Amintiri cu Egon Marc Lővith (III): Ultimul an

May 19, 2022By

În toamna lui 2008 nu mai exista niciun dubiu că Egon Marc Lővith avea să rămână definitiv internat în căminul de bătrâni din cartierul Mărăşti. Atât atelierul cât şi locuinţa sa erau zăvorâte şi pustii. Strădaniile noastre, ale prietenilor, de a convinge rudele din Israel să-l aducă acasă şi să angajeze pe cineva să-l îngrijească (soluţia nu avea impedimente materiale) au fost zadarnice. Poate noi eram prea optimişti privitor la starea de sănătate a lui Egon, nu ştiu… Ceea ce ştiu este că de câte ori mă duceam în vizită la Egon, surâsul lui prietenos era tot mai stins…Egon îşi amintea foarte bine cântecelele pe care le învăţase la grădiniţă, în Mexic, precum şi imnul mexican, pe care-l cânta cu multă însufleţire. În acele momente tristeţea dispărea de pe chipul său şi îi revenea surâsul din timpurile bune. Îmi doream tare mult să-l văd bucuros şi vesel, dar habar nu aveam cum s-o fac. Prilejul avea să se ivească în noimebrie, la o ediţie a emisiunii Transilvania Policromă, la care participau scriitorul şi profesorul Laszlo Alexandru şi elevii săi laureaţi ai olimpiadei naţionale de de limbă italiană. Una dintre eleve se numea Jedibe şi era originară din Mexic.Read more…

May 19, 2022 15 comments

Amintiri despre Egon Lővith (II). Ultimul desen

May 5, 2022By

În mod interesant, după ce atât părinţii mei, cât şi Egon s-au concentrat asupra dezvoltării profesionale, întâlnirile dintre familiile noastre şi vizitele în atelierul artistului s-au rărit. Tata a urcat în ierarhia universitară ajungând la cel mai înalt nivel (profesor universitar şi şef de catedră), mama şi-a finalizat studiile şi a ajuns tot cadru didactic universitar, eu am terminat liceul şi am intrat la facultate. Egon muncea cu râvnă şi încrâncenare, căutându-şi stilul propriu, original, în sculptură. concentrat pe ceramică, apoi pe cioplitul în piatră şi mai apoi pe sculptura în bronz. Îi priveam cu admiraţie munca şi-l ascultam vorbind despre creaţiile sale. Uneori dădea glas optimismului şi speranţei, alteori nemulţumirii şi frământărilor. Prima expoziţie personală de anvergură a avut loc în 1973, în sălile Galeriei UAP din Cluj, şi a dezvăluit fără echivoc inconfundabilul „stil Lővith”, uimind spectatorii şi câştigând sufragiile criticii. La fiecare vernisaj, Egon îşi invita prietenii, din toate perioadele vieţii şi toate categoriile sociale, astfel încât aceste evenimente, dincolo de sărbătorirea artistului, erau şi prilejuri de revedere a oamenilor dragi de demult pe care  – din varii motive – nu-i mai întâlnisem. Luna iunie 1999 a fost tragică pentru ambele familii. S-au stins din viaţă, la o diferenţă de doar câteva zile, mai întâi tatăl meu (brusc, în câteva minute) şi apoi, în urma unei boli îndelungate, Margot, soţia iubită, muza şi stâlpul vieţii lui Egon. Durerea acestor pierderi ne-a făcut să ne apropiem din nou.Read more…

