Dialog despre Oameni şi patrii

Mar 10, 2022By

Cartea pe care o propun cititorilor Revistei Baabel, am primit-o – prin bunăvoinţa lui Sorin Antohi – de îndată după apariţia ei, dar am citit-o în mai multe etape, întrerupte de răstimpuri în care am împrumutat-o altora. De ce? Pe de o parte, pentru că îmi părea rău s-o termin de citit prea curând, pe de alta, pentru că doream să dau întâietate unor oameni din preajma mea (printre care o şi prietenă, medic chirurg, de vârsta lui Jean-Jaques Askenasy) considerând că merită această prioritate. După fiecare absenţă, cartea revenea însoţită de aprecierea celui care tocmai o citise. De curând am terminat lectura ei şi o recomand cu căldură, fiind încredinţată că o vor aprecia şi cei care o vor citi la îndemnul meu. Oameni şi patrii, istoriile şi geografiile identităţii – cartea alcătuită pe baza dialogului dintre Sorin Antohi şi Jean-Jaques Askenazy – a apărut la Editura Polirom în 2021. Volumul se poate obţine atât în format tipărit, cât şi electronic: https://www.polirom.ro/web/polirom/ebook/-/ebook/7650, fiind deci uşor accesibilă cititorilor de limbă română de pretutindeni. Acesta este şi motivul pentru care nu doresc să detaliez conţinutul ei, ci doar să scot în evidenţă câteva trăsături care m-au determinat s-o recomand spre lectură.Read more…

Mar 10, 2022 1 comment

Ziua ultimei babe

Mar 10, 2022By

Mărţişorul căpătat în ajun de 1 Martie – pe  care-l prinsesem în piept, preocupată de tragedia războiului din vecini şi drama refugiaţilor care ne trec frontiera – s-a pierdut a doua zi, ca un semn de dispreţ al frivolităţii, dar şi de lipsa speranţa desprimăvăririi. Primele zile de martie pline de îngrijorare şi tristeţe pentru oamenii care suferă, de neîncredere în capacitatea făcătorilor de pace, de strădania de a participa, de contribui cât de cât (cu o emisiune, o traducere, o intermediere, o donaţie) la efortul comun în favoarea oamenii speriaţi şi dezorientaţi care vin încoace, căutându-şi salvarea, m-au făcut să uit să-mi aleg  o babă – un obicei vechi pe care-l respectam. Se spune că baba (una dintre cele nouă zile capricioase de început de martie) pe care ţi-ai ales-o, prezice cum va fi anul în curs. Nu pot să infirm sau să confirm această credinţă, întrucât nu-mi notez nicăieri ziua babei alese şi apoi uit de ea de-a lungul anului. Şi totuşi, an de an ţin să respect acest obicei românesc (poate nu e doar românesc, nu ştiu).Read more…

Mar 10, 2022 3 comments

Persecuţii rasiale (IV). Eşecul salvării

Feb 24, 2022By

Articolul anterior, partea a treia a ciclului “Persecuţii rasiale” s-a încheiat în momentul în care, în gara Clujului, tatăl meu, Imre, şi fratele său, Laci, căutau o cale de scăpare. Aveau două posibilităţi: să meargă la Budapesta (unde erau şanse să se poată ascunde) sau la Baia Mare (la Compania X de muncă obligatorie comandată de colonelul Reviczky, care mai salvase de deportare adolescenți evrei, ascunzându-i printre tinerii înrolaţi). Planurile lor au fost zădărnicite de întâlnirea cu un ofiţer de contrainformaţii care îl cunoştea pe tata. După ce i-a legitimat pe cei doi tineri şi a constatat că actele lor erau false, i-a obligat să plece la Baia Mare. Acolo au ajuns direct în arestul unităţii militare. La orele prânzului, autobuzul electric numărul 44 (linia directă care mă duce în cartierul unde stă unchiul meu, în celălalt capăt al oraşului) e aproape gol. Mă aşez confortabil pe scaun şi gust din plin bucuria apropiatei întâlniri. Dacă prind cursa de la ora 11.45, în nici douăzeci de minute ajung la staţia terminus. Cobor şi mă îndrept către strada Unirii unde-l zăresc pe unchiul meu, Laci, care-şi face plimbarea zilnică de la miezul zilei. Unchiul se îndreaptă către cea de a 93-a aniversare, dar se ţine bine, e în putere şi are mintea limpede. Plimbările noastre sunt şi un prilej de evocare a vremurilor trecute. Discutăm şi încercăm să reconstituim istoria familiei mele, frântă de Holocaust.Read more…

