Din capul locului precizez că în cursul articolului voi susține exact contrariul celebrei replici din Hamlet: „E ceva putred în Danemarca”, scrisă de marele William Shakespeare în urmă cu circa 420 de ani. Cercetătorii de la Gallup, la cererea anuală a ONU întocmesc renumitulWorld Happiness Report pentru a cunoaște care sunt cele mai fericite state din lume. La alcătuirea clasamentului sunt luați în considerare în primul rând factori obiectivi, precum PIB – produsul intern brut, asistența socială, rata șomajului, libertatea personală, nivelul corupției, speranța medie de viață. Chestionarul Gallup măsoară de asemenea percepția cetățenilor legată de factori subiectivi-psihologici ca de pildă senzația de siguranță, de confort al locuirii, de fluența transportului în comun, de împlinire a idealului profesional, de plăcere a relațiilor sociale cu ceilalți membri ai societății, de satisfacția oferită de posibilitățile culturale și de divertisment etc. Din 2012, de când se face acest clasament, Danemarca se află în mod constant pe primele trei locuri, de obicei pe locul 2, dar în 2016 a ocupat poziția de vârf.Read more…
Războiul cibernetic
Indiscutabil, în ultimele două decenii războiul cibernetic a devenit una din formele cele mai uzuale ale noului război neconvențional planetar. Majoritatea statelor lumii au realizat că conflictele armate convenționale, clasice, nu mai sunt eficiente, antrenează riscuri și distrugeri reciproce mult prea ample, nu există un câștigător clar și univoc și presupune consumarea unor resurse umane și materiale mult prea mari, care riscă să epuizeze orice națiune sau stat fie el chiar foarte puternic. În consecință, conflictele contemporane sunt de fapt războaie nedeclarate, în care un rol primordial îl joacă latura tehnologică, informațională, logistică, financiară și economică și nu cea militară în sensul cunoscut al termenului. Practic, confruntările internaționale actuale sunt acțiuni camuflate și bine concertate ale diverselor servicii secrete contra funcționării infrastructurii și centrelor de comunicație ale adversarilor, de distrugere a serverelor și a bazelor de date sau de culegere de informații secrete din centrele de comandă ale acestora. Războiul cibernetic nu mai este apanajul exclusiv al marilor puteri sau al celor regionale, chiar și statele mici și mijlocii au capacitatea tehnică și logistică de a desfășura atacuri cibernetice…Read more…
Singapore – stat miracol
Volens-nolens, va trebui să fac apologia unui regim politic autocratic și a unui semidictator pe nume Lee Kuan Yew, care în decurs de trei decenii a făcut dintr-un port provincial asiatic un stat miracol, puternic și foarte avansat din punct de vedere economico-financiar, ba chiar social. Singapore a demonstrat că trecutul colonial nu poate fi considerat o piedică eternă a dezvoltării unei țări și nici multietnicitatea sau multiconfesionalitatea nu reprezintă greutăți și frâne în calea prosperității și propășirii unui stat, când acesta este condus eficient, rațional, fără ideologie și cu mână de fier. Voi prezenta succint câteva date esențiale despre această insulă miraculoasă. Denumirea statului provine din limba sanscrită, în care „simha” înseamnă leu și „pura” oraș. În „Orașul leilor” cu o suprafață de doar 704 km2, trăiesc la ora actuală aproximativ 4,5 milioane de locuitori, cu o densitate cumplită de 6.389 locuitori pe km2. Oficial este o republică parlamentară condusă de un președinte simbolic, cu patru limbi oficiale: malaieza, chineza, tamila și engleza.Read more…
Belgia – stat disfuncțional sau exemplar?
