele locuri.

Iar eu, cu ochii mei de israelian (popor de mult recunoscut prin pseudoobiectivitatea sa) am văzut peste tot câte ceva care nu lasă impresii deosebit de puternice. Sau vârsta îmi joacă festa și nu mă mai lasă să mă bucur de tot ce văd?!

Deci ceea ce aș dori să povestesc aici nu face parte din subiectul numit ”turism” ci mai mult observații de pe tușă, niște mici, dar nu tocmai mărunte, aspecte ale vieții cotidiene care în mod normal îți dispar de pe retină și de pe scoarța cerebrală și se transformă, în cel mai bun caz, în ceea ce aș numi memorie pasivă, adică amănunte care vor ieși la iveală doar în împrejurări deosebite, pentru că altminteri ele sunt de mult uitate.

Deajuns cu vorbăreala, acum voi trece la fapte!

Escapadele mele profesionale m-au condus și de data aceasta pe tărâmuri în care ajungi numai după multe ore de zbor și mulți bani cheltuiți pe biletul de avion (a propos, de fapt turistul își scoate mai imediat pârleala pentru că traiul în acele locuri e relativ ieftin și  totul e accesibil pentru sume de ajuns de modeste).

 Am numit acest prim ”raport” :panica viitorului sigur.

Hong Kong – pur şi simplu

Primul popas a fost Hong Kongul. Inutil a aminti faptul că tot ce vezi acolo e inedit, chiar și pentru cel  care a vizitat cel puțin o dată China, așa zisul mainland. Amintesc învecinarea geografică a Hong Kongului  cu cea mai populată țară a globului, pentru că totul acolo e influențat  și se petrece în umbra marelui părinte, care și-a pierdut unul din ”copii” în urmă cu o mulțime de ani, dar care se pregătește să-și reunească ”familia” deajuns de curând, cam prin anul 2047, adică peste 30 ani. Totul e scris, semnat și parafat. În acel an (de grație?!) Hong Kongul va deveni parte integrantă din Republica Populară China și celebrul experiment sociopolitic denumit one country, two systems va deveni o noțiune cu iz eminamente istoric.

Israelianul din mine se trezește uneori cu gândul la viitorul țării sale, pe care unii nu-l văd în culorile cele mai roze, iar alții chiar îl descriu ca inexistent. Ce n-aș da să mi se aducă argumentele necesare pentru a mă convinge ca Israelul are un viitor asigurat și că nimic nu-i va periiclita existența în următorii zeci de ani. Sunt convins că și alți concetățeni ai mei sunt copleșiți nu o dată de acest tip de gânduri.

Ei bine, „hong kongolezii” nu au această problemă. Ba pe din contra! Peste cam 31 ani Hong Kongul devine o provincie chineză, ca multe altele, și povestea se sfârșește exact acolo. Dar tocmai acest viitor sigur îi îngrijorează, și chiar îi panichează, pe localnici. Se pare că aproape nimeni din cei ce trăiesc pe acel teritoriu supraaglomerat, în care blocurile cu 70-80 etaje fac parte din peisajul urban obișnuit, nu dorește să-și unească destinul, o dată pentru totdeauna, cu patria mumă, ci ar face orice ca prezentul să devină viitor, fără nici un fel de schimbări radicale. Panica produsă de viitorul cel sigur o găsești în presa de limbă engleză, dar foarte puțin în discuțiile cu localnicii. Partidul ”localist”  (un eufemism pentru cei care doresc menținerea independenței, așa ciuntită cum e ea!) are adepți pe față, dar și pe furiș. Băștinașii știu cu cine au de a face, și în ciuda faptului că în Hong Kong se vorbește cantoneza, iar pe continent mandarina, ei cunosc cu lux de amănunte ce-i așteaptă.

Și acum vine celebra întrebare ce-și are izvorul într-o străveche expresie românească: oare cine va muri primul, măgarul sau stăpânul ?! Cei de acolo se împart, vorba poetului, în două cete. Optimiștii susțin că există serioase șanse ca în următorii ani comunismul chinez să capete o culoare mult mai omenească și mai ”capitalistă” (vezi ce se întâmplă deja în Șanghai și în alte părți ale imensei țări), ceea ce ar însemna că definitiva unire cu China să mențină libertatea și drepturile omului, așa cum există ele în Hong Kong în momentul de față. Pesimiștii încearcă să caute (dar nu găsesc!) semne de slăbiciune ale guvernului central, și rămânând cu mâna goală ei nu acceptă ideia contopirii, creiază mici disensiuni, folosesc orice prilej pentru a-și afirma dorința de independență, iar unii sunt dispuși să sufere consecințele. La două zile după ce am părăsit Hong Kongul au avut loc alegerile legislative la care au participat nu mai puțin de 60% din cei cu drept de vot, un record local. Ei bine, 20% din votanți au mers cu partidul independenței, așa numitul partid localist. Consecința? Guvernul central va întâmpina reale dificultăți în a-și impune voința în parlamentul local, unde e nevoie de o mai mare majoritate pentru a lua hotărîri drastice.

Ceea ce înseamnă că viitorul sigur nu e atât de sigur, sau cel puțin așa cred cei care au avut curajul să voteze împotriva ”părintelui”. Fără discuție, însă, ceva e foarte sigur, și anume că eu personal nu voi ajunge să văd ce se întâmplă acolo peste 31 ani, căci eu nu sunt atât de naiv ca individul care și-a cumpărat un papagal pentru că vroia să știe dacă e adevărat că o pasăre ca asta trăiește 300 ani!!!

Și acum câteva cuvinte despre cele văzute, doar câteva.

„Hong kongolezii” sunt oameni harnici, lucrează de dimineața până seara, au un nivel de trai de ajuns de ridicat și continuă să construiască în fiecare gaură rămasă încă goală. Și aici paradoxul de care m-am izbit. Celebrul acord anglo-chinez din secolul 19, cel care a oferit Hong Kongului independența temporară de 99 ani, a inclus alipirea unor teritorii chineze la cele aparținând regiunii. Aceste teritorii, deajuns de vaste, sunt practic goale!! Nu prea vezi sate, nemaivorbind de orașe, și tot ce există acolo e inversul a ceea ce vezi în Hong Kongul propriu zis. Spre deosebire de cumplita aglomerație din teritoriul ”clasic” acolo, pe noile teritorii (așa se numesc), nu prea întâlnești semne de viață. Mai mult de șapte milioane de oameni se luptă pentru bucățele de pământ sub soare, pe insule, insulițe și peninsule, când la câțiva zeci de kilometri mai la nord, terenuri fără margini își așteaptă locuitorii.

O clipă am avut gândul de a critica această stare de lucruri, dar deodată mi-am adus aminte de ce se întâmplă aici, la noi, în Țara Sfântă și am hotărît să tac din gură și să văd bârna din propriul meu ochi. Pentru că și aici, la noi, lumea se înghesuie în Tel Aviv și lângă, iar la sud Negevul, cu sutele de kilometri pătrați virgini, își așteaptă locuitorii care nu se prea înghesuie să apară.

Nu, n-am plecat acasă din Hong Kong ci, însoțit de soția mea și de gânduri amestecate, mi-am continuat călătoria pe alte meleaguri îndepărtate. Această ultimă frază conține un mesaj nu prea îmbucurător pentru cei care au ajuns cu cititul până aici, ea având clara semnificație de ”va urma”.

Gabriel Ben Meron