May 5, 2022 6 comments

Pesach 1944 în Maramureş

Apr 21, 2022By

Anul acesta ajunul sărbătorii de Pesach, seara de Seder, a coincis cu ajunul de Şabat. La fel ca în 1944…Şi anul acesta dialogul tradiţional dintre cel mai tânăr şi cel mai vârstnic comesean (adesea înlocuit de glasul corului) se încheagă în jurul celor patru întrebări care încep cu formula tradiţională Ma niştana? – prin ce se deosebeşte (această seară de toate celelalte seri ale anului)? – “De ce în celelalte seri unii mănâncă şi beau şezând rezemaţi şi alţii nu, dar în seara aceasta cu toţii şedem rezemaţi în jurul mesei?” – sună ultima dintre cele patru îintrebări. “Pentru că suntem liberi. Numai oamenii liberi pot şedea rezemaţi în jurul mesei, robii sunt obligaţi să stea în picioare” – explică răspunsul. Evreii maramureşeni care în seara de 7 aprilie 1944 s-au reunit în jurul meselor de Seder, pentru a prăznui sărbătoarea eliberării din robia egipteană, nu bănuiau că la sfârşitul celor opt zile de Pesah aveau să fie robi… Închişi în ghetouri.Read more…

Apr 21, 2022 8 comments

Poate poezia…

Apr 21, 2022By

În miez de aprilie, sub bolţile baroce ale Palatului Bánffy, emisarii literaturii şi artei israeliene s-au reîntâlnit cu publicul clujean. oeta şi graficiana Noa Levin Harif, laureata unui premiu pentru ilustraţie de carte, la Festivalul Internaţional de Carte Transilvania 2018, s-a prezentat cu o expoziţie personală de grafică. Lansarea de carte care a succedat vernisajului i-a reunit la aceeaşi masă pe Moshe Itzhaki, Paul Farkaş şi Radu Ţuculescu, un trio a cărui colaborare, bazată pe o prietenie-veche-nouă, este încununată de mai multe cărţi publicate în România şi Israel. Discuţia moderată de Vasile George Dâncu, directorul editurii Şcoala Ardeleană, a fost centrată pe cel mai recent volum de poezii de Moshe Itzhaki, în traducerea lui Paul Farkas. Volumul întitulat Pe malurile râului Uitării este a doua carte a poetului israelian cu rădăcini româneşti, publicată la Editura Şcoala Ardeleană. De altfel, cititorii Revistei Baabel au avut prilejul să afle şi despre lansarea volumului anterior  Când vine ploaia…Read more…

Apr 21, 2022 4 comments

Amintiri cu Egon Lővith (I). Portretul meu

Apr 7, 2022By

Egon Marc Lővith – supravieţuitor al lagărului de la Dachau – unul dintre cei mai cunoscuţi artişti plastici clujeni din a doua jumătate a veacului XX, s-a născut în 21 mai 1923 la Cluj şi s-a stins din viaţă, tot la Cluj, în septembrie 2009. În ultimul deceniu, Clujul a găzduit mai multe expoziţii postume, iar manifestările de anvergură urmează să aibă loc anul viitor, la Centenarul Lővith. Nu mai trecusem de mult prin faţa imobilului de pe strada Universităţii nr.11, unde se afla atelierul său, locul unde a creat timp de aproape 60 de ani, unde poposeau adesea prietenii săi, la o cafea şi la taclale, şi unde am petrecut ore minunate, în compania lui Egon şi a soţiei sale, Margot, încă din anii copilăriei. ştiinţând trecătorul că acolo se află sediul filialei Cluj a formaţiunii politice de extremă dreaptă, vădit antisemite. Holocaust şi sculpturile cu această tematică – să ajungă să găzduiască politicienii AUR. Inscripţiile aurii, triumfătoare, scot şi mai dureros în evidenţă zidurile golaşe ale vechii clădiri şi… absenţa unei plăci memoriale dedicate lui Egon Marc Lővith. În 21 mai 2022 se împlinesc 99 de ani de la naşterea artistului şi mi-am propus ca în ediţiile Revistei Baabel care preced această dată să depăn câteva amintiri legate de Egon Lővith, amintiri personale, nepreţuite.Read more…