Deschid analiza cu un vechi banc care ilustrează ethosul statului belgian: În revista de front dintr-o unitate a armatei belgiene, comandantul ordonă ca valonii să facă doi pași la stânga, iar flamanzii doi pași la dreapta. Zis și făcut. Nemișcați rămân doar doi militari, Ițic și Ștrul. Nițel mai curajos, Ițic, timid îl întreabă pe comandant: Nous sommes les belges? Belgia și-a obținut independența în cursul așa numitei Revoluții Belgiene din 1830, o revoltă a populației din sudul Regatului Unit al Țărilor de Jos de confesiune catolică, contra dominației regiunii din nord de confesiune protestantă. Această revoluție a condus la formarea Statului Belgian catolic, burghez, neutru și francofon. Din 1831, de la instalarea lui Leopold ca rege, Belgia este o monarhie constituțională și democrație parlamentară, cu o constituție seculară bazată pe codul napoleonian. Totuși votul universal pentru bărbați a fost acordat doar în 1893, ca urmare a unei greve generale, iar cel pentru femei doar în 1949. Șeful statului este regele, actualmente Filip, care numește guvernul federal, după ce acesta a primit votul de încredere din partea Camerei Reprezentanților. Guvernul are în componență cel mult 15 membri, care cu posibila excepție a premierului, trebuie să conțină un număr egal de valoni și flamanzi.Read more…
Disidența anticomunistă românească – 3
Am ajuns la ultimul episod al trecerii în revistă al celor mai importante momente și al celor mai importanți actori ai acestui capitol esențial al istoriei românești, mai puțin cunoscut și mai puțin asumat. 1985-1988. Acțiunile protestatare ale tinerilor scriitori germani s-au intensificat în această perioadă. Spre finalul ei, reprimarea acestei mișcări s-a intensificat și s-a încheiat practic cu expulzarea din țară a membrilor „Aktionsgruppe Banat“ (William Totok, Richard Wagner) și a scriitoarei Herta Müller, viitoarea laureată a Premiului Nobel pentru Literatură (2009). Culmea este că toți acești tineri intelectuali germani din Banat, erau absolut de stânga, neomarxiști și se pronunțau pentru un comunism reformist cu față umană stil Primăvara de la Praga din 1968. Ei s-au opus doar regimului despotic de tip bizantin al lui Nicolae Ceaușescu. 1986-1989. În mod surprinzător, în 1985, diplomatul Dumitru Mazilu a fost numit Raportor special asupra drepturilor omului de către Subcomisia Națiunilor Unite pentru Combaterea Discriminării și Protecția Minorităților, cu sediul la Geneva. Serviciile secrete românești au depistat intenția lui Dumitru Mazilu de a-și publica raportul critic la adresa regimului ceaușist din România.Read more…
Disidența anticomunistă românească (II)
Continuăm serialul precedent al trecerii în revistă a principalelor momente și autori ai disidenței anticomuniste românești din perioada 1948-1989. Am pus un accent mai pronunțat pe revoltele muncitorești din Valea Jiului din 1977 și din Brașov din 1987, pentru că am convingerea că doar contestațiile de masă, mai ales cele ale păturilor sociale de la baza societății pot aduce schimbări economico-sociale și politice profunde. Protestele intelectualilor sau ale studenților, prin puterea exemplului și a prestigiului personal, pot genera mișcările revoluționare ale maselor. Ele au mai mult valoare de știre, de noutate, dar mai ales în cazul unui regim represiv, pe termen scurt ele reprezintă doar o frecție la piciorul de lemn al regimului. Doar manifestațiile de stradă, forța marilor mulțimi sau nesupunerea civilă a unei mari părți din populație poate duce la colabarea unui regim puternic. La căderea regimului Ceaușescu un rol important a jucat „vechea gardă” bolșevică, prosovietică și intenaționalistă, coordonată abil de Ion Iliescu, Silviu Brucan și alți foști dinozauri din partid, armată și securitate, activați de perestroika lui Gorbaciov.Read more…
