Artemiu Vanca m-a călăuzit pe un tărâm care nu mai există: Uranus

Dec 30, 2021By

Terminând de citit Uranus. Obidă, revoltă, speranţă [Editura Universitară Bucureşti, 2021], cea mai recentă carte publicată de Artemiu Vanca, m-am întrebat – ca de fiecare dată când închei lectura unei cărţi – ce am înţeles, ce sentimente am încercat şi ce am învăţat din cele citite? Încep prin a spune că atât formatul prietenos, cât şi structurarea logică (din care transpare formaţia de bază, de inginer, a autorului) îmbie la lectură, promiţându-i cititorului grăbit din ziua de azi că va afla deznodământul naraţiunii într-un timp rezonabil. E cartea potrivită de citit într-o călătorie cu trenul, într-o zi de duminică sau în serile de iarnă. Am aşezat-o pe noptieră, alături de alte câteva volume pe care le citesc în paralel, alternându-le în funcţie de starea mea de spirit. Totuşi, nu a intrat în circuitul lecturilor mele alternative, pentru că după primul capitol am continuat s-o citesc, „pe nerăsuflate”, chiar dacă finalul ei era sugerat încă din introducere.
Read more…

Dec 30, 2021 6 comments

Persecuţii rasiale (II). Scrisorile bunicilor mei, din toamna lui 1942

Dec 16, 2021By

Fiecare scrisoare se întinde pe patru foi dictando şi e scrisă cu toc şi cerneală. Scrisul caligrafic, corect şi sobru al tatălui ocupă de obicei o pagină întreagă, uneori chiar două, şi reflectă firea sa cumpătată. Adăugirile mamei sunt aşternute cu un scris mai neregulat, oglindind parcă emoţia şi îngrijorarea de care era cuprinsă atunci când se gândea la fiul ei de douăzeci de ani, plecat departe, în vremuri grele. Rândurile scrise – mereu în grabă – de fratele elev seamănă izbitor cu scrisul tatălui (pe care dorea, probabil, să-l imite) dar sunt ceva mai săltăreţe, mai vioaie. Trăsătura dominantă a celor trei scrisori şi a cărţii poştale, umplute până la refuz de rândurile tuturor membrilor de familie, este iubirea fierbinte nutrită pentru fiul şi fratele plecat departe. O afecţiune sinceră şi profundă, exprimată direct, nu numai de mama şi fratele mezin, ci şi de tatăl (un om chibzuit, încercat de soartă, veteran din Primul Război Mondial) care semnează: „tatăl tău iubitor”, „te îmbrăţişează cu dragoste tatăl tău”, „te sărută cu drag tatăl tău”. Din fiecare scrisoare răzbate grija necontenită faţă de fiul aflat departe şi dorinţa de a şti cât mai amănunţit tot ceea ce se petrecea cu el…Read more…

Dec 16, 2021 18 comments

Persecuţii rasiale (I). O scrisoare de recomandare din 1942 şi autorul ei: inginerul Malek