Apr 7, 2022 14 comments

Andrele…

Mar 24, 2022By

Femeile par să fi tricotat dintotdeauna, intrând şi în literatură cu andrelele în mână, asemenea dădacei lui Puşkin. Totuşi şi acest dintotdeauna a putut fi datat. După o căutare pe Internet am aflat că cele mai vechi obiecte realizate cu o tehnică apropiată de tricotajul actual (împletirea în ochiuri a unor fire textile) au fost descoperite în săpăturile arheologice din Scandinavia, Egipt şi Peru ceea ce dovedeşte faptul că popoare din diferitele părţi ale lumii au descoperit şi aplicat, independent unele de altele, proceduri identice de confecţionare a obiectelor vestimentare. Şi nu e de mirare dacă mă gândesc că în cartea lui George Gamow Treizeci de ani care au zguduit fizica este relatat un episod în care celebrul fizician P.M. Dirac, vizitându-şi prietenul – un alt mare fizician, Piotr Kapiţa, – a urmărit-o îndelung pe soţia acestuia, Ania, care tricota.  În final, Kapiţa a concluzionat că mai există un mod, unul singur, de a lua ochiul pe andrea. Soţia lui Kapiţa i-a explicat râzând că femeile ştiu asta de multă vreme, există doar două moduri de a tricota: pe faţă şi pe dos. Cele mai vechi relicve de articole tricotate cu tehnica actuală (şosete, căciuli şi săculeţe) datează din secolul al III-lea e.n. şi au fost descoperite în Arabia. Arabii au răspândit meşteşugul tricotatului atât în Orient, pe Drumul Mătăsii, cât şi în Europa, prin intermediul maurilor.Read more…

Mar 24, 2022 15 comments

Dialog despre Oameni şi patrii

Mar 10, 2022By

Cartea pe care o propun cititorilor Revistei Baabel, am primit-o – prin bunăvoinţa lui Sorin Antohi – de îndată după apariţia ei, dar am citit-o în mai multe etape, întrerupte de răstimpuri în care am împrumutat-o altora. De ce? Pe de o parte, pentru că îmi părea rău s-o termin de citit prea curând, pe de alta, pentru că doream să dau întâietate unor oameni din preajma mea (printre care o şi prietenă, medic chirurg, de vârsta lui Jean-Jaques Askenasy) considerând că merită această prioritate. După fiecare absenţă, cartea revenea însoţită de aprecierea celui care tocmai o citise. De curând am terminat lectura ei şi o recomand cu căldură, fiind încredinţată că o vor aprecia şi cei care o vor citi la îndemnul meu. Oameni şi patrii, istoriile şi geografiile identităţii – cartea alcătuită pe baza dialogului dintre Sorin Antohi şi Jean-Jaques Askenazy – a apărut la Editura Polirom în 2021. Volumul se poate obţine atât în format tipărit, cât şi electronic: https://www.polirom.ro/web/polirom/ebook/-/ebook/7650, fiind deci uşor accesibilă cititorilor de limbă română de pretutindeni. Acesta este şi motivul pentru care nu doresc să detaliez conţinutul ei, ci doar să scot în evidenţă câteva trăsături care m-au determinat s-o recomand spre lectură.Read more…

Mar 10, 2022 1 comment

Ziua ultimei babe

Mar 10, 2022By

Mărţişorul căpătat în ajun de 1 Martie – pe  care-l prinsesem în piept, preocupată de tragedia războiului din vecini şi drama refugiaţilor care ne trec frontiera – s-a pierdut a doua zi, ca un semn de dispreţ al frivolităţii, dar şi de lipsa speranţa desprimăvăririi. Primele zile de martie pline de îngrijorare şi tristeţe pentru oamenii care suferă, de neîncredere în capacitatea făcătorilor de pace, de strădania de a participa, de contribui cât de cât (cu o emisiune, o traducere, o intermediere, o donaţie) la efortul comun în favoarea oamenii speriaţi şi dezorientaţi care vin încoace, căutându-şi salvarea, m-au făcut să uit să-mi aleg  o babă – un obicei vechi pe care-l respectam. Se spune că baba (una dintre cele nouă zile capricioase de început de martie) pe care ţi-ai ales-o, prezice cum va fi anul în curs. Nu pot să infirm sau să confirm această credinţă, întrucât nu-mi notez nicăieri ziua babei alese şi apoi uit de ea de-a lungul anului. Şi totuşi, an de an ţin să respect acest obicei românesc (poate nu e doar românesc, nu ştiu).Read more…