Disidența anticomunistă românească (1)
M-am decis să abordez acest subiect sensibil, pasibil de controverse aprinse, pentru că am constatat mai ales în ultimul deceniu o pasivitate, o indolență, un fatalism al opiniei publice și al societății în general de-a dreptul alarmant, care pune în pericol peste două sute de ani de dezvoltare democratică, de consacrare a drepturilor fundamentale ale omului. Orice fel de putere politică, fie ea democratică, autocrată, religioasă sau monarhică, are tendința de abuz, de inflamare, de creștere periculoasă în detrimentul libertăților individuale, cetățenești și colective. Libertatea personală, colectivă, profesională, religioasă, civică sau națională trebuie câștigată și recâștigată mereu, ea este bunul cel mai prețios al omului, pentru care trebuie depus efort, asumate riscuri, iar în cazuri grave sau extreme trebuie aduse sacrificii și chiar jertfe. Libertatea este o categorie filosofic-politică concretă care întotdeauna se obține și menține prin luptă, niciodată nu se acordă de bunăvoie, de către putere. Cu tema aleasă – cenzurată pe vremea regimului comunist, manipulată, mistificată sau minimalizată în interminabila tranziție postdecembristă, mai puțin cunoscută de cititorii noștri care trăiesc în străinătate, doresc să readuc în atenție curajul civic, nesupunerea civilă sau chiar opoziția vehementă, pașnică sau combativă, să fac un apel la activism social, la manifestarea pașnică a multiplelor nemulțumiri populare.Read more…
Doi intelectuali români de calibru, aproape necunoscuți opiniei publice
Îmi fac o datorie de onoare în a evoca în paginile Baabel, două personalități românești de anvergură internațională, care din nefericire sunt prea puțin cunoscute opiniei publice. Primul a fost Mihai Botez, ilustru matematician și viitorolog, iar al doilea Aurel Dragoș Munteanu, poet, traducător și eseist, amândoi disidenți spre sfârșitul epocii Ceaușescu, amândoi deveniți diplomați ai României trimiși la ONU și Washington de noua putere democratică de la București, amândoi căzuți din motive obscure în dizgrația noului regim și stabiliți apoi în SUA și amândoi trecuți în neființă mult prea repede, înainte de a-și fi dat întreaga măsură a capacității spirituale ieșite din comun.Read more…
“Am Israel hai” – poporul lui Israel trăieşte!
Cade ploaia ucigașă de bombe peste Israel. Din nou o rundă de foc și moarte a căzut peste Țara Sfântă, generată de scelerați care continuă sinistra tradiție a lui Nabucodonosor, Titus, Torquemada, Hitler, Nasser, Khomeini de lichidare a poporului evreu și, mai nou, a Statului Israel. Ca de atâtea ori în trecutul apropiat, miraculoasa Tzahal – armata israeliană va zdrobi în câteva zile cuibul de ucigași profesioniști din Gaza și o tăcere de plumb, cu mult plumb și ură mocnită, se va reinstaura pentru o vreme, până la noul acces de nebunie al asasinilor fanatici musulmani. Slăbiciunea Israelului e bine cunoscută de liderii extremiști: ei știu foarte bine că deocamdată Israelul are standarde iudeo-creștine fie și în război, cu toate că la puterea militară de care dispune, ar fi o chestie de câteva ore să radă Gaza de pe suprafața pământului. Dacă ar fi invers, în câteva ore Israelul ar deveni praf și pulbere și s-ar împlini marele vis al imamilor de la Teheran și de aiurea, de aruncare a evreilor în mare sau de transformare a lor în cenușă.Read more…
Exodul evreilor din țările arabe (2)
