În luna mai 1944, împreună cu prietenul meu Yohanan, ședeam înghesuiți pe bancheta din spate a autobuzului nr. 9, în drum spre Universitatea Ebraică de pe Muntele Scopus. Autobuzul abia își trăgea sufletul la urcuș, de-a lungul zidului Cetății Ierusalimului, își croia drum anevoie printre zarzavatul și fructele multicolore care se rostogoleau din coșurile precupeților. Mergea cam tot atât de repede ca oamenii care cărau pe cap coșuri de unde apăreau toate culorile curcubeului – portocaliu, violet, verde și roșu aprins al lubenițelor tăiate în două, pentru a atrage mușteriii. Autobuzul trecea pe lângă arăboaice în rochii brodate care își ofereau marfa și lăsa în urmă străduțe înguste, cu bătrâni cu barba sură îmbrăcați în jalabiyeh și fumând narghilele, așezați pe scăunele scunde de rafie. Era întruchiparea perfectă a Orientului. război. Armata germană fusese înfrântă în nordul Africii, dar convoiul, având un soldat cu o mitralieră Bren pe fiecare vehicul blindat, trebuia să păstreze atmosfera de război și să amintească tuturor cine era stăpânul la Ierusalim. Parcă toată lumea de lângă zidurile Orașului Vechi se afla la inspecție. Yohanan și cu mine, studenți la biologie și comandanți de grupă în Hagana, urmăream îngrijorați scena prin fereastra autobuzului. Noi care aveam în cel mai bun caz puști Lee Enfield din Primul Război Mondial, uneori nici atât, cum să ne măsurăm cu soldații antrenați, înarmați cu mitraliere și care radiau o încredere în sine fără limite?Read more…
Post Scriptum la traducerea povestirilor lui Jacob Sadé
Spre marele meu regret, ciclul celor opt povestiri scrise de Jacob Sadé s-a încheiat. Din reacțiile cititorilor – și nu numai din comentariile publicate în Baabel – am văzut că mulți îmi împărtășesc sentimentele. Mie mi-au plăcut povestirile pentru că ele sunt ferm ancorate în realitate, autorul reflectă vremuri și locuri, personaje, evenimente și situații cu care s-a confruntat în cursul vieții sale de medic, de fapt reflectă lumea pe care a cunoscut-o. Și o face cu sensibilitate, cu empatie, cu înțelepciune, dar și cu umor. Fiecare povestire este un document, dar mult mai mult decât atât, este și literatură. Povestirile sunt captivante, după prima pagină nu am mai putut lăsa cartea din mână, chiar dacă în ebraică citesc foarte încet și cu efort, și foarte curând mi-a venit și ideea să încerc să le traduc. Dacă stau și mă gândesc, Jacob Sadé nu a fost scriitor profesionist, ci un „medic condeier” la fel ca mulți alți autori baabelieni, dar povestirile lui ar trebui să ne slujească tuturor drept exemplu. Eu aș propune să-l numim autor baabelian onorific. Dintre toate povestirile lui, ultima mi-a fost cea mai apropiată, cea despre Spitalul Central al Văii Izreel și despre Războiul de Șase Zile. Dar legătura mea cu această povestire este mult mai complexă.Read more…
Ultimul impresionist
Zilele trecute am fost la Tel Aviv, la o expoziție de pictură a unui vechi prieten. Ne cunoaștem de vreo 20 de ani, de la cantina spitalului Hadassah. ei. Ițhak își aducea mandolina și cântam împreună. Din păcate după ce am ieșit cu toții la pensie, ne-am răzlețit, unii nu mai sunt în viață. Doar pe Leni o mai văd uneori. Figura cea mai interesantă era Danny. A lucrat întâi la cardiologie, apoi la nefrologie, dar se ocupa de multe alte lucruri și întotdeauna avea ceva de povestit.Read more…
Jacob Sadé – Opt povestiri: 7. Universitatea din Tel Aviv