Mar 10, 2022 3 comments

Persecuţii rasiale (IV). Eşecul salvării

Feb 24, 2022By

Articolul anterior, partea a treia a ciclului “Persecuţii rasiale” s-a încheiat în momentul în care, în gara Clujului, tatăl meu, Imre, şi fratele său, Laci, căutau o cale de scăpare. Aveau două posibilităţi: să meargă la Budapesta (unde erau şanse să se poată ascunde) sau la Baia Mare (la Compania X de muncă obligatorie comandată de colonelul Reviczky, care mai salvase de deportare adolescenți evrei, ascunzându-i printre tinerii înrolaţi). Planurile lor au fost zădărnicite de întâlnirea cu un ofiţer de contrainformaţii care îl cunoştea pe tata. După ce i-a legitimat pe cei doi tineri şi a constatat că actele lor erau false, i-a obligat să plece la Baia Mare. Acolo au ajuns direct în arestul unităţii militare. La orele prânzului, autobuzul electric numărul 44 (linia directă care mă duce în cartierul unde stă unchiul meu, în celălalt capăt al oraşului) e aproape gol. Mă aşez confortabil pe scaun şi gust din plin bucuria apropiatei întâlniri. Dacă prind cursa de la ora 11.45, în nici douăzeci de minute ajung la staţia terminus. Cobor şi mă îndrept către strada Unirii unde-l zăresc pe unchiul meu, Laci, care-şi face plimbarea zilnică de la miezul zilei. Unchiul se îndreaptă către cea de a 93-a aniversare, dar se ţine bine, e în putere şi are mintea limpede. Plimbările noastre sunt şi un prilej de evocare a vremurilor trecute. Discutăm şi încercăm să reconstituim istoria familiei mele, frântă de Holocaust.Read more…

Feb 24, 2022 7 comments

Numele celebrului sportiv Farkas Paneth e mult mai potrivit pentru o stradă clujeană decât cel al savantului fascist Nicolae Paulescu

Feb 13, 2022By

De curând publicaţia Newsweek (https://newsweek.ro/actualitate/derapaj-la-primaria-cluj-vrea-sa-numeasca-o-strada-nicolae-paulescu-extremist-si-antisemit-notoriu) semnala demersul Primăriei Cluj-Napoca de a atribui unei străzi din oraş numele lui Nicolae Paulescu, cel care în 1922 înfiinţa, alături de A.C. Cuza, Uniunea Naţional Creştină, primul partid din Europa care adopta svastica drept simbol oficial. lescu devenea vicepreşedintele Ligii Apărării Naţionale Creştine care avea drept însemn tricolorul românesc având în centru aceeaşi svastică neagră. Nicolae Paulescu a publicat numeroase articole şi broşuri de un antisemitism virulent, având o influenţă covârşitoare asupra lui Corneliu Zelea Codreanu, întemeietorul Legiunii Arhanghelul Mihail, precum şi asupra tineretului legionar. De altfel, Nicolae Paulescu a fost membru în Senatul Legionar…Mă întreb oare de ce Primăria Muncipiului Cluj-Napoca s-a gândit să-l onoreze pe controversatul savant bucureştean Nicolae Paulescu – atribuind numele său unei străzi – şi nu pe un clujean valoros?Read more…

Feb 13, 2022 19 comments

Cartea lui Mike Klein, “From Gherla to Washington”, – mai mult decât o cronică de familie