Feb 24, 2022 7 comments

Numele celebrului sportiv Farkas Paneth e mult mai potrivit pentru o stradă clujeană decât cel al savantului fascist Nicolae Paulescu

Feb 13, 2022By

De curând publicaţia Newsweek (https://newsweek.ro/actualitate/derapaj-la-primaria-cluj-vrea-sa-numeasca-o-strada-nicolae-paulescu-extremist-si-antisemit-notoriu) semnala demersul Primăriei Cluj-Napoca de a atribui unei străzi din oraş numele lui Nicolae Paulescu, cel care în 1922 înfiinţa, alături de A.C. Cuza, Uniunea Naţional Creştină, primul partid din Europa care adopta svastica drept simbol oficial. lescu devenea vicepreşedintele Ligii Apărării Naţionale Creştine care avea drept însemn tricolorul românesc având în centru aceeaşi svastică neagră. Nicolae Paulescu a publicat numeroase articole şi broşuri de un antisemitism virulent, având o influenţă covârşitoare asupra lui Corneliu Zelea Codreanu, întemeietorul Legiunii Arhanghelul Mihail, precum şi asupra tineretului legionar. De altfel, Nicolae Paulescu a fost membru în Senatul Legionar…Mă întreb oare de ce Primăria Muncipiului Cluj-Napoca s-a gândit să-l onoreze pe controversatul savant bucureştean Nicolae Paulescu – atribuind numele său unei străzi – şi nu pe un clujean valoros?Read more…

Feb 13, 2022 19 comments

Cartea lui Mike Klein, “From Gherla to Washington”, – mai mult decât o cronică de familie

Feb 10, 2022By

Mike Klein nu este primul reprezentant al generaţiei noastre care ţine să povestească nepoţilor despre rădăcinile transilvănene ale familiei şi parcursul vieţii sale, despre trecutul recent. Câţiva prieteni – obiceiul e mai încetăţenit în Israel – şi-au multiplicat memoriile redactate şi tehnoredactate de ei înşişi, alţii le-au încredinţat editurilor. Cele pe care le-am citit cuprind valoroase informaţii de familie şi constituie relatări oneste şi preţioase. Probabil, dorinţa bunicilor de a lăsa moştenire o cronică de familie este universală, dar ea se manifestă şi mai pregnant (după cum am constatat) în cadrul generaţiei G2, poate şi ca o reacţie la faptul că părinţii – supravieţuitori ai Holocaustului – au povestit mult prea puţin. Peste timp am înţeles că după infernul deportării şi tragediei prin care au trecut, părinţii noştri şi-au putut reface viaţa spulberată doar concentrându-se asupra viitorului ce le stătea în faţă, în schimb noi, copiii lor – pe care s-au străduiască să-i ferească de relatarea evenimentele cumplite pe care le înduraseră – ne simţim datori să cercetăm trecutul, să-l reconstituim, nu numai pentru a ne alina dezrădăcinarea, ci şi pentru a-l transmite urmaşilor noştri. Mike Klein şi-a început cartea din acelaşi imbold, acutizat poate de o experienţă personală traumatizantă, şi a profitat de calmul răstimp al pandemiei pentru a-şi ordona amintirile şi a le depăna pe îndelete.Read more…

Feb 10, 2022 16 comments

Persecuţii rasiale (III). Două vederi scrise de tatăl meu în 1944.