Dec 2, 2021By

Într-un final, am decis să depun şi eu cererea pentru obţinerea indemnizației prevăzute de Legea din 4 iunie 154/2021, pentru urmaşii persoanelor persecutate, din motive etnice, în timpul regimurilor instaurate în România cu începere din 6 septembrie 1940 şi până în 6 martie 1945. În perioada mai 1944 – aprilie 1945 tata a fost deportat la Auschwitz şi Buchenwald, dar anterior fusese în detaşamentul de muncă pentru evrei al armatei maghiare. Dacă pentru detenţia din lagărele naziste aveam documente, pentru perioada din detaşamentul de muncă nu am putut obţine nicio dovadă. Atât arhivele statului ungar, cât şi arhivele armatei din Ungaria au răspuns negativ cererii mele, argumentând că toate actele s-au pierdut în învălmăşeala şi dezordinea retragerii armatei maghiare din Transilvania de Nord. Un prieten mi-a spus că ar trebui să existe o consemnare în acest sens în carnetul de muncă al tatei. Într-adevăr, în carnetul său de muncă sunt consemnate atât perioada deportării, cât şi cea anterioară care figurează ca „persecuţie rasială” şi nu ca detaşament de muncă. În mod interesant, în cererea pentru beneficiarii legii care priveşte drepturile acordate urmaşilor celor care au suferit de persecuţii etnice nu figurează explicit această persecuţie! Deci slabe şanse ca eu – în calitate de urmaş – să mai beneficiez de vreo indemnizaţie pentru perioada sept. 1942 – mai 1944, însă curiozitatea jurnalistului m-a îndemnat să încerc să reconstitui acest răstimp din ceea ce aveam la dispoziţie; câteva scrisori şi cărţi poştale din anii 1942-1943, salvate din Holocaust graţie lui József Kántor, colegul tatei de la Uzina Dermata, căruia i-a încredinţat, înainte de plecare, fotografiile, scrisorile şi bicicleta. Printre cele câteva scrisori primite de tata de la părinţii săi (bunicii mei pieriţi la Auschwitz), am descoperit un petec de hârtie îngălbenită, pe care figurau câteva rânduri de recomandare, aşternute cu un scris şi o semnătură total necunoscute mie.Read more…

Dec 2, 2021 16 comments

Oraşul meu mâzgălit

Nov 18, 2021By

În copilărie, un capăt de cretă cât de mic, eventual şutit de la şcoală, era instrumentul ideal de a scrie şi a desena pe garduri şi pe pereţi. Îndeobşte dădeam de ştire tuturor (cu o inimioară străpunsă de o săgeată) că A şi B se iubesc, ne vărsam năduful pe adversari, desenând un cap de măgăruş în dreptul numelor (sau iniţialelor) lor sau încurajam echipa de fotbal preferată „Haide U!”. Desenam pe asfalt şotroane de diferite forme şi dacă se întâmpla minunea să avem un ciot de cretă colorată, le decoram cu floricele. Toate acestea dispăreau odată cu prima ploaie sau le ştergeam noi, de îndată ce adulţii ne apostrofau să nu murdărim gardurile şi trotuarul. De altfel, încă din clasele primare (între cele două reprize de cult al personalităţii pentru Dej şi Ceauşescu), învăţătoarea ne-a învăţat zicala „Numele măgarului e pe toate gardurile” şi ne-a spus că e foarte urât să mâzgălim pe pereţi, astfel încât curând am renunţat la acest obicei. Iată, că după mai bine de o jumătate de veac, pe tot mai multe ziduri, garduri, capete de pod, vitrine, stâlpi de electricitate, cutii de transformatoare, uşi de garaj din Cluj (şi nu numai) rânjesc mâzgălituri pictate cu vopsea rezistentă faţă de care ploile (oricât de abundente) sunt neputincioase.Read more…

Nov 18, 2021 7 comments

Un împrumut achitat, la timp

Nov 4, 2021By

Pentru un rebusist rutinat (ceea ce nu sunt), titlul acestui articol ar trebui să fie limpede: definiţia unui împrumut de timp care a fost înapoiat (trei cuvinte) adică: ora de iarnă. De la început (din 1979) trecerea la ora de vară mi s-a părut un rapt de timp. Eram obligată să împrumut (sistemului administrativ) o oră din viaţa mea cu speranţa că aveam s-o recapăt peste şase luni (dar fără dobândă). Apoi am aflat cu uimire că ideea – menită să se profite pe deplin de lumina naturală, economisindu-se combustibilii necesari iluminării – i-ar fi venit lui Benjamin Franklin, ]n veacul al XVIII-lea. În orice caz, avea să fie aplicată pentru prima oară în Germania şi Austro-Ungaria, abia în secolul XX, mai exact în 30 aprilie 1916, pentru a se economisi cărbunele necesar efortului de război, prin scăderea consumului casnic. Statele Unite ale Americii au urmat acest exemplu în 1918, decalarea făcându-se chiar cu două ore.Read more…