Continuăm în acest articol să prezentăm izgonirea evreilor din țările arabe în anii 1940, 50, 60, 70 și exodul masiv rezultat din această represiune de proporții, practic o epurare etnică și religioasă masivă. Între 1948 și 1972, cca 820.000 de evrei au fugit din țările arabe. Dintre ei 582.000 au fost repatriați în Israel, iar peste 200.000 au ajuns în Europa Occidentală și continentul american. Încă din 1946, odată cu sosirea a zeci de mii de evrei supraviețuitori ai Holocaustului din Europa în Palestina aflată sub mandat britanic, Liga Arabă a instituit un boicot împotriva tuturor cetățenilor evrei din statele arabe, limitându-le drepturile cetățenești și economice.În 1947, după adoptarea de către ONU a planului de partajare a Palestinei, s-a declanșat o campanie cruntă de violențe colective împotriva sinagogilor, caselor și firmelor evreiești din toate statele arabe. După proclamarea statului Israel în mai 1948, Liga Arabă a formulat recomandări și norme pentru toate statele arabe cu privire la privarea de cetățenie a tuturor locuitorilor de religie mozaică, la confiscarea tuturor proprietăților acestora și naționalizarea lor, la excluderea lor din serviciile publice și guvernamentale, la înghețarea conturilor bancare ale acestora.Read more…
Exodul evreilor din țările arabe și Orientul Mijlociu (1)
Unul din cele mai tragice episoade de exil din istorie, desfășurat la mijlocul sângerosului secol XX, este pe nedrept foarte puțin cunoscut de opinia publică mondială, inclusiv de partea ei occidentală, avansată și progresistă. În mod absolut revoltător și unilateral, mass media s-a ocupat aproape exclusiv de problematica refugiaților palestinieni, situația lor gravă fiind pusă în mod aproape exclusiv în cârca politicii militarist-expansioniste a regimului sionist. În anii 50, 60 și 70 ai secolului trecut a avut loc o mare tragedie colectivă a evreilor care trăiseră de multe secole în pace, armonie și prosperitate în sânul popoarelor arabe din nordul Africii și Orientul Mijlociu. În decurs de cca trei decenii, uneori în câteva luni sau ani, au fost izgoniți cu forța din patriile lor multiseculare, prin linșaje colective, asasinări în masă, pogromuri, și constrânși să ia drumul pribegiei. Cei aproximativ de 1 milion de evrei scăpați cu viață de violențele abominabile îndreptate împotriva lor, s-au refugiat în pripă, majoritatea în Israel, cu ajutorul activității clandestine eficiente a Mossadului; o parte au luat drumul Europei Occidentale, în special al Franței, respectiv a SUA, Canadei și Australiei. Această imigrare masivă a evreilor răsăriteni – mizrahi sau sefarzi a generat una din faliile interne majore ale societății israeliene, dăinuind până astăzi, din fericire într-o măsură tot mai limitată.Read more…
Dispariția aproape totală a minorității germane din România
Minoritatea germană din România, al cărei ultim reprezentant de seamă este însuși președintele statului, Klaus Johannis, este o comunitate pe cale de dispariție, ca urmare a deportărilor de după cel de-al Doilea Război Mondial, a vinderii lor la bucată în timpul regimului Ceaușescu și apoi, după 1990, a emigrării libere a majorității celor rămași. Denumiți sași sau șvabi după regiunea de unde proveneau, respectiv zona în care s-au stabilit în Ardeal sau Banat, numărul lor înainte de cea de-a doua conflagratie mondială era de aprox. 800.000, scăzând dramatic la doar 36.000 cu ocazia ultimului recensământ. Strămoșii sașilor proveneau din regiunea Luxemburgului și au venit în cursul secolului al XII lea, chemați de regii Ungariei pentru a popula și dezvolta regiunile sudice împădurite și mlăștinoase ale Transilvaniei și de a apăra granița de sud a regatului ungar. Strămoșii șvabilor provin din regiunea Stuttgartului și au venit în cursul secolelor XVIII și XIX, chemați de împărații habsburgi, în special de Maria Terezia. Ei s-au așezat în zonele mlăștinoase ale Banatului, în Partium și în nordul și vestul Transilvaniei.Read more…
Evreii nu au adus comunismul