Jan 27, 2022By

Articolul anterior https://baabel.ro/2021/12/persecutii-rasiale-ii-scrisorile-bunicilor-mei-din-toamna-lui-1942/ se încheia cu cartea poştală, datată 27 noiembrie 1942, trimisă de către bunicii mei tatii, la Budapesta, unde-şi găsise ceva de lucru. „Dragă Imike, se apropie ziua de 7 decembrie, când va trebui să fii acasă pentru recrutare, după care în scurt timp va avea loc şi încorporarea…” – scria bunicul, pe cartea poştală – ultimul document pe care apare scrisul lui îngrijit, de fost funcţionar de bancă. Printre hârtiile din vechiul şi masivul birou de stejar nu am găsit niciun document care să ateste data recrutării, sau a chemării sub arme, şi nici scrisori trimise din armată. Am conchis că acest lucru era firesc, întrucât tata – înainte de a pleca în armată – şi-a lăsat fotografiile şi scrisorile la prietenul său maghiar József Kántor, care le-a păstrat şi le-a înapoiat după război. În mai 1944 părinţii tatii au fost internaţi în ghetoul de la Fabrica de cărămidă şi apoi deportaţi la Auschwitz. Bănuiesc că scrisorile primite de la fiul lor, aflat în detaşamentul de muncă, au rămas în locuinţa sigilată de autorităţi. Întrebat dacă după întoarcerea din deportare a revenit în locuinţa părinţilor, tata a răspuns; „Nu, nu. Acolo locuiau deja alţii”. Mă îndoiesc că noii locatari au păstrat scrisorile lăsate în urmă de evreii deportaţi. Şi totuşi, într-un plic din compartimentul cu documente al biroului tatii, am descoperit două vederi expediate către părinţii săi în… 1944!Read more…

Jan 27, 2022 12 comments

Auschwitz, ianuarie 1945 – povestea tatălui meu

Jan 18, 2022By

Tată meu, Imre Székely, mi-a povestit foarte puţin despre deportare, deşi-i purta stigmatul tatuat pe braţ: A-13058 şi, din acest motiv, umbla numai cu cămăşi cu mânecă lungă. Tata avea 22 de ani şi ajunsese la Auschwitz în vara lui 1944, împreună cu fratele său Laci, de 16 ani. Au rămas o vreme împreună la Birkenau, dar apoi au fost despărţiţi pentru că tata – fiind muncitor calificat – a fost dus la muncă, iar Laci a fost transferat mai întâi în lagărul de la Bochum şi apoi în cel de la Buchenwald, unde avea să supravieţuiască şi datorită mişcării subterane care proteja adolescenţii. Povestea tatii – reconstituită din crâmpeie de amintiri pe care le depănase familiei şi, mai ales, lui Daniel Lőwy, pentru cartea sa despre destinul tragic al evreimii clujene „A Kálváriától a tragédiáig” [„De la Calvaria la tragedie”] (editura Koinónia Cluj, 2005) – o găsim sintetizată, tot în cartea Mamei.Read more…

Jan 18, 2022 14 comments

Poate fi Istoria Holocaustului “o temă minoră” în învăţământul românesc?