Urechea medie sau mijlocie (middle ear) este un spațiu de mărimea unei măsline, unde se află aparatul de amplificare a sunetului captat din afară. Aparatul constă din trei oscioare care se mișcă liber în spațiul umplut cu gaz; lipsa gazului poate duce la inflamația urechii. Doream să cercetez acest gaz. Pentru un studiu cantitativ trebuia să evaluez numărul de molecule de gaz, ceea ce nu era simplu, mai ales că era vorba de un amestec din cinci gaze diferite. Aș fi putut folosi un spectrometru de masă, care să ia o probă și să o analizeze, numai că spectrometrele de masă nu sunt făcute pentru studiul urechilor. Aveam nevoie de un instrument de mare precizie, cu un tubuleț de grosimea unui fir de păr, care să pătrundă în urechile pacienților. Spre norocul meu, o firmă din Anglia s-a oferit să-mi construiască un aparat special – însă spre ghinionul meu, prețul era și el foarte special: 80.000 de dolari. De unde să iau așa o sumă, cât prețul unui apartament la Tel Aviv? Planul meu părea sortit eșecului. M-am dus la președintele universității să cer un supliment pentru bugetul de cercetare. Pentru un laborator universitar, suma nu era chiar atât de exagerată… Read more…
O plimbare prin Romema
Cea mai bună ocazie pentru o plimbare prin Ierusalim este o zi senină de iarnă: aer curat, soare… Dar mai e ceva. Cerul e mai albastru decât vara, culorile sunt mai vii, poate pentru că ploile au spălat stratul de praf așternut în timpul verii…De data aceasta am ales să fac o plimbare prin nucleul vechi al cartierului Romema. Aveam despre el o imagine destul de vagă, cu toate că este foarte accesibil, chiar în spatele autogării centrale. Probabil că lumea care trece prin apropiere e prea grăbită să plece sau să se întoarcă acasă și centrul istoric al cartierului a rămas o oază de liniște. Este foarte modest, doar vreo duzină de case adunate pe două-trei străzi și o piațetă cu un monument, dar are un farmec aparte și destul de multe povești. aluzie la un verset din Psalmi, înseamnă „cel care se înalță”:
Dreapta Domnului se înalță; dreapta Domnului câștigă biruință! (Ps. 118:16)
Iemin Hașem romema; iemin Hașem ose hail!
Jacob Sadé – Opt povestiri: 6. Tübingen, Germania
ianuarie 1989. La aeroportul din Stuttgart m-a întâmpinat un medic ORL-ist tânăr, pe care nu îl cunoșteam. Purta un palton gros de stofă, un fular cald și mănuși de piele, pe când eu, care nu mă gândisem la diferența de temperatură dintre Tel Aviv și Germania, dârdâiam de frig. După câteva cuvinte de bun venit, mi-a deschis portiera mașinii, s-a scuzat că drumul va dura peste o oră, dar cel puțin mașina are încălzire. M-am așezat lângă el, bucuros că nu trebuia să conduc și puteam urmări în liniște peisajul. Luna plină ne privea din cerul senin. Farurile mașinii aruncau înaintea noastră o fâșie de lumină; pe marginea drumului se ridicau mormane de zăpadă. Copacii erau acoperiți cu un strat alb strălucitor, crengile abia suportau povara. Liniștea și frumusețea peisajului erau năucitoare. Drumul era învăluit într-o mantie albă ca-n povești, darul minunat al iernii. Ce bine este să ai parte de patru anotimpuri! Și ce încheiere pentru o zi începută la Tel Aviv, unde soarele arde aproape tot anul! chiar mi s-a lăudat că el a văzut pentru prima oară orașul New York prin periscopul submarinului pe care slujea în armata celui de al Treilea Reich. mea și-a dres vocea: – Știu că e târziu, dar soția mea ar dori să veniți la noi la un păhărel.Read more…
Povestea cântecului