Nov 4, 2021 3 comments

Supă cremă de bostan

Nov 4, 2021By

Unii îi spun dovleac, dar eu prefer să-i zic bostan, pentru că dovleacul este mai degrabă un nume generic, care include şi dovleceii care sunt prezenţi în comerţ pe tot parcursul anului, pe când bostanul apare numai toamna, chiar toamna târziu. În ultima vreme, bostanii – odinioară masivi, burduhănoşi şi prăfuiţi – au devenit mult mai atrăgători: galbeni, portocalii, dungaţi, rotunzi sau lunguieţi. În preajma sărbătorii de Halloween bostanii se răsfaţă pe tarabe ca nişte adevărate vedete. Bostanul era la mare căutare şi în vremea copilăriei mele, când – tot la sfârşit de octombrie, în prag de Luminaţie, copiii sculptau „tigve de bostan” cu chipuri hidoase în care aşezau lumânări aprinse, transformându-le în lămpi-sperietori. În serile târzii de toamnă, jucam „Piticot” sau „Nu te supăra, frate!” molfăind felii de bostan copt în cuptor, care umplea încăperea cu aroma sa îmbietoare. Bostanii pişcaţi de brumă erau, de departe, cei mai gustoşi. În limba maghiară bostanul se numeşte sütőtök, adică dovleac de copt. Poate că din acest motiv prin părţile noastre nu era gătit altfel decât…copt în cuptor.Read more…

Nov 4, 2021 1 comment

Ascultând clopotele de la Omiš

Oct 21, 2021By

Când am auzit prima oară dangătul clopotelor din Omiš mi-am amintit de o întâmplare petrecută cu mulţi ani în urmă. Cineva l-a întrebat pe fiul meu, care pe atunci avea vreo cinci-şase ani, ce voia să se facă atunci când va fi mare. „Clopotar” a răspuns acesta uimindu-ne pe toţi, deopotrivă. „De ce tocmai clopotar?” „Pentru că-mi place foarte mult cum sună clopotele”, a fost explicaţia băieţelului care peste ani avea să absolve muzicologia. Dangătul clopotelor din Omiš, reverberate de stâncile la poalele cărora este pitit orăşelul, m-a fermecat din seara în care am sosit şi până în dimineaţa plecării către casă. Clopotele băteau în zori, la amiază şi seara, iar în zilele de duminică de mai multe ori, chiar şi târziu. Începea clopotul uneia dintre biserici (după o ordine pe care nu am putut s-o descifrez) şi i se alăturau, pe rând, clopotele celorlalte patru, într-un canon încântător. În fiecare zi pe care am petrecut-o în pitorescul orăşel croat – aşezat pe o palmă de loc, străbătută de râul Cetina şi încadrată între stâncile maiestuoase şi de ţărmul nisipos al Mării Mediterane – ciuleam urechile pentru a intui dangătul clopotelor, încă înainte de a începe….Read more…

Oct 21, 2021 14 comments

Mesajul toamnei

Oct 7, 2021By

Toamna mea nu începe cu cea dintâi frunză galbenă, aşternută alene pe alee (uneori frunzele îngălbenesc şi cad în plină vară), ci cu pocnetul primei castane căzute şi dezghiocate în faţa paşilor mei. Ca un ritual, acest prim fruct lucios, abia ieşit din cochilia lui ţepoasă (precum un pui iţit din ou) îl ridic şi-l pun cu grijă în buzunar, ca apoi să-l păstrez pe birou până la debutul (oficial, pentru mine) al toamnei următoare. În acest răstimp asist la metafora fructului de castan sălbatic care-şi pierde treptat luciul şi apoi se zbârcește, trecând parcă prin toate vârstele unui chip omenesc. De câteva zile trec agale prin Parcul Mare, cu urechile ciulite şi cu ochii în patru, pentru a detecta momentul (aproape) magic al căderii fructului dăruit mie (aleatoriu) de unul dintre castanii bătrâni şi maiestuoşi, pe care i-am urmărit încă din primăvară înmugurind, înflorind (cu zveltele inflorescenţe albe şi roz) şi legând rodul asemeni unor buzdugane mărunte. Cunosc de o viaţă castanii din Parcul Mare şi nu încetez să mă minunez în fiecare toamnă de miracolul eliberării spontane a fructelor roşcat-maronii din coconul lor verde şi cărnos.Read more…