Scriu acest articol tocmai în mijlocul circotecii naționale legate de demiterea subsecretarului de stat Octav Bjoza, care a pus sub semnul întrebării dimensiunile Holocaustului și a aruncat anatema asupra comunității evreiești pentru aducerea comunismului în România – două vechi și penibile stereotipii antisemite, care din nefericire încă fac să clocotească multe minți obscure și maniace ale dreptei românești. Fac un efort individual deosebit și admir intervenția fermă și univocă a premierului Cîțu, care a afirmat clar că declarațiile Dlui Bjoza, care de altfel este și președinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici și Victime ale Dictaturii din România sunt “nu doar o încercare de a mistifica istoria, ci și un gest periculos pentru valorile democratice“. Nimeni nu neagă că evreii români n-au avut faliții și scursorile lor umane, torționari comuniști, anchetatori barbari precum Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), Ștefan Coler (Koller István), Mișu Dulgheru (Moise Dulbergher), sau faimosul general Gheorghe Pintilie, poreclit Pantiușa. Dar nu trebuie uitat niciun moment că acești monștri s-au lepădat de evreitatea lor, au fost în primul rând fanatici comuniști cu sete de răzbunare, aleși în aparatul represiv pe criterii de fidelitate și cruzime inumană. Potrivit istoricului Dennis Deletant și majorității istoricilor de prestigiu români, în 1948, la crearea Securității, angajații acesteia aparțineau următoarelor etnii: români 3334 (83,9%), evrei 338 (8,5%), maghiari 247 (6,2%), alții 54 (1,3%).Read more…
Valută forte, animale de rasă, împrumuturi externe, arme, tehnologie în schimbul emigrării evreilor
Al Doilea Război Mondial s-a încheiat cu un fel de miracol pentru evreii din România, comparat cu genocidul european. Majoritatea evreilor din Vechiul Regat și din Transilvania de Sud au supraviețuit ocupației germane, Holocaustului și regimului fascist antonescian. Conform recensământului din 1945, numărul acestora s-a ridicat la cca 350.000 de suflete. Încă din 1946, cu concursul organizației evreiești Aliyah Beth Mossad din Palestina aflată sub mandat britanic și cu aprobarea autorităților române, au plecat spre Palestina câteva vase cu emigranți evrei. Odată cu înăsprirea măsurilor împotriva imigrației evreiești ale autorităților britanice, din 1947, transferul emigranților evrei a continuat pe cale terestră prin Iugoslavia, Bulgaria și Ungaria. A urmat un blocaj total al emigrării evreiești până la 11 iunie 1948, când România a recunoscut noul Stat Evreu și o misiune diplomatică israeliană a luat ființă la București. În această perioadă noile autorități comuniste au dus o campanie dură împotriva sionismului, asimilat cu „o armă imperialistă veninoasă” sau cu „o forță fascistă și reacționară”. În 1958, odată cu dezghețul stalinist și începutul consolidării comunismului românesc sub bagheta lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, politica regimului comunist român a devenit foarte permisivă față de emigrarea evreilor în Israel. Totul a început cu lipsa cronică de valută a Republicii Populare România…Read more…
Vânzarea la bucată a evreilor din România, în timpul regimului comunist
Pentru a înțelege profund, fără umori, emotivitate și chiar resentimente explicabile de altfel, cum a devenit populația evreiască din România o minoritate muzeală, voi aminti rezultatele a trei recensăminte oficiale: cel din 1930 – 756.930 evrei în România Mare, cel din 1945 – 410.000 evrei pe teritoriul fostei Românii Mari, din care aprox. 350.000 de evrei pe teritoriul actualei Românii și cel din 2011 – 3271 evrei. Practic, dintr-o minoritate importantă a națiunii române, cu un aport însemnat mai ales în economie, comerț, stiință, artă și cultură, fapt acceptat până și de antisemiții cei mai înverșunați, evreimea română a ajuns un grup etnic în curs de extincție. Un proces în parte criminal, în parte condus de interese economice și financiare meschine și de scurtă durată, în parte autogenerat, în parte inițiat și întreținut de însăși evrei, care au văzut în sionism sau pur și simplu în părăsirea definitvă a României, o soluție individuală salvatoare după decenii de inegalitate…Read more…