Jan 13, 2022By

Într-un comunicat de presă emis de AUR, în data de 3 ianuarie 2022, formaţiaunea politică deplângea faptul că „în ultimii ani se constată o acţiune sistematică de subminare a calităţii învăţământului din România prin ridicarea la rangul de “materii” a unor teme minore, sau care pot face obiectul unor simple lecţii în cadrul materiilor existente (ex. educaţie sexuală, istoria Holocaustului, etc.)”. Propunerea legislativă, depusă de mai mulţi reprezentanţi ai tuturor grupurilor parlamentare (cu excepţia AUR), printre iniţiatori numărându-se liderii PSD şi UDMR, preşedinta de atunci a Senatului şi ministrul Educaţiei, a fost adoptată de ambelor camere, cu o largă majoritate, fiind promulgată de către preşedintele ţării în 25 noiembrie 2021. Calificativul de „temă minoră” aplicat istoriei evreilor şi Holocaustului a primit replici prompte şi dure atât din partea Institutului Naţional de Studiere a Holocaustului “Elie Wiesel”, cât şi din cea a Deputatul PNL Alexandru Muraru (care din ianuarie 2021 este Consilier onorific al Primului-ministru – Reprezentant Special al Guvernului României pentru Promovarea Politicilor Memoriei, Combaterea Antisemitismului şi a Xenofobiei). Procuratura de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deschis un dosar penal in rem împotriva AUR pentru minimalizarea importanţei Holocaustului. Mă uimeşte faptul că liderul AUR, senatorul Claudiu Târziu, absolvent al SNSPA şi jurnalist de investigaţie, nu posedă cunoştinţele de istorie şi cultură generală care să-l facă să înţeleagă ce a însemnat Holocaustul (cu milioane de victime nevinovate) în istoria lumii, inclusiv a României, şi că nu este DELOC o “temă minoră”! Dacă într-adevăr nu a înţeles (şi nu doar se face că nu înţelege), atunci ar fi cazul să-şi completeze degrabă această lacună. Să înveţe despre Holocaust. Iată încă un motiv pentru a include această disciplină în programa de învăţământ. Consider că importanţa şi gravitatea acestui subiect pot fi receptate de publicul larg doar dacă sunt prezentate într-un mod adecvat. De ani de zile realizez interviuri, reportaje, filme documentare şi alte materiale de televiziune despre memoria Holocaustului şi nu încetez să mă întreb dacă am reuşit să captez atenţia telespectatorilor, să-i sensibilizez cât de cât, să-i determin să-şi pună întrebăriRead more…

Jan 13, 2022 20 comments

Urarea esenţială

Dec 30, 2021By

Mâine e Revelionul, noaptea dintre ani în care se cuvine să stai treaz măcar până la miezul ei, momentul magic în care anul vechi rămâne în urmă şi cel nou ne trece pragul. De altfel, chiar cuvântul revelion împrumutat din limba franceză indică faptul că în această noapte se stă de veghe (réveiller [a se trezi] provine din latinescul evigilare [a veghea]). Nu dormim până când nu ne încredinţăm că anul vechi a trecut. În acest răstimp ne veselim, petrecem la mese îmbelşugate udate cu şampanie, cântăm, dansăm, sub luminile multicolore ale ghirlandelor din casă sau sub jerbele generoase ale artificiilor de pe stradă. Ne oferim daruri, ne îmbrăţişăm şi împărţim cu dărnicie urări tuturor, până şi necunoscuţilor: La mulţi ani! An nou fericit! Anul cel nou trebuie neapărat să fie mai bun, mai îmbelşugat decât cel vechi, aducător de sănătate şi noroc (pe care ne străduim să ni-l asigurăm şi cu crengile de vâsc). Oare de ce exultăm de bucurie atunci când a trecut încă un an din viaţa noastră? – mă întreb, de o vreme încoace, nu numai de Anul Nou, ci şi la aniversări.Read more…

Dec 30, 2021 13 comments

Artemiu Vanca m-a călăuzit pe un tărâm care nu mai există: Uranus

Dec 30, 2021By

Terminând de citit Uranus. Obidă, revoltă, speranţă [Editura Universitară Bucureşti, 2021], cea mai recentă carte publicată de Artemiu Vanca, m-am întrebat – ca de fiecare dată când închei lectura unei cărţi – ce am înţeles, ce sentimente am încercat şi ce am învăţat din cele citite? Încep prin a spune că atât formatul prietenos, cât şi structurarea logică (din care transpare formaţia de bază, de inginer, a autorului) îmbie la lectură, promiţându-i cititorului grăbit din ziua de azi că va afla deznodământul naraţiunii într-un timp rezonabil. E cartea potrivită de citit într-o călătorie cu trenul, într-o zi de duminică sau în serile de iarnă. Am aşezat-o pe noptieră, alături de alte câteva volume pe care le citesc în paralel, alternându-le în funcţie de starea mea de spirit. Totuşi, nu a intrat în circuitul lecturilor mele alternative, pentru că după primul capitol am continuat s-o citesc, „pe nerăsuflate”, chiar dacă finalul ei era sugerat încă din introducere.
Read more…