Nu, nu mă refer la basmul cu acest nume, chiar dacă Vladimir Colin a fost unul din autorii preferați ai copilăriei mele, ci la povestea adevărată a unui cântec cât se poate de real, cântecul israelian cunoscut în întreaga lume: Hava naghila. Cu toate că nu de mult a împlinit 100 de ani, nu și-a pierdut cu nimic din popularitate, ba chiar din contră. Ne aflăm în anul 1917, în Palestina. Primul Război Mondial e în toi. Populația evreiască trece prin clipe foarte grele: locuitorii din Jaffa și din noul oraș Tel Aviv sunt izgoniți din casele lor, exporturile spre Europa, care erau pentru ei o importantă sursă de venit, s-au întrerupt, genocidul armean amenință să se extindă în orice moment și asupra lor… Ofensiva britanică din toamna anului 1917 le-a adus o rază de speranță. Evreii au sprijinit din toate puterile efortul militar britanic: mulți dintre ei, și nu numai din Palestina, s-au prezentat ca voluntari în armata britanică, organizația NILI a întreprins acțiuni de spionaj în favoarea forțelor britanice. Și când armata condusă de generalul Allenby a cucerit Ierusalimul și cele patru secole de stăpânire otomană au luat sfârșit, bucuria nu a cunoscut margini, mai ales că abia cu o lună înainte fusese publicată Declarația Balfour, prin care guvernul britanic își afirma intenția de a sprijini stabilirea în Palestina a unui cămin național al poporului evreu. Noua dominație britanică era văzută ca binevoitoare, progresistă, civilizată, exact opusul stăpânirii turcești. Părea că visul milenar al evreilor era pe cale să se îndeplinească! Atmosfera de optimism și de bucurie a acelor zile se răsfrânge în cântecul Hava naghila.Read more…
O revoluție în transplantul de cord
Ce idee fantastică: să putem înlocui după dorință un organ bolnav cu o „piesă de schimb”! Dar procedeul nu e chiar atât de simplu precum s-ar părea. Prima încercare care a făcut senzație a fost în 1967, când chirurgul sudafrican Christiaan Barnard a transplantat inima unei femei moarte într-un accident unui pacient care suferise atâtea infarcte, încât inima lui era aproape complet distrusă. Nu încape îndoială, Prof. Barnard era un chirurg de excepție. Operația a reușit, dar pacientul a mai trăit numai 18 zile…Adevărul este că încă nu existau condițiile pentru a trata un pacient după un transplant. Cea mai mare problemă a fost – și a rămas – sistemul imunitar, care recunoaște organul transplantat ca pe un corp străin și îl respinge. Se poate încerca inhibiția sistemului imunitar, dar cu medicamentele care îi stăteau la dispoziție pe atunci, aceasta era o sabie cu două tăișuri: organul străin nu era respins, dar sistemul imunitar nu mai apăra organismul de infecții. Prof. Barnard era desigur conștient de acest fapt și a cerut ca pacientul să fie ținut în condiții foarte stricte de igienă. Dar totul a fost în zadar. Pacientul s-a infectat și a murit de pneumonie. Interesant că în descrierea cazului[1] nu sunt amintite deloc antibiotice! Printr-un miracol, următorul pacient, care a primit un transplant de cord în 1968, a putut părăsi spitalul și a mai trăit aproape un an și jumătate. Transplantul este o operație lungă și complicată. Organul trebuie „conectat” la noua gazdă, mai ales la vasele de sânge. Marea vedetă este desigur chirurgul, dar de fapt este o muncă de echipă, care poate reuși numai prin colaborarea tuturor membrilor: chirurgi, anesteziști, asistente… Este nevoie de sprijinul laboratoarelor, al farmaciei, al unității de sterilizare a instrumentelor. Tehnicienii asigură lumina, ventilația și mai ales buna funcționare a aparatelor. Chiar și femeia de servici e importantă, pentru că cel mai bun chirurg va eșua dacă sala de operație nu strălucește de curățenie.Motivul pentru care am abordat acest subiect este că tocmai acum în domeniul transplanturilor au loc schimbări dramatice.Read more…
Jacob Sadé – Opt povestiri: 5. Ambasada britanică din Istanbul