Feb 10, 2022By

Mike Klein nu este primul reprezentant al generaţiei noastre care ţine să povestească nepoţilor despre rădăcinile transilvănene ale familiei şi parcursul vieţii sale, despre trecutul recent. Câţiva prieteni – obiceiul e mai încetăţenit în Israel – şi-au multiplicat memoriile redactate şi tehnoredactate de ei înşişi, alţii le-au încredinţat editurilor. Cele pe care le-am citit cuprind valoroase informaţii de familie şi constituie relatări oneste şi preţioase. Probabil, dorinţa bunicilor de a lăsa moştenire o cronică de familie este universală, dar ea se manifestă şi mai pregnant (după cum am constatat) în cadrul generaţiei G2, poate şi ca o reacţie la faptul că părinţii – supravieţuitori ai Holocaustului – au povestit mult prea puţin. Peste timp am înţeles că după infernul deportării şi tragediei prin care au trecut, părinţii noştri şi-au putut reface viaţa spulberată doar concentrându-se asupra viitorului ce le stătea în faţă, în schimb noi, copiii lor – pe care s-au străduiască să-i ferească de relatarea evenimentele cumplite pe care le înduraseră – ne simţim datori să cercetăm trecutul, să-l reconstituim, nu numai pentru a ne alina dezrădăcinarea, ci şi pentru a-l transmite urmaşilor noştri. Mike Klein şi-a început cartea din acelaşi imbold, acutizat poate de o experienţă personală traumatizantă, şi a profitat de calmul răstimp al pandemiei pentru a-şi ordona amintirile şi a le depăna pe îndelete.Read more…

Feb 10, 2022 16 comments

Persecuţii rasiale (III). Două vederi scrise de tatăl meu în 1944.

Jan 27, 2022By

Articolul anterior https://baabel.ro/2021/12/persecutii-rasiale-ii-scrisorile-bunicilor-mei-din-toamna-lui-1942/ se încheia cu cartea poştală, datată 27 noiembrie 1942, trimisă de către bunicii mei tatii, la Budapesta, unde-şi găsise ceva de lucru. „Dragă Imike, se apropie ziua de 7 decembrie, când va trebui să fii acasă pentru recrutare, după care în scurt timp va avea loc şi încorporarea…” – scria bunicul, pe cartea poştală – ultimul document pe care apare scrisul lui îngrijit, de fost funcţionar de bancă. Printre hârtiile din vechiul şi masivul birou de stejar nu am găsit niciun document care să ateste data recrutării, sau a chemării sub arme, şi nici scrisori trimise din armată. Am conchis că acest lucru era firesc, întrucât tata – înainte de a pleca în armată – şi-a lăsat fotografiile şi scrisorile la prietenul său maghiar József Kántor, care le-a păstrat şi le-a înapoiat după război. În mai 1944 părinţii tatii au fost internaţi în ghetoul de la Fabrica de cărămidă şi apoi deportaţi la Auschwitz. Bănuiesc că scrisorile primite de la fiul lor, aflat în detaşamentul de muncă, au rămas în locuinţa sigilată de autorităţi. Întrebat dacă după întoarcerea din deportare a revenit în locuinţa părinţilor, tata a răspuns; „Nu, nu. Acolo locuiau deja alţii”. Mă îndoiesc că noii locatari au păstrat scrisorile lăsate în urmă de evreii deportaţi. Şi totuşi, într-un plic din compartimentul cu documente al biroului tatii, am descoperit două vederi expediate către părinţii săi în… 1944!Read more…

Jan 27, 2022 12 comments

Auschwitz, ianuarie 1945 – povestea tatălui meu

Jan 18, 2022By

Tată meu, Imre Székely, mi-a povestit foarte puţin despre deportare, deşi-i purta stigmatul tatuat pe braţ: A-13058 şi, din acest motiv, umbla numai cu cămăşi cu mânecă lungă. Tata avea 22 de ani şi ajunsese la Auschwitz în vara lui 1944, împreună cu fratele său Laci, de 16 ani. Au rămas o vreme împreună la Birkenau, dar apoi au fost despărţiţi pentru că tata – fiind muncitor calificat – a fost dus la muncă, iar Laci a fost transferat mai întâi în lagărul de la Bochum şi apoi în cel de la Buchenwald, unde avea să supravieţuiască şi datorită mişcării subterane care proteja adolescenţii. Povestea tatii – reconstituită din crâmpeie de amintiri pe care le depănase familiei şi, mai ales, lui Daniel Lőwy, pentru cartea sa despre destinul tragic al evreimii clujene „A Kálváriától a tragédiáig” [„De la Calvaria la tragedie”] (editura Koinónia Cluj, 2005) – o găsim sintetizată, tot în cartea Mamei.Read more…

Jan 18, 2022 14 comments

Poate fi Istoria Holocaustului “o temă minoră” în învăţământul românesc?