Evrei în armata hitleristă – Wehrmacht
Istoria își dezvăluie tenebrele cu multă întârziere. Există întotdeauna excepții cutremurătoare de la destinul colectiv, traiectorii existențiale individuale greu de înțeles, necum de judecat. Punctul de pornire al acestui subiect delicat și obscur l-a constituit citirea rezumatului cărții lui Bryan Mark Rigg – Lives of Hitler’s Jewish Soldiers. Foarte mulți evrei germani nu au văzut altă cale de scăpare din chingile opresiunii rasiale și mai apoi de supraviețuire, decât falsificarea actelor personale pentru evreii cu ambii părinți evrei, sau înrolarea grabnică în Wehrmacht pentru evreii cu un singur părinte sau bunic evreu. Aceleași faimoase legi de segregare rasială de la Nürnberg au fost valabile încă din 1935 pentru germanii căsătoriți cu evreice, chiar dacă acestea aveau doar un părinte sau un bunic evreu. După 1935, mii de bărbați evrei care, în paranteză fie spus, se considerau germani și erau asimilați aproape în totalitate, au fost nevoiți să-și falsifice actele de origine și să-și dovedească ascendența pur ariană prin măsluirea documentelor părinților și bunicilor. Alte zeci de mii de evrei, foști combatanți în Primul Război Mondial în Armata Imperială Germană, mulți dintre ei cu rang de ofițer superior, au crezut cu naivitate chiar până în 1940 că ei nu vor intra sub incidența legislației rasiale antievreiești…Read more…
Austria – stat real sau artificial?
Dilema de mai sus a fost probabil depășită definitiv de succesul noului stat austriac, înființat la un deceniu după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, în direcția unui stat real, stabil, democratic, prosper, occidental dar nealiniat, cu o identitate tot mai clar conturată. Tranșarea dilemei doresc să o ilustrez întâi de toate printr-o celebră butadă, potrivit căreia „austriecii au reușit să convingă întreaga lume că Hitler a fost german și Beethoven austriac“. Austria a avut probleme fundamentale legate de identitatea națională încă din 1918, după prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, când a fost întemeiată prima mică Republică Austria, pe ruinele fostei mari puteri europene. După secole de multietnicitate și plurilingvism în cadrul Imperiului Habsburgic, locuitorii regiunilor Austriei propriu-zise s-au considerat germani, pentru că vorbeau limba germană și se identificau cu cultura germană. În unele regiuni precum în Tirol, locuitorii s-au definit dintotdeauna tirolezi, având tradiții și obiceiuri foarte specifice. Pe bună dreptate istoricul Friedrich Heer descria confuzia legată de identitatea națională a austriecilor astfel: „Cine sunt austriecii de fapt în 1918? Germani din sudul Germaniei? Germani dintr-un al doilea stat german? Germani austrieci sau austrieci germani?“. Read more…
Five eyes – cea mai însemnată alianță de culegere de informații din lume