După Primul Război Mondial, după ce Turcia și-a pierdut imperiul și înainte ca ei să fi mutat capitala la Ankara, a sosit la Istanbul un nou ambasador britanic. Ambasadorul era însoțit de o suită considerabilă, printre care și medicul său personal, un gentleman în vârstă, fără familie. Ambasadorul a fost cazat în palatul mare al ambasadei, iar medicul într-un palat mai mic. În prima zi, doctorul a plecat de dimineață cu trăsura spre cabinet, ca să-și ia în primire postul. Lângă poarta ambasadei, a observat un băiețel. Era desculț, purta o jalabiyeh subțire și în fața lui se afla o lădiță pentru lustruit pantofi. Cu răbdare și cu o detașare orientală, copilul își aștepta mușteriii – dar mușterii… ioc. În fiecare zi doctorul trecea prin fața copilului la plecare și la întoarcere. De pantofii lui se îngrijeau servitorii palatului, pentru ce să ceară serviciile micului lustragiu? Dar într-o dimineață s-a îndurat de copil. I-a cerut vizitiului să oprească, a coborât din trăsură și și-a pus piciorul pe lădiță. Chiar dacă pantofii străluceau de curățenie, băiețelul i-a lustruit plin de zel. Când a terminat, doctorul i-a întins bănuții cu un zâmbet cald și apoi și-a văzut de drum.Read more…
Arsenul în medicină
De la o vreme arsenul a devenit subiectul unor discuții aprinse. După articolul interesant al colegului nostru Strul Moisa despre locul arsenului în metalurgia antică, aș vrea să contribui și eu unele lucruri despre rolul arsenului în medicină și mai ales în istoria medicinei. Cine (în afară de medici) știe de ce arsenul este atât de toxic? În tabelul periodic al elementelor, el se află dedesubtul fosforului, ceea ce sugerează că cele două elemente au unele proprietăți comune. Fosforul joacă un rol central în orice organism viu. Prezent în cantități foarte mici (un adult are nevoie de mai puțin de un gram pe zi), fosforul este un element-cheie în toate reacțiile metabolice, fără el viața este imposibilă. Iar arsenul ocupă locul fosforului – fără însă a-i îndeplini funcțiile – astfel încât metabolismul se blochează. În plus, arsenicul este și cancerigen. Cu toate că toxicitatea era cunoscută încă din antichitate, au existat tot felul de încercări de a folosi arsenicul în scopuri „medicale” – privite din prezent, unele apar de-a dreptul absurde. El a fost folosit în tratamentul cancerului și al unor boli de piele, dar și ca dezinfectant și pentru a reduce febra. În epoca victoriană, Soluția Fowler, care conținea arsenic, era folosită drept „tonic”. Și mai interesant, doamnele luau arsenic cu praf de cretă, ca să aibă tenul alb! Arsenicul era folosit și ca depilator. Read more…
Jacob Sadé – Opt povestiri. 4. Bulevardul Rothschild, nr. 85
Când mi-am luat un an sabatic la Institutul Weizmann, în 1967, mi-am jurat că nu voi permite nimănui să-mi întrerupă munca de cercetare. La institut îmi petreceam cea mai mare parte a timpului experimentând pe broaște. Dar pe prietenul meu Pinye Amir, guvernatorul militar, nu l-am putut refuza, când m-a rugat să-l consult pe șeicul Abu Rahman. L-am programat pe șeic pentru luni dimineața la ora 9, în cabinetul tatălui meu, dr. Nachum Sadovsky, și el medic ORL la Tel Aviv. Lunea aceea a început într-un mod destul de neașteptat. În zori, la ora 5, a sunat telefonul. “Alo, dr. Sadé?” “Da, am răspuns, încercând să mă trezesc” “Vorbește secretarul șeicului Abu Rahman. Șeicul e programat la ora 9. Noi vom sosi la timp, dar am sunat ca să fiu sigur că nici dv. nu veți întârzia.”.Read more…
Jacob Sadé – Opt povestiri:3. Pe bordul vasului Cristoforo Colombo