Dec 30, 2021 6 comments

Persecuţii rasiale (II). Scrisorile bunicilor mei, din toamna lui 1942

Dec 16, 2021By

Fiecare scrisoare se întinde pe patru foi dictando şi e scrisă cu toc şi cerneală. Scrisul caligrafic, corect şi sobru al tatălui ocupă de obicei o pagină întreagă, uneori chiar două, şi reflectă firea sa cumpătată. Adăugirile mamei sunt aşternute cu un scris mai neregulat, oglindind parcă emoţia şi îngrijorarea de care era cuprinsă atunci când se gândea la fiul ei de douăzeci de ani, plecat departe, în vremuri grele. Rândurile scrise – mereu în grabă – de fratele elev seamănă izbitor cu scrisul tatălui (pe care dorea, probabil, să-l imite) dar sunt ceva mai săltăreţe, mai vioaie. Trăsătura dominantă a celor trei scrisori şi a cărţii poştale, umplute până la refuz de rândurile tuturor membrilor de familie, este iubirea fierbinte nutrită pentru fiul şi fratele plecat departe. O afecţiune sinceră şi profundă, exprimată direct, nu numai de mama şi fratele mezin, ci şi de tatăl (un om chibzuit, încercat de soartă, veteran din Primul Război Mondial) care semnează: „tatăl tău iubitor”, „te îmbrăţişează cu dragoste tatăl tău”, „te sărută cu drag tatăl tău”. Din fiecare scrisoare răzbate grija necontenită faţă de fiul aflat departe şi dorinţa de a şti cât mai amănunţit tot ceea ce se petrecea cu el…Read more…

Dec 16, 2021 18 comments

Persecuţii rasiale (I). O scrisoare de recomandare din 1942 şi autorul ei: inginerul Malek

Dec 2, 2021By

Într-un final, am decis să depun şi eu cererea pentru obţinerea indemnizației prevăzute de Legea din 4 iunie 154/2021, pentru urmaşii persoanelor persecutate, din motive etnice, în timpul regimurilor instaurate în România cu începere din 6 septembrie 1940 şi până în 6 martie 1945. În perioada mai 1944 – aprilie 1945 tata a fost deportat la Auschwitz şi Buchenwald, dar anterior fusese în detaşamentul de muncă pentru evrei al armatei maghiare. Dacă pentru detenţia din lagărele naziste aveam documente, pentru perioada din detaşamentul de muncă nu am putut obţine nicio dovadă. Atât arhivele statului ungar, cât şi arhivele armatei din Ungaria au răspuns negativ cererii mele, argumentând că toate actele s-au pierdut în învălmăşeala şi dezordinea retragerii armatei maghiare din Transilvania de Nord. Un prieten mi-a spus că ar trebui să existe o consemnare în acest sens în carnetul de muncă al tatei. Într-adevăr, în carnetul său de muncă sunt consemnate atât perioada deportării, cât şi cea anterioară care figurează ca „persecuţie rasială” şi nu ca detaşament de muncă. În mod interesant, în cererea pentru beneficiarii legii care priveşte drepturile acordate urmaşilor celor care au suferit de persecuţii etnice nu figurează explicit această persecuţie! Deci slabe şanse ca eu – în calitate de urmaş – să mai beneficiez de vreo indemnizaţie pentru perioada sept. 1942 – mai 1944, însă curiozitatea jurnalistului m-a îndemnat să încerc să reconstitui acest răstimp din ceea ce aveam la dispoziţie; câteva scrisori şi cărţi poştale din anii 1942-1943, salvate din Holocaust graţie lui József Kántor, colegul tatei de la Uzina Dermata, căruia i-a încredinţat, înainte de plecare, fotografiile, scrisorile şi bicicleta. Printre cele câteva scrisori primite de tata de la părinţii săi (bunicii mei pieriţi la Auschwitz), am descoperit un petec de hârtie îngălbenită, pe care figurau câteva rânduri de recomandare, aşternute cu un scris şi o semnătură total necunoscute mie.Read more…