Oct 7, 2021 13 comments

O pancartă revoltătoare care profanează memoria victimelor Holocaustului

Oct 3, 2021By

Sâmbătă, 2 octombrie, la Bucureşti s-au adunat douăsprezece mii de aşa-numiţi antivaccinişti, pentru a protesta împotriva restricţiilor impuse de situaţia actuală foarte gravă. (La Bucureşti rata de incidenţă cumulată a cazurilor de COVID19 la mia de locuitori a depăşit 8.) Protestatarii participanţii la evenimentul organizat de partidul AUR au purtat o pancartă care alătura steaua galbenă cu şase colţuri şi cu inscripţia JUDE – semnul distinctiv stigmatizatnt pe care evreii europeni au fost obligaţi să-l poarte în timpul Holocaustului – cu o stea galbenă de aceeaşi formă, în care era înscris cuvântul „nevaccinat”. Ştiu că mesajul pancartelor purtate de către demonstranţi trebuie să fie cât mai pregnant, chiar şocant, însă consider că aceasta a întrecut orice limită. Imaginea pancartei negre cu cele două stele galbene, într-o mare de steaguri tricolore, m-a revoltat şi m-a întristat în egală măsură.Read more…

Oct 3, 2021 10 comments

Popas la sinagoga multiseculară din Split

Sep 23, 2021By

Pe drumul de întoarcere din vacanţa petrecută în Croaţia, am făcut un scurt popas la Split – capitala Dalmaţiei, care oferă multe obiective interesante pentru vizitatori – cu un scop precis: să vizităm sinagoga veche de peste cinci secole. Am introdus adresa descărcată de pe Internet (informaţiile esenţiale şi succinte se află pe pagina de internet a comunităţii evreieşti din oraş https://www.zost.hr/ ) şi am pornit pe traseul indicat de atotștiutorul program Here pentru pietoni, care (eram siguri) ne va călăuzi la destinaţie: Židovski prolaz (Pasajul evreiesc) nr. 1. Pe prima casă din minusculul pasaj evreiesc era amplasată o tablă discretă care informa trecătorul atent că în acel edificiu (cu mai multe caturi şi obloane albe) se află sinagoga şi sediul comunităţii evreieşti. Grilajul deschis ne invita să urcăm scările înguste şi să sunăm la uşă. În scurt timp ne-a deschis un bărbat înalt, bine făcut, cam de vârsta noastră. Ne-a privit cu o oarecare suspiciune şi ne-a întrebat pe un ton sever: „De unde sunteţi?” „Din România” – am răspuns noi, zâmbind larg, pentru a-l îmbuna. Ne-a poftit înăuntru în spaţiul intim al sinagogii, povestindu-ne pe scurt istoria ei. Read more…

Sep 23, 2021 8 comments

La revedere în 1949!

Sep 2, 2021By

Cu câteva zile în urmă, Sébastien, vărul meu de al doilea, trăitor la Paris şi la New York, mi-a trimis un email întitulat: Un photo. Fără niciun alt text, decât un attachement. L-am deschis şi am descoperit o poză de-a tatii, pe care nu o văzusem niciodată. Foarte tânăr, îmbrăcat elegant (cu sacou negru, cămaşă albă şi papion), surâdea mulţumit şi încrezător. Era limpede că aveam în faţă un portret de absolvent destinat tabloului care urma să fie expus pe coridoarele şcolii, o tradiţie transilvăneană pe care au urmat-o generaţiile de elevi de-a lungul unui veac şi mai bine (am scris despre asta în articolul Poşeta cu sonete https://baabel.ro/2021/04/poseta-cu-sonete/ ). Ştiam însă că tata nu apucase să absolve Liceul George Bariţiu, din motive familiale. Atunci despre ce tablou de absolvenţi putea fi vorba?! Brusc mi-am amintit de cuvintele tatii: „Pe mine mă găseşti uşor, sunt deasupra coşului uzinei” şi de fotografia tabloului de absolvire a şcolii profesionale. Am început să răsfoiesc febril albumul de familie, cu fotografiile vechi de dinainte de Holocaust, salvate de prietenul tatii, József Kántor.Read more…