Vasul Cristoforo Colombo zăcea în port ca o balenă uriașă. Docul era împânzit de macarale, stivuitoare, camioane, muncitori transpirați și sute de pasageri în haine estivale care se înghesuiau la îmbarcare, schimbând între ei impresii și luându-și rămas bun de la Napoli înainte de a porni spre casă, spre New York. Sala de mese era uriașă, mai mare decât tot ce am văzut sau mi-am închipuit până atunci. Călători voioși, îmbujorați, intrau în grupuri, salutându-se în italiană și împărtășindu-și impresiile din scurtul concediu petrecut în patrie. Am pășit de-a lungul bufetului. Belșugul, culorile și miresmele m-au amețit: aperitive, murături, supe, salate, șnițele, cârnați lungi și subțiri, cârnați scurți și groși, chifteluțe reci și chifteluțe calde, cu sos, fără sos, pești care păreau să zâmbească, pești care păreau să dea din coadă și pești decorați cu „gulere” de maioneză – arătau ca la carnaval. Iar eu, tânărul venit din micul Tel Aviv, unde era un eveniment să ieși o dată pe an la restaurant, la o omletă cu o salată, mă holbam la toate aceste minunății și mă întrebam ce să fac în acest rai gastronomic? Dar până și în raiul nostru au pătruns țipete îngrozite: Dar până și în raiul nostru au pătruns țipete îngrozite: Dottore, dottore! M-am uitat în dreapta și în stânga. Nimeni nu reacționa. Căutând cu privirea de unde veneau țipetele, am simțit cum mă ridic și mă îndrept cu pași grăbiți în direcția țipetelor.Read more…
Malaria şi Israelul
De-a lungul istoriei, malaria a fost una dintre amenințările majore pentru locuitorii de pe teritoriul Israelului actual. Ea a fost și o enormă piedică pentru recolonizarea țării de către evrei la sfârșitul secolului al XIX-lea. Malaria este o boală infecțioasă produsă de parazitul unicelular Plasmodium, transmis prin înțepătura țânțarului anofel. Cele mai răspândite specii ale parazitului sunt Plasmodium falciparum și P. vivax, dar există și altele. Țânțarul (interesant că numai femela!) primește parazitul când înțeapă un om bolnav. După opt zile parazitul ajunge în glandele salivare ale țânțarului, de unde este transmis la toți oamenii pe care țânțarul îi înțeapă în continuare. În organismul omului, parazitul primește un înveliș care îl „ascunde” de acțiunea sistemului imunitar, făcându-l foarte greu de combătut. Modul cea mai eficient de luptă împotriva malariei este distrugerea țânțarilor care o transmit, prin asanarea mlaștinilor, precum și prin diverse alte metode. La început m-am mirat de unde atâtea mlaștini și ape stătătoare, când în Israel problema pare a fi mai degrabă lipsa apei? Și totuși… Malaria exista pe aceste meleaguri de când lumea, ea fiind menționată și în Biblie: „Voi trimite peste voi groaza, lingoarea și frigurile, care vor face să vi se stingă ochii și să piară viața din voi.” (Lev. 26: 16) Cuvântul biblic קדחת / kadahat este folosit și în ebraica modernă pentru malarie. Read more…
Jacob Sadé – Opt povestiri: 2. Mister la Napoli
Jacob Sadé (1925 – 2020) a fost nu numai un renumit medic ORL-ist și profesor la Facultatea de Medicină din Tel Aviv, ci și o rudă îndepărtată. Vizitând-o recent pe văduva lui, am aflat cu surprindere că a fost și scriitor. În anul 2019 a publicat un volum de povestiri autobiografice. Mi-au plăcut atât de mult, încât le-am tradus. Iată cea de a doua povestire. În vara anului 1955 mi-am schimbat rabla de Fiat Topolino pentru un costum nou, o carte mult visată – Anatomia chirurgicală a capului și a gâtului – și un bilet de vapor în SUA via Napoli. Mă duceam la specializare în ORL la Boston. Din Haifa am plecat cu un vapor mic la Napoli, unde mă aștepta un transatlantic cu destinația New York. Pe vremea aceea avioanele de călători erau puține și scumpe și escala de câteva zile în frumosul oraș Napoli