Dec 2, 2021 16 comments

Oraşul meu mâzgălit

Nov 18, 2021By

În copilărie, un capăt de cretă cât de mic, eventual şutit de la şcoală, era instrumentul ideal de a scrie şi a desena pe garduri şi pe pereţi. Îndeobşte dădeam de ştire tuturor (cu o inimioară străpunsă de o săgeată) că A şi B se iubesc, ne vărsam năduful pe adversari, desenând un cap de măgăruş în dreptul numelor (sau iniţialelor) lor sau încurajam echipa de fotbal preferată „Haide U!”. Desenam pe asfalt şotroane de diferite forme şi dacă se întâmpla minunea să avem un ciot de cretă colorată, le decoram cu floricele. Toate acestea dispăreau odată cu prima ploaie sau le ştergeam noi, de îndată ce adulţii ne apostrofau să nu murdărim gardurile şi trotuarul. De altfel, încă din clasele primare (între cele două reprize de cult al personalităţii pentru Dej şi Ceauşescu), învăţătoarea ne-a învăţat zicala „Numele măgarului e pe toate gardurile” şi ne-a spus că e foarte urât să mâzgălim pe pereţi, astfel încât curând am renunţat la acest obicei. Iată, că după mai bine de o jumătate de veac, pe tot mai multe ziduri, garduri, capete de pod, vitrine, stâlpi de electricitate, cutii de transformatoare, uşi de garaj din Cluj (şi nu numai) rânjesc mâzgălituri pictate cu vopsea rezistentă faţă de care ploile (oricât de abundente) sunt neputincioase.Read more…

Nov 18, 2021 7 comments

Un împrumut achitat, la timp

Nov 4, 2021By

Pentru un rebusist rutinat (ceea ce nu sunt), titlul acestui articol ar trebui să fie limpede: definiţia unui împrumut de timp care a fost înapoiat (trei cuvinte) adică: ora de iarnă. De la început (din 1979) trecerea la ora de vară mi s-a părut un rapt de timp. Eram obligată să împrumut (sistemului administrativ) o oră din viaţa mea cu speranţa că aveam s-o recapăt peste şase luni (dar fără dobândă). Apoi am aflat cu uimire că ideea – menită să se profite pe deplin de lumina naturală, economisindu-se combustibilii necesari iluminării – i-ar fi venit lui Benjamin Franklin, ]n veacul al XVIII-lea. În orice caz, avea să fie aplicată pentru prima oară în Germania şi Austro-Ungaria, abia în secolul XX, mai exact în 30 aprilie 1916, pentru a se economisi cărbunele necesar efortului de război, prin scăderea consumului casnic. Statele Unite ale Americii au urmat acest exemplu în 1918, decalarea făcându-se chiar cu două ore.Read more…