Sep 2, 2021 14 comments

Pălării de paie

Aug 26, 2021By

Domnii şi doamnele din Clujul copilăriei mele purtau pălării împletite din paie înălbite, asemănătoare costisitoarelor pălării Panama care oricum nu mai erau de găsit. Şi copiii purtau pălărioare de pai, de modele diferite. Eu am primit în dar una „vietnameză” şi mă duceam la ştrand cu ea. De câţiva ani buni vânez pălăria de paie ideală, exact la fel cu cea pe care mi-a adus-o Mama (fie-i memoria binecuvântată) acum vreo 15 ani de la Tuşnad. De fapt şi-o cumpărase sieşi, dar mi-a dăruit-o după ce am încercat-o şi mi-a plăcut la nebunie. Are o formă şic, e delicată şi uşoară (de câte ori nu mi-a luat-o vântul din senin, obligându-mă să alerg după ea pe trotuar sau chiar pe carosabil!), de culoare galben-aurie, plăcută privirii. Cu timpul i-au apărut câteva rupturi la marginea borului, dar eu am continuat s-o port, spunând că aşa are şi mai mult farmec. Între timp, conştientă de perisabilitatea ei, am început să caut o pălărie de paie dacă nu la fel, măcar asemănătoare şi, negăsind niciuna, mi-am cumpărat tot feluri de surogate din iarbă de mare, talaş şi alţi înlocuitori… De fapt, cine şi unde mai vinde pălării de paie?! Într-un articol publicat în 1944 în Buletinul EME (Erdélyi Múzeum Egyesület – Asociaţia Muzeul Ardelean), etnograful Gálffy Mózes descrie procesul tehnologic al confecţionării pălăriilor de paie virgulă aşa cum i l-au relatat ţărăncile din Horlacea (Jákótelek), un sat din apropiere de Huedin (Zona etnografică Călata) care pe atunci număra 400-500 de suflete, dar azi abia depăşeşte 150. Aflăm că sătenii se ocupau cu împletitul paielor încă din veacul al XVIII-lea.Read more…

Aug 26, 2021 9 comments

Undo

Aug 12, 2021By

Pe vremea liceului, aflată într-o tabără la munte, am întâlnit o ghicitoare. Ne plimbam cu o prietenă şi femeia oacheşă – îmbrăcată în straie ţigăneşti tradiţionale, cu tot dichisul: fustă şi basma înflorată şi cercei mari de aur – ne-a întrebat dacă am vrea să ne ghicească viitorul. Care adolescentă putea rezista unei astfel de ispite, mai ales dacă ne costa doar câţiva lei?! Ne-am aşezat în iarbă, pe marginea drumului, ghicitoarea a scos de sub fustele înfoiate un pachet de cărţi „ungureşti” soioase şi spălăcite şi m-a rugat să scot una dintre ele, apoi le-a amestecat, m-a mai pus să scot o carte (sau mai multe?)… Nu mai ţin minte, însă îmi amintesc foarte bine că înainte de a se apuca de ghicit, mi-a spus: „Domnişorică, te văd cam pripită!”. Mă „ghicise” după gesturi. Evident „Graba strică treaba!” părea un proverb croit special pentru mine şi mai erau şi alte zicale de care ar fi trebui să ţin cont, însă pripeala şi faptul că adesea eram cu gândurile aiurea (eram „distrată”) au avut de multe ori consecinţe pe care le-am regretat. Aş fi dat orice să nu se fi petrecut un incident sau altul, iar apoi am fost nevoită să-mi pun la contribuţie fantezia şi diplomaţia ca să „dreg busuiocul”. Ce n-aş fi dat să existe o formulă magică de „desfacere” a celor deja făcute! Aceste rânduri mi-au fost inspirate (printre altele) şi de manifestarea (din 26 iulie a.c.) de omagiere a controversatului savant român Nicolae Paulescu, organizată de Academia Română… Read more…

Aug 12, 2021 17 comments

“Spioni de ocazie” – un film despre tinerii evrei din Palestina, paraşutaţi în ţările ocupate de nazişti.