Jan 13, 2022By

Într-un comunicat de presă emis de AUR, în data de 3 ianuarie 2022, formaţiaunea politică deplângea faptul că „în ultimii ani se constată o acţiune sistematică de subminare a calităţii învăţământului din România prin ridicarea la rangul de “materii” a unor teme minore, sau care pot face obiectul unor simple lecţii în cadrul materiilor existente (ex. educaţie sexuală, istoria Holocaustului, etc.)”. Propunerea legislativă, depusă de mai mulţi reprezentanţi ai tuturor grupurilor parlamentare (cu excepţia AUR), printre iniţiatori numărându-se liderii PSD şi UDMR, preşedinta de atunci a Senatului şi ministrul Educaţiei, a fost adoptată de ambelor camere, cu o largă majoritate, fiind promulgată de către preşedintele ţării în 25 noiembrie 2021. Calificativul de „temă minoră” aplicat istoriei evreilor şi Holocaustului a primit replici prompte şi dure atât din partea Institutului Naţional de Studiere a Holocaustului “Elie Wiesel”, cât şi din cea a Deputatul PNL Alexandru Muraru (care din ianuarie 2021 este Consilier onorific al Primului-ministru – Reprezentant Special al Guvernului României pentru Promovarea Politicilor Memoriei, Combaterea Antisemitismului şi a Xenofobiei). Procuratura de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deschis un dosar penal in rem împotriva AUR pentru minimalizarea importanţei Holocaustului. Mă uimeşte faptul că liderul AUR, senatorul Claudiu Târziu, absolvent al SNSPA şi jurnalist de investigaţie, nu posedă cunoştinţele de istorie şi cultură generală care să-l facă să înţeleagă ce a însemnat Holocaustul (cu milioane de victime nevinovate) în istoria lumii, inclusiv a României, şi că nu este DELOC o “temă minoră”! Dacă într-adevăr nu a înţeles (şi nu doar se face că nu înţelege), atunci ar fi cazul să-şi completeze degrabă această lacună. Să înveţe despre Holocaust. Iată încă un motiv pentru a include această disciplină în programa de învăţământ. Consider că importanţa şi gravitatea acestui subiect pot fi receptate de publicul larg doar dacă sunt prezentate într-un mod adecvat. De ani de zile realizez interviuri, reportaje, filme documentare şi alte materiale de televiziune despre memoria Holocaustului şi nu încetez să mă întreb dacă am reuşit să captez atenţia telespectatorilor, să-i sensibilizez cât de cât, să-i determin să-şi pună întrebăriRead more…

Jan 13, 2022 20 comments

Urarea esenţială

Dec 30, 2021By

Mâine e Revelionul, noaptea dintre ani în care se cuvine să stai treaz măcar până la miezul ei, momentul magic în care anul vechi rămâne în urmă şi cel nou ne trece pragul. De altfel, chiar cuvântul revelion împrumutat din limba franceză indică faptul că în această noapte se stă de veghe (réveiller [a se trezi] provine din latinescul evigilare [a veghea]). Nu dormim până când nu ne încredinţăm că anul vechi a trecut. În acest răstimp ne veselim, petrecem la mese îmbelşugate udate cu şampanie, cântăm, dansăm, sub luminile multicolore ale ghirlandelor din casă sau sub jerbele generoase ale artificiilor de pe stradă. Ne oferim daruri, ne îmbrăţişăm şi împărţim cu dărnicie urări tuturor, până şi necunoscuţilor: La mulţi ani! An nou fericit! Anul cel nou trebuie neapărat să fie mai bun, mai îmbelşugat decât cel vechi, aducător de sănătate şi noroc (pe care ne străduim să ni-l asigurăm şi cu crengile de vâsc). Oare de ce exultăm de bucurie atunci când a trecut încă un an din viaţa noastră? – mă întreb, de o vreme încoace, nu numai de Anul Nou, ci şi la aniversări.Read more…