Nov 4, 2021 3 comments

Supă cremă de bostan

Nov 4, 2021By

Unii îi spun dovleac, dar eu prefer să-i zic bostan, pentru că dovleacul este mai degrabă un nume generic, care include şi dovleceii care sunt prezenţi în comerţ pe tot parcursul anului, pe când bostanul apare numai toamna, chiar toamna târziu. În ultima vreme, bostanii – odinioară masivi, burduhănoşi şi prăfuiţi – au devenit mult mai atrăgători: galbeni, portocalii, dungaţi, rotunzi sau lunguieţi. În preajma sărbătorii de Halloween bostanii se răsfaţă pe tarabe ca nişte adevărate vedete. Bostanul era la mare căutare şi în vremea copilăriei mele, când – tot la sfârşit de octombrie, în prag de Luminaţie, copiii sculptau „tigve de bostan” cu chipuri hidoase în care aşezau lumânări aprinse, transformându-le în lămpi-sperietori. În serile târzii de toamnă, jucam „Piticot” sau „Nu te supăra, frate!” molfăind felii de bostan copt în cuptor, care umplea încăperea cu aroma sa îmbietoare. Bostanii pişcaţi de brumă erau, de departe, cei mai gustoşi. În limba maghiară bostanul se numeşte sütőtök, adică dovleac de copt. Poate că din acest motiv prin părţile noastre nu era gătit altfel decât…copt în cuptor.Read more…

Nov 4, 2021 1 comment

Ascultând clopotele de la Omiš

Oct 21, 2021By

Când am auzit prima oară dangătul clopotelor din Omiš mi-am amintit de o întâmplare petrecută cu mulţi ani în urmă. Cineva l-a întrebat pe fiul meu, care pe atunci avea vreo cinci-şase ani, ce voia să se facă atunci când va fi mare. „Clopotar” a răspuns acesta uimindu-ne pe toţi, deopotrivă. „De ce tocmai clopotar?” „Pentru că-mi place foarte mult cum sună clopotele”, a fost explicaţia băieţelului care peste ani avea să absolve muzicologia. Dangătul clopotelor din Omiš, reverberate de stâncile la poalele cărora este pitit orăşelul, m-a fermecat din seara în care am sosit şi până în dimineaţa plecării către casă. Clopotele băteau în zori, la amiază şi seara, iar în zilele de duminică de mai multe ori, chiar şi târziu. Începea clopotul uneia dintre biserici (după o ordine pe care nu am putut s-o descifrez) şi i se alăturau, pe rând, clopotele celorlalte patru, într-un canon încântător. În fiecare zi pe care am petrecut-o în pitorescul orăşel croat – aşezat pe o palmă de loc, străbătută de râul Cetina şi încadrată între stâncile maiestuoase şi de ţărmul nisipos al Mării Mediterane – ciuleam urechile pentru a intui dangătul clopotelor, încă înainte de a începe….Read more…

Oct 21, 2021 14 comments

Mesajul toamnei

Oct 7, 2021By

Toamna mea nu începe cu cea dintâi frunză galbenă, aşternută alene pe alee (uneori frunzele îngălbenesc şi cad în plină vară), ci cu pocnetul primei castane căzute şi dezghiocate în faţa paşilor mei. Ca un ritual, acest prim fruct lucios, abia ieşit din cochilia lui ţepoasă (precum un pui iţit din ou) îl ridic şi-l pun cu grijă în buzunar, ca apoi să-l păstrez pe birou până la debutul (oficial, pentru mine) al toamnei următoare. În acest răstimp asist la metafora fructului de castan sălbatic care-şi pierde treptat luciul şi apoi se zbârcește, trecând parcă prin toate vârstele unui chip omenesc. De câteva zile trec agale prin Parcul Mare, cu urechile ciulite şi cu ochii în patru, pentru a detecta momentul (aproape) magic al căderii fructului dăruit mie (aleatoriu) de unul dintre castanii bătrâni şi maiestuoşi, pe care i-am urmărit încă din primăvară înmugurind, înflorind (cu zveltele inflorescenţe albe şi roz) şi legând rodul asemeni unor buzdugane mărunte. Cunosc de o viaţă castanii din Parcul Mare şi nu încetez să mă minunez în fiecare toamnă de miracolul eliberării spontane a fructelor roşcat-maronii din coconul lor verde şi cărnos.Read more…