Aug 12, 2021By

Trebuie să recunosc că am vizionat cu o oarecare neîncredere acest film regizat de Oana Giurgiu şi prezentat în premieră mondială la Cluj, în cadrul TIFF 2021. Eram curioasă de viziunea unei echipe tinere asupra evenimentelor, prea puţin cunoscute, petrecute în urmă cu peste 75 de ani, ai cărei martori nu mai sunt în viaţă. În acelaşi timp – numărându-mă printre cei care cunosc o parte a poveştii, nu numai din cărţi şi filme, ci şi din gura unor martori şi participanţi – eram temătoare în ceea ce priveşte înţelegerea şi redarea credibilă a întâmplărilor reale ai căror protagonişti (unii dintre ei pieriţi în misiune) erau tineri kibuţnici din Palestina aflată sub mandat britanic. „Spionii de ocazie” nu erau deloc spioni, ci tineri sionişti (nepregătiţi pentru astfel de acţiuni) care s-au oferit voluntar să fie paraşutaţi în ţările Europa de Est, aliate Germaniei naziste, pentru a ajuta la salvarea militarilor aliaţi aflaţi în detenţie şi a organiza rezistenţa locală împotriva naziştilor. Filmul m-a captivat şi l-am urmărit cu sufletul la gură. Practic, nici nu mi-am dat seama că o mare parte din acţiune este reconstituită cu ajutorul actorilor care „jucau în fotografii”.Read more…

Aug 12, 2021 5 comments

9 (nouă) ani… în cifre și litere

Jul 29, 2021By

Primul număr din Baabel apărea în 28 iulie 2012. Au trecut 9 (nouă) ani de când această revistă apare bilunar şi se străduieşte nu numai să se menţină, ci să se şi dezvolte, să devină mai bogată, mai diversă, mai interesantă, mai atractivă pentru cititori din spaţiul virtual, pretenţioşi, dinamici, tentaţi de oferta aflată în continuă creştere şi diversificare. De nouă ani alcătuirea fiecărui număr constituie o provocare pentru redactorii şi autorii baabelieni și de nouă ani reuşim să-i facem faţă cu brio (îmi permit să mă laud, doar acum, la zi aniversară). Trecând în revistă arhiva Revistei Baabel (o găsiţi la subsolul fiecărei pagini) se poate observa că an de an a sporit numărul articolelor/ediţie, s-a lărgit paleta subiectelor abordate, a crescut nivelul lor calitativ. În paralel a crescut şi audienţa. Nu putem vorbi de o creştere spectaculoasă, dat fiind specificul publicaţiei noastre, dar tendinţa s-a menţinut ascendentă. An de an a sporit numărul autorilor baabelieni şi, din păcate, unii dintre ei s-au mutat la cele veşnice. În pofida pandemiei care a bântuit și mai bântuie, toţi baabelienii au trecut cu bine al nouălea an din viaţa revistei, ba mai mult, colectivul autorilor a sporit cu oameni valoroşi şi dedicaţi, pe care am bucuria să-i prezint în cele ce urmează.Read more…

Jul 29, 2021 17 comments

Constatăm cu tristeţe că tot mai multe comori culturale evreieşti, jefuite în timpul Holocaustului, sfârşesc în mâini private – spune Gideon Taylor, preşedinte executiv WJRO[1]  

Jul 29, 2021By

Revista noastră a luat cunoştinţă cu satisfacţie de comunicatul Departamentului de Justiţie, emis în 22 iulie, din care reiese că lotul de manuscrise şi registre, jefuite de la comunităţile est-europene spulberate de Holocaust, a fost salvat de la o eventuală vânzare. Printre aceste obiecte s-a numărat şi Pinkas Klali Chevra Kadisha Klausenburg, un manuscris de valoare inestimabilă a Comunităţii Evreieşti din Cluj. După cum s-a arătat în presa centrală americană şi nu numai, World Jewish Restitution Organization a avut un rol esenţial în această acţiune încununată de succes. Acest fapt ne-a determinat să-i solicităm un scurt interviu, imediat după acest eveniment. Vă rog să ne relataţi ce demersuri a făcut WJRO şi cum a reuşit, într-un timp relativ scurt, să obţină acest succes?Read more…