Dec 30, 2021 13 comments

Artemiu Vanca m-a călăuzit pe un tărâm care nu mai există: Uranus

Dec 30, 2021By

Terminând de citit Uranus. Obidă, revoltă, speranţă [Editura Universitară Bucureşti, 2021], cea mai recentă carte publicată de Artemiu Vanca, m-am întrebat – ca de fiecare dată când închei lectura unei cărţi – ce am înţeles, ce sentimente am încercat şi ce am învăţat din cele citite? Încep prin a spune că atât formatul prietenos, cât şi structurarea logică (din care transpare formaţia de bază, de inginer, a autorului) îmbie la lectură, promiţându-i cititorului grăbit din ziua de azi că va afla deznodământul naraţiunii într-un timp rezonabil. E cartea potrivită de citit într-o călătorie cu trenul, într-o zi de duminică sau în serile de iarnă. Am aşezat-o pe noptieră, alături de alte câteva volume pe care le citesc în paralel, alternându-le în funcţie de starea mea de spirit. Totuşi, nu a intrat în circuitul lecturilor mele alternative, pentru că după primul capitol am continuat s-o citesc, „pe nerăsuflate”, chiar dacă finalul ei era sugerat încă din introducere.
Read more…

Dec 30, 2021 6 comments

Persecuţii rasiale (II). Scrisorile bunicilor mei, din toamna lui 1942

Dec 16, 2021By

Fiecare scrisoare se întinde pe patru foi dictando şi e scrisă cu toc şi cerneală. Scrisul caligrafic, corect şi sobru al tatălui ocupă de obicei o pagină întreagă, uneori chiar două, şi reflectă firea sa cumpătată. Adăugirile mamei sunt aşternute cu un scris mai neregulat, oglindind parcă emoţia şi îngrijorarea de care era cuprinsă atunci când se gândea la fiul ei de douăzeci de ani, plecat departe, în vremuri grele. Rândurile scrise – mereu în grabă – de fratele elev seamănă izbitor cu scrisul tatălui (pe care dorea, probabil, să-l imite) dar sunt ceva mai săltăreţe, mai vioaie. Trăsătura dominantă a celor trei scrisori şi a cărţii poştale, umplute până la refuz de rândurile tuturor membrilor de familie, este iubirea fierbinte nutrită pentru fiul şi fratele plecat departe. O afecţiune sinceră şi profundă, exprimată direct, nu numai de mama şi fratele mezin, ci şi de tatăl (un om chibzuit, încercat de soartă, veteran din Primul Război Mondial) care semnează: „tatăl tău iubitor”, „te îmbrăţişează cu dragoste tatăl tău”, „te sărută cu drag tatăl tău”. Din fiecare scrisoare răzbate grija necontenită faţă de fiul aflat departe şi dorinţa de a şti cât mai amănunţit tot ceea ce se petrecea cu el…Read more…

Dec 16, 2021 18 comments

Persecuţii rasiale (I). O scrisoare de recomandare din 1942 şi autorul ei: inginerul Malek