Five Eyes este cea mai importantă alianță de intelligence care cuprinde cinci state înrudite prin limba engleză, cultura anglo-saxonă și interese geostrategice similare: SUA, Marea Britanie, Canada, Australia și Noua Zeelandă. Originile conceptuale ale acestei alianțe extraordinare se găsesc în Atlantic Charter din 1941, primul document în care puterile aliate au statuat scopurile geopolitice comune pentru perioada de după cel de al Doilea Război Mondial. Primul acord concret, operativ a fost realizat în 1943 între Departamentul de Război al SUA și Școala de Coduri și Criptografie a Guvernului Britanic. În 1946, acest acord, dezvoltat și diversificat sub numele de UKUSA, reglementează întreaga colaborare informațională în domeniul semnalelor, valabilă până în ziua de azi între NSA (National Security Agency – SUA) și GCHQ (Government Communications Headquarters – Marea Britanie). Acestui nucleu de bază i s-au alăturat în 1948 Canada, în 1952 Norvegia, în 1954 Danemarca, iar în 1956 Australia și Noua Zeelandă.Read more…
Criza actuală a Occidentului și victoria sa viitoare
Criza Occidentului a fost prefigurată de gânditori de anvergură precum Oswald Spengler, Friedrich Nietzsche, Gabriele D’Annunzio, Luigi Pirandello și Arnold Tonybee, încă din anii 20 ai secolului trecut. Mai târziu, ideologii de marcă ai fascismului, nazismului și comunismului au proclamat sus și tare sfârșitul Occidentului putred până la măduvă. Însuși Lenin a folosit o reușită butadă pentru a ilustra caracterul pernicios și finit al capitalismului, afirmând că “un burghez este în stare să-și vândă chiar funia cu care va fi spânzurat“. Politicieni și ideologi fasciști și comuniști de marcă precum Goebbels, Suslov, Răutu, Gomulka, Honecker sau Gottwald au dus campanii înverșunate de ponegrire, de defăimare, de ură împotriva Occidentului în presă, învățământ și cultură. Masivele spălări de creier au încercat să inducă în mentalul colectiv dușmănia ireversibilă față de Occident, să creeze “omul nou”, fascist sau comunist, perfect manipulabil de către puterea absolută, aservit în totalitate acesteia, fără gândire independentă. Rezultatele nefaste ale acestor campanii propagandistice se resimt până azi în fostele state comuniste. Cu toate acestea, Occidentul a ieșit victorios din marile confruntări cu sistemele totalitare, mai precis cu regimurile dictatoriale care i-au cântat prohodul și au încercat să-l lichideze prin conflict armat sau război rece. Se cuvine menționat că prima mare victorie a Occidentului asupra fascismului s-a obținut cu sprijinul eroic și major al Uniunii Sovietice comuniste. Aliații, adică Marea Britanie, SUA și URSS, au repurtat o victorie deplină asupra puterilor Axei, forțând întâi Germania nazistă să capituleze necondiționat la 8 mai 1945.Read more…
Elveția – stat federal unicat, țară superbogată model
Statutul unic, prosper, neutru și stabil al Elveției este bine cunoscut opiniei internaționale. Totuși, în prezentul articol aș dori să trec în revistă, spre deliciul cititorilor, câteva particularități și curiozități șocante, bizare sau excentrice, ca să mă exprim diplomatic. Celebra Confoederatio Helvetica este o republică federală formată din 26 de cantoane autonome, cu patru limbi oficiale: germana, franceza, italiana și retoromana, înrudită cu limba română. Consiliul Federal – guvernul și Adunarea Federală – Parlamentul își au sediul la Berna. Fiecare canton are propria sa constituție, legislatură, guvern și curți de justiție. Aviz amatorilor supracentralizării statale, care și-a dovedit în timp lipsa de eficacitate și flexibilitate, în dauna cetățenilor și a intereselor local-regionale. Elveția cuprinde trei mari regiuni lingvistice și culturale: germană, franceză,și italiană, la care se mai adaugă văile vorbitoare de retoromană. De aceea elvețienii, deși predominant germanofoni, nu formează o națiune în sensul unei identități etnice și culturale. Sentimentul de apartenență la o țară comună se bazează pe un fundal istoric, pe valori comune: federalismul, democrația și simbolistica alpină. Înființarea Confederației Elvețiene este datată prin tradiție la 1 august 1291, când se sărbătorește și ziua națională.Read more…