Oct 7, 2021 13 comments

O pancartă revoltătoare care profanează memoria victimelor Holocaustului

Oct 3, 2021By

Sâmbătă, 2 octombrie, la Bucureşti s-au adunat douăsprezece mii de aşa-numiţi antivaccinişti, pentru a protesta împotriva restricţiilor impuse de situaţia actuală foarte gravă. (La Bucureşti rata de incidenţă cumulată a cazurilor de COVID19 la mia de locuitori a depăşit 8.) Protestatarii participanţii la evenimentul organizat de partidul AUR au purtat o pancartă care alătura steaua galbenă cu şase colţuri şi cu inscripţia JUDE – semnul distinctiv stigmatizatnt pe care evreii europeni au fost obligaţi să-l poarte în timpul Holocaustului – cu o stea galbenă de aceeaşi formă, în care era înscris cuvântul „nevaccinat”. Ştiu că mesajul pancartelor purtate de către demonstranţi trebuie să fie cât mai pregnant, chiar şocant, însă consider că aceasta a întrecut orice limită. Imaginea pancartei negre cu cele două stele galbene, într-o mare de steaguri tricolore, m-a revoltat şi m-a întristat în egală măsură.Read more…

Oct 3, 2021 10 comments

Popas la sinagoga multiseculară din Split

Sep 23, 2021By

Pe drumul de întoarcere din vacanţa petrecută în Croaţia, am făcut un scurt popas la Split – capitala Dalmaţiei, care oferă multe obiective interesante pentru vizitatori – cu un scop precis: să vizităm sinagoga veche de peste cinci secole. Am introdus adresa descărcată de pe Internet (informaţiile esenţiale şi succinte se află pe pagina de internet a comunităţii evreieşti din oraş https://www.zost.hr/ ) şi am pornit pe traseul indicat de atotștiutorul program Here pentru pietoni, care (eram siguri) ne va călăuzi la destinaţie: Židovski prolaz (Pasajul evreiesc) nr. 1. Pe prima casă din minusculul pasaj evreiesc era amplasată o tablă discretă care informa trecătorul atent că în acel edificiu (cu mai multe caturi şi obloane albe) se află sinagoga şi sediul comunităţii evreieşti. Grilajul deschis ne invita să urcăm scările înguste şi să sunăm la uşă. În scurt timp ne-a deschis un bărbat înalt, bine făcut, cam de vârsta noastră. Ne-a privit cu o oarecare suspiciune şi ne-a întrebat pe un ton sever: „De unde sunteţi?” „Din România” – am răspuns noi, zâmbind larg, pentru a-l îmbuna. Ne-a poftit înăuntru în spaţiul intim al sinagogii, povestindu-ne pe scurt istoria ei. Read more…

Sep 23, 2021 8 comments

La revedere în 1949!

Sep 2, 2021By

Cu câteva zile în urmă, Sébastien, vărul meu de al doilea, trăitor la Paris şi la New York, mi-a trimis un email întitulat: Un photo. Fără niciun alt text, decât un attachement. L-am deschis şi am descoperit o poză de-a tatii, pe care nu o văzusem niciodată. Foarte tânăr, îmbrăcat elegant (cu sacou negru, cămaşă albă şi papion), surâdea mulţumit şi încrezător. Era limpede că aveam în faţă un portret de absolvent destinat tabloului care urma să fie expus pe coridoarele şcolii, o tradiţie transilvăneană pe care au urmat-o generaţiile de elevi de-a lungul unui veac şi mai bine (am scris despre asta în articolul Poşeta cu sonete https://baabel.ro/2021/04/poseta-cu-sonete/ ). Ştiam însă că tata nu apucase să absolve Liceul George Bariţiu, din motive familiale. Atunci despre ce tablou de absolvenţi putea fi vorba?! Brusc mi-am amintit de cuvintele tatii: „Pe mine mă găseşti uşor, sunt deasupra coşului uzinei” şi de fotografia tabloului de absolvire a şcolii profesionale. Am început să răsfoiesc febril albumul de familie, cu fotografiile vechi de dinainte de Holocaust, salvate de prietenul tatii, József Kántor.Read more…

Sep 2, 2021 14 comments