Dec 2, 2021By

Într-un final, am decis să depun şi eu cererea pentru obţinerea indemnizației prevăzute de Legea din 4 iunie 154/2021, pentru urmaşii persoanelor persecutate, din motive etnice, în timpul regimurilor instaurate în România cu începere din 6 septembrie 1940 şi până în 6 martie 1945. În perioada mai 1944 – aprilie 1945 tata a fost deportat la Auschwitz şi Buchenwald, dar anterior fusese în detaşamentul de muncă pentru evrei al armatei maghiare. Dacă pentru detenţia din lagărele naziste aveam documente, pentru perioada din detaşamentul de muncă nu am putut obţine nicio dovadă. Atât arhivele statului ungar, cât şi arhivele armatei din Ungaria au răspuns negativ cererii mele, argumentând că toate actele s-au pierdut în învălmăşeala şi dezordinea retragerii armatei maghiare din Transilvania de Nord. Un prieten mi-a spus că ar trebui să existe o consemnare în acest sens în carnetul de muncă al tatei. Într-adevăr, în carnetul său de muncă sunt consemnate atât perioada deportării, cât şi cea anterioară care figurează ca „persecuţie rasială” şi nu ca detaşament de muncă. În mod interesant, în cererea pentru beneficiarii legii care priveşte drepturile acordate urmaşilor celor care au suferit de persecuţii etnice nu figurează explicit această persecuţie! Deci slabe şanse ca eu – în calitate de urmaş – să mai beneficiez de vreo indemnizaţie pentru perioada sept. 1942 – mai 1944, însă curiozitatea jurnalistului m-a îndemnat să încerc să reconstitui acest răstimp din ceea ce aveam la dispoziţie; câteva scrisori şi cărţi poştale din anii 1942-1943, salvate din Holocaust graţie lui József Kántor, colegul tatei de la Uzina Dermata, căruia i-a încredinţat, înainte de plecare, fotografiile, scrisorile şi bicicleta. Printre cele câteva scrisori primite de tata de la părinţii săi (bunicii mei pieriţi la Auschwitz), am descoperit un petec de hârtie îngălbenită, pe care figurau câteva rânduri de recomandare, aşternute cu un scris şi o semnătură total necunoscute mie.Read more…

Dec 2, 2021 16 comments

Oraşul meu mâzgălit

Nov 18, 2021By

În copilărie, un capăt de cretă cât de mic, eventual şutit de la şcoală, era instrumentul ideal de a scrie şi a desena pe garduri şi pe pereţi. Îndeobşte dădeam de ştire tuturor (cu o inimioară străpunsă de o săgeată) că A şi B se iubesc, ne vărsam năduful pe adversari, desenând un cap de măgăruş în dreptul numelor (sau iniţialelor) lor sau încurajam echipa de fotbal preferată „Haide U!”. Desenam pe asfalt şotroane de diferite forme şi dacă se întâmpla minunea să avem un ciot de cretă colorată, le decoram cu floricele. Toate acestea dispăreau odată cu prima ploaie sau le ştergeam noi, de îndată ce adulţii ne apostrofau să nu murdărim gardurile şi trotuarul. De altfel, încă din clasele primare (între cele două reprize de cult al personalităţii pentru Dej şi Ceauşescu), învăţătoarea ne-a învăţat zicala „Numele măgarului e pe toate gardurile” şi ne-a spus că e foarte urât să mâzgălim pe pereţi, astfel încât curând am renunţat la acest obicei. Iată, că după mai bine de o jumătate de veac, pe tot mai multe ziduri, garduri, capete de pod, vitrine, stâlpi de electricitate, cutii de transformatoare, uşi de garaj din Cluj (şi nu numai) rânjesc mâzgălituri pictate cu vopsea rezistentă faţă de care ploile (oricât de abundente) sunt neputincioase.Read more…

Nov 18, 2021 7 comments

Un împrumut achitat, la timp

Nov 4, 2021By

Pentru un rebusist rutinat (ceea ce nu sunt), titlul acestui articol ar trebui să fie limpede: definiţia unui împrumut de timp care a fost înapoiat (trei cuvinte) adică: ora de iarnă. De la început (din 1979) trecerea la ora de vară mi s-a părut un rapt de timp. Eram obligată să împrumut (sistemului administrativ) o oră din viaţa mea cu speranţa că aveam s-o recapăt peste şase luni (dar fără dobândă). Apoi am aflat cu uimire că ideea – menită să se profite pe deplin de lumina naturală, economisindu-se combustibilii necesari iluminării – i-ar fi venit lui Benjamin Franklin, ]n veacul al XVIII-lea. În orice caz, avea să fie aplicată pentru prima oară în Germania şi Austro-Ungaria, abia în secolul XX, mai exact în 30 aprilie 1916, pentru a se economisi cărbunele necesar efortului de război, prin scăderea consumului casnic. Statele Unite ale Americii au urmat acest exemplu în 1918, decalarea făcându-se chiar cu două ore.Read more…

Nov 4, 2021 3 comments