Jul 29, 2021 6 comments

Pinkasul din veacul al XIX-lea, scos la vânzare de o casă de licitaţii din New York, ar putea reveni la proprietarul său de drept: Comunitatea Evreilor Cluj

Jul 23, 2021By

În 15 februarie 2021, Revista Baabel semnala prezenţa pe site-ul unei case de licitaţii din New York, a unui manuscris de mare valoare, din veacul al XIX-lea, care a aparţinut comunităţii evreieşti clujene: Pinkas Klali d’Chevra Kadisha, Klausenburg – primul registru de înmormântare al Societăţii Sacre a Comunităţii Evreieşti Ortodoxe din Cluj/Kolozsvár/Klausenburg. De îndată după aflarea posibilei vânzări a Pinkasului, la New York, conducerea Comunităţii Evreilor Cluj a făcut primele demersuri internaţionale pentru a recăpăta acest registru foarte preţios atât din punctul de vedere al conţinutului informativ cât şi al realizării artistice. Mai multe articole publicate în revista noastră au ţinut la curent cititorii cu evoluţia lucrurilor, ultimul dintre ele informând despre faptul că licitaţia a fost oprită şi că World Jewish Restitution Organization a luat asupra sa acţiunea de recuperare a acestui manuscris de valoare inestimabilă, dar şi a altor documente evreieşti de mare valoare, provenind din spaţiul est-european, ale cărei comunităţi evreieşti numeroase şi înfloritoare au fost spulberate de Holocaust. Un comunicat emis ieri, 22 iulie 2021, de către Departamentului de Justiţie din Statele Unite ale Americii, Oficiul Procurorului General al SUA, Districtul de Est al New Yorkului, întăreşte speranţa evreilor clujeni de a-şi recăpăta primul registru de înmormântări, datând din veacul al XIX-lea. Spicuiesc din comunicatRead more…

Jul 23, 2021 12 comments

Trandafiri galbeni pentru o femeie puternică. In memoriam Rachel (Babi) Năstase

Jul 15, 2021By

O cunoşteam de patru decenii şi habar nu aveam care-i erau florile preferate! Am sunat-o de pe mobil şi am întrebat-o. „Trandafirii galbeni. Cel mai mult îmi plac trandafirii galbeni.” mi-a spus Babi. A doua zi fulguia dinspre Tâmpa şi noi cutreieram florăriile în căutarea trandafirilor galbeni. Pe când ne pierdusem speranţa, i-am găsit într-o florărie lăturalnică. Apoi am urcat scările casei lui Babi şi băieţii i-au întins buchetul de trandafiri solari. Era modul lor de a-şi exprima compasiunea pentru cele îndurate de ea, admiraţia pentru tenacitatea ei şi recunoştinţa că le împărtăşise şi lor povestea ei care trebuie cunoscută de cât mai multă lume. Pe drumul către casă au exclamat de câteva ori „Ce femeie puternică!” Da, Babi era – cât de greu îmi este să folosesc timpul trecut – o femeie puternică, determinată, ambiţioasă, plină de elan. Babi şi mama s-au cunoscut în 1946, la Cluj, locuind o vreme împreună la căminul tinerilor evrei reveniţi din lagărele naziste. Pe atunci Babi se scula în zori ca să meargă la lucru la Fabrica de Basmale, aflată în cealaltă parte a oraşului.Read more…