era ea însăși un cadou nesperat, mai ales că aveam acolo un prieten. Era în timpul Războiului Rece între URSS și țările occidentale. Principala scenă a competiției între cele două blocuri erau Italia și Franța. Și pentru ca Rusia să nu pună stăpânire pe ele, Flota a VI-a a Statelor Unite staționa în portul Napoli, de unde avea libertate de acțiune în întreaga Mediterană. Golful era plin de nave americane, printre care și o navă-spital, cu toate secțiile de rigoare, secția ORL fiind comandată de colonelul Murray Schiff, un fost coleg al tatălui meu la specializare la New York, în anii 1940. Murray Schiff, în uniforma sa de marină de un alb strălucitor, m-a întâmpinat cu o îmbrățișare caldă, frățească. Read more…
Jacob Sadé – Opt povestiri: 1. O vânătoare în Galileea
Jacob Sadé (1925 – 2020) a fost nu numai un renumit medic ORL-ist și profesor la Facultatea de Medicină din Tel Aviv, ci și o rudă îndepărtată. Vizitând-o recent pe văduva lui, am aflat cu surprindere că a fost și scriitor. În anul 2019 a publicat un volum de povestiri autobiografice. Mi-au plăcut atât de mult, încât m-am apucat să le traduc.
“Ideea de a organiza o vânătoare de mistreți în mlaștinile din valea Hula, în primăvara anului 1954, a fost a mea, sub influența cărților citite în copilărie despre vânătorii din Africa și din stepele Rusiei. Altora nu le prea stătea gândul la vânătoare; nici eu nu vânasem în viața mea decât fructe coapte de avocado din vârful pomului, cu o pușcă de 0,22, încercând să nimeresc codița, fără a atinge fructul. Eram patru medici tineri. Cu chiu-cu vai ne-au dat câteva zile de concediu, după ce vreo șase luni munciserăm pe brânci, dimineața, seara, noaptea, uneori chiar șapte zile pe săptămână, la secția de interne a spitalului Tel Hașomer. Ne-am înghesuit tuspatru ca sardelele în rabla de „Henry J” a fratelui lui Oleș. Mati, bulgăroaica, ocupa ea singură aproape toată bancheta din spate, abia lăsând loc lui Jaapie, olandezul, (poreclit Geppetto, din cauza părului său creț); în față stătea Oleș, care conducea, și cu mine”.Read more…
De la Budapesta la Kaifeng și înapoi
Nu de mult am citit un articol destul de neobișnuit, despre „marțienii” din Budapesta. https://www.privatdozent.co/p/the-martians-of-budapest-03b?r=e0eqz&utm_campaign=post&utm_medium=email&utm_source= Erau zece oameni de știință americani, matematicieni și fizicieni, oameni de o inteligență sclipitoare – și toți aveau în comun un puternic accent maghiar. De fapt aveau în comun mult mai mult: toți s-au născut la Budapesta, au învățat la aceleași școli (doi dintre ei au avut chiar același profesor de matematică în liceu), toți proveneau din familii bine situate și toți erau de origine evreiască. Oare de ce îmi sună cunoscut? Cam tot așa stăteau lucrurile cu trei secole mai devreme în comunitatea din Kaifeng, China, despre care am scris în numărul trecut. Să explic. În guvernarea Chinei clasice, împăratul se sprijinea nu pe nobilime, ci pe o meritocrație: funcțiile de conducere erau încredințate oamenilor celor mai bine pregătiți. Concurenții studiau literatura chineză și periodic aveau loc examene, (concurența ajungea până la 1000 pe un loc!), iar câștigătorii erau primiți în administrația statului, unde se bucurau de prestigiu și de venituri substanțiale. Ei bine, comunitatea din Kaifeng, care nu întrecea 4000 de suflete, a dat 33 de câștigători în 21 de ani (1642 – 1663). Să fie doar o coincidență? Read more…
Gândurile Hannei