Jul 15, 2021 11 comments

Supe de fructe

Jul 15, 2021By

Anotimpul călduros aducea schimbări în viaţa din casa Bunicii Erzsi, aflată la periferia (de atunci) a Clujului. În curte se instala covata de lemn în care mă bălăceam în voie, prânzul nu-l mai mâncam în casă, ci sub nucul umbros unde se afla o masă încăpătoare cu două bănci de lemn lungi şi nu se mai gătea în bucătărie, lângă soba încinsă, ci în „bucătăria de vară”. Nu era o bucătărie de vară cum scrie la carte – nici nu avea cum să fie, pentru că bunicii mei adoptaţi se mutaseră în chirie în căsuţa de pe strada Kodály (acum Sinaia) după ce regimul comunist i-a dat afară din locuinţa de patru camere confort din centrul oraşului. Nu ştiu dacă locuinţa lor din centru avusese bucătărie de vară, dar bunica îmi povestea că orice casă de gospodar înstărit avea o astfel de anexă. Bucătăria noastră de vară era improvizată în magazia de lemne a gazdei (tanti Dobrai). Oraşul fusese racordat la gaze de câţiva ani buni şi magazia nu mai era folosită. Bunica şi-a instalat acolo un reşou cu două ochiuri, pe butelie, şi gătea în ambianţa răcoroasă, sub privirea atentă a pisicii Ţilu-Milu, mereu gata să înhaţe ceva gustos.

Spre deosebire de anotimpurile reci, când bunica mă punea la treabă şi,  îmbrăcată cu şorţuleţul meu de bucătărie, alegeam orezul şi fasolea, curăţam cartofii fierţi în coajă sau frecam de zor untul pentru prăjitură, în anotimpul cald nu mă prea lăsa să intru în bucătăria de vară care era neîncăpătoare şi, din neatenţie, puteam răsturna reşoul cu focul deschis. Contribuţia mea la gătit se mărginea la culesul celor trebuincioase din grădină (frunze de pătrunjel, de mărar sau ţelină şi roşii îmbrobonate de rouă), precum şi la consultarea privitoare la meniul de a doua zi. Ce gătim mâine? – întreba Bunica Erzsi în fiecare după amiază, după ce-şi făcuse siesta şi şedea sub nuc generos din curte. Găteam zilnic pentru că pe atunci nu aveam frigider şi mâncarea nu se putea păstra mai mult timp. Meniul trebuia să fie cât mai variat şi uşor de digerat, iar în zilele caniculare, ceva răcoros, care se gătea repede, dimineaţa, ca să nu te zăpuşeala  lângă foc.

Supele de fructe erau printre preferatele noastre şi – spre uimirea mea – chiar dacă se numeau „supă”, se consumau după felul doi. Bunica Erzsi făcea supe de fructe în funcţie de sezon: mai întâi de agrişe, apoi de vişine, pe urmă din mere de vară. Toate după aceeaşi reţetă care se găsea în „biblia ei culinară”. La pagina 43; a acestei cărţi de referinţă pentru mine, la numărul de ordine 28, se găseşte reţeta supei de fructe, pe care o traduc şi o copiez. Read more…

Jul 15, 2021 9 comments

Cum să te aperi de profanare şi vandalizare?!

Jul 1, 2021By

În mai 2014, imediat după inaugurarea Monumentului Memorial al Martirilor Holocaustului din Cluj, treceam aproape zilnic prin părculeţul unde era amplasat şi mă apropiam de monument cu inima cât un purice, aşteptându-mă să-l văd mâzgălit cu vopsea sau deteriorat, mai ales că şi la Cluj fuseseră descoperite destule inscripţii antisemite şi xenofobe pe ziduri. De fiecare dată când revedeam monumentul neatins, înconjurat de verdeaţă, de clujenii paşnici care se plimbau sau se fotografiau lângă el, îmi cădea o piatră de pe inimă. Au trecut anii şi teama de vandalizarea monumentului s-a diminuat considerabil, în schimb sunt îngrijorată în privinţa Templului Memorial al Deportaţilor Evrei, ale cărui ziduri fuseseră profanate cu puţin timp înainte de începerea lucrărilor de renovare. Nu pot decât să sper că edificiul care şi-a recăpătat strălucirea de odinioară nu va fi ţinta unor profanatori. Din păcate, vandalizările şi profanările obiectivelor evreieşti continuă. Cea mai recentă faptă de acest fel s-a petrecut în 28 iunie 2021 la Orăştie, unde au fost sparte – cu pietre cubice de caldarâm! – toate ferestrele sinagogii construite în 1896…Read more…

Jul 1, 2021 9 comments