Revin la prietena mea Hanna și la povestea despre familia ei care a fugit în Elveția în 1942, reușind în felul acesta să supraviețuiască. https://baabel.ro/2021/09/hanna De atunci ne-am mai întâlnit de multe ori și am discutat câte-n lună și în stele…Într-una din zile mi-a spus, plină de mândrie: Hava, azi am avut inspirație! Mă gândeam la copilăria mea, la părinți, și deodată am simțit nevoia să-mi aștern gândurile pe hârtie (adică pe telefonul mobil). Iată rezultatul:Read more…
Evreii din Kaifeng, din perspectiva unui chinez
Am mai amintit acest subiect, când povesteam despre unchiul mamei mele, care a petrecut anii celui de al Doilea Război Mondial ca refugiat la Shanghai. https://baabel.ro/2018/08/evreii-din-shanghai/ A existat și o comunitate la Harbin, în Manciuria, de evrei refugiați din fața prigoanei țariste, sau stabiliți acolo odată cu linia ferată, la începutul sec. XX. Dar ei nu pot fi numiți evrei chinezi, pentru că aceste comunități au fost doar temporare. Adevărații evrei chinezi au trăit la Kaifeng timp de peste un mileniu, rezultând un adevărat sincretism între cele două culturi. Despre originea lor circulă felurite teorii și legende, dar documente tangibile despre prezența evreilor în China există „numai” de prin sec. al VIII-lea, din timpul dinastiei Tang. Ei au venit ca negustori din Persia, de-a lungul Drumului Mătăsii. Într-o oază din vestul Chinei, o stație de pe Drumul Mătăsii, s-a găsit o scrisoare păstrată acum la British Library. https://blogs.bl.uk/asian-and-african/2020/06/an-eighth-century-judaeo-persian-letter-from-dandan-uiliq.html În ea, un negustor evreu se adresează unui confrate în legătură cu niște oi pe care vrea să le vândă, menționează și niște țesături și o comandă pentru o harpă. Scrisoarea este scrisă pe hârtie (care pe atunci se fabrica numai în China), în limba iudeo-persană (persana veche, scrisă cu litere ebraice). Read more…
Ierusalimul și hărțile sale reale și imaginare
După cum am văzut nu demult, prima reprezentare grafică a Ierusalimului care s-a păstrat până în zilele noastre datează din perioada bizantină și se află pe mozaicul de la Madaba, în Iordania. Chiar dacă harta este schematică și rezoluția este foarte mică (un „pixel” sau o piesă de mozaic măsurând în jur de 1 cm2), e clar că artistul cunoștea orașul și reprezentarea este suficient de fidelă pentru a o folosi drept ghid pentru o plimbare. De atunci s-au mai făcut sute și mii de hărți. Biblioteca Națională a Israelului posedă colecție foarte bogată de hărți mai vechi și mai noi ale Ierusalimului, ale Țării Sfinte și ale Orientului Apropiat în general, precum și atlase, vederi panoramice, vechi ghiduri turistice și cărți de călătorii din această regiune. Este cea mai bogată colecție de acest gen din lume. Read more…
Radhaniții
De data aceasta aș vrea să-mi invit cititorii pe urmele celor 1001 de nopți, așa cum mi le amintesc din copilărie, istorisite de Eusebiu Camilar… Nu mă refer însă la Șeherezada și la Riar Șah, ci la curtea legendarului Harun al-Rașid, la Califatul Abbasid cu capitala la Bagdad. În sec. al IX-lea Bagdadul era unul din marile centre ale culturii, comerțului și navigației. La curtea din Bagdad trăia un mare cărturar, numit Ibn Khordadbeh (820-912). Era directorul poștelor, al informațiilor și al poliției, omul de încredere și confidentul personal al califului. A lăsat posterității câteva cărți, cea mai importantă fiind Kitab al-Masalik wa al-Mamalik (Cartea drumurilor și a ținuturilor), un compendiu despre diversele popoare care locuiau în Califatul Abbasid și mai ales despre drumurile comerciale și stațiile caravanelor care îl străbăteau. Este nu numai un document important despre geografia și cultura Califatului, ci și principala sursă de informație despre radhaniți. Read more…