„Chestiuni organizatorice”

În urmă cu 62 de ani, la 23 octombrie 1956 armata sovietică eliberatoare ucidea trei mii de budapestani care protestau împotriva ocupanţilor. Conducerea de atunci a României s-a gândit că n-ar fi rău să facă ceva preventiv și s-a pus pe treabă. Am cotrobăit prin bătrânul meu creier în căutare de amintiri ale momentelor de represiune şi le-am aşternut în rândurile de mai jos. Ele sunt departe de a reda tot ceea ce s-a petrecut în acea zi şi în acel loc, poate alţi cititori cu o memorie mai zdravănă decât a mea le vor aşterne tot aici, în Baabel.

Clădirea Facultăţii de Medicină Bucureşti

„Chestiuni organizatorice” – sub acest titlu se putea ascunde orice; de regulă mai mult rele decât bune. A fost convocată toată suflarea studențească din Universitatea de Medicină şi Farmacie București (la acea vreme se numea Institutul de Medicină şi Farmacie București; voi folosi în continuare acronimul de atunci, IMF). Din câte îmi amintesc, adunarea a avut loc la mijlocul lui noiembrie 1956, în sala Floreasca. Niciun amfiteatru din IMF nu avea capacitatea să primească miile de studenți din cele patru facultăți: medicină generală, pediatrie, farmacie şi medicină militară – de fapt tot medicină generală, doar că aparțineau de Ministerul Apărării (pe atunci MFA) şi purtau uniforme kaki.

De ce atâția studenți? La admiterea din 1954, după nefericita reformă a învățământului din 1948, s-au prezentat trei serii de absolvenți: cu 10, 11 şi 12 clase, la care s-a adăugat și mulți restanțieri. Aşa se face că promoția 1960 a fost printre cele mai numeroase din istoria școlii de medicină bucureştene. Cred că şi promoţia 1959 a fost cam la fel, adică șase sute de studenți în două serii, conform capacitații celui mai mare amfiteatru din facultate, adică 300 de locuri.

Sala şi bazinul Floreasca

Așteptam înfriguraţi să vedem cine va conduce adunarea; „trei furi”, toți cunoscuți.

  1. General în rezerva Florian Danalache, școlit la Moscova, la Şcoala Superioară de Științe Sociale Jdanov. La data adunării era prim secretar al Comitetului Orăşenesc PMR pe București. Trei ani mai târziu, ca medic în regimentul de grăniceri Rădăuți, aveam să aflu cele mai urâte lucruri despre acest personaj: zbir, vocabular incompatibil cu funcția de general; rar mi-a fost dat să aud vorbindu-se în termeni atât de reprobabili cum am auzit despre el de la colegii mei mai vechi în grăniceri. A murit în 1984. În relatarea care urmează se va dovedi a fi un veritabil inchizitor.
  2. Prof. dr. Theodor Burghele, rectorul IMF e un nume care nu are nevoie de recomandare. Peste doi ani, în anul V mi-a fost dascăl la urologie: excelent meseriaş. Avea umor nu numai în particular, dar şi la catedră. A murit tot în 1977.
  3. Ion Iliescu, la acea dată era secretar al comitetului UTC.

Florian Danalache a condus adunarea. Primele cuvinte au fost ca la orice adunare prezidată de un mare activist de partid venit de la centru: “partidul e în toate, partidul ne conduce, fără el România nu ar fi ajuns unde era atunci, dar e loc şi pentru mai bine”, ş.a.m.d.

“Din păcate, în drumul nostru spre socialism, partidul mai are de luptat cu elemente ostile, dușmănoase.”

Şi mai zice generalul: “Nu am fost suficient de vigilenți la admitere; “d’aia” au pătruns între studenți unii care nu meritau, au ocupat locul unora mai buni, fii ai clasei muncitoare şi ai țărănimii muncitoare”. Și tot aşa,”şi luptă şi dă-i”, vorba lui Agamiţă Dandanache. În clipa aceea am înghețat cu toții – deci astea erau “chestiunile organizatorice”. Rapid am început să ne căutăm ceva bube în trecut, ce am declarat sau nu am declarat la admitere, vreun neam mai bogat sau plecat în străinătate. În acei ani te puteai aştepta la orice de la ei, de la partid. Din ţânţar se făcea armăsar sau erai găsit vinovat din “te miri ce”. Ne priveam uluiți, eram speriați, ba uneori ne suspectam între noi ca posibili turnători pentru fleacuri, FLEACURI!! Erau fleacuri pentru noi, dar nu şi pentru ei…

Începe “Inchizitorul” lista cu ”Uitaţi fraţii Y” (Nu voi scrie numele real al colegilor din motive lesne de înțeles). “Frații ăştia v-au ascuns, dragi tovarăși, că tatăl lor a avut o moară. Ia să vina unul din ei aici la tribună.”

Unul dintre ei păşi către eşafod în costum gri, palid, întâmplător a trecut chiar prin faţa mea; era în ultimul an; bietul băiat pur şi simplu tremura.

„Ia spune-le tovarășilor dumitale de ce ai ascuns averea asta dobândită sigur prin exploatarea țăranilor din comuna…?”

Încercă sărmanul să depene o scurtă relatare despre moștenirea morii de la bunici. Vorbea cu greutate, mai ales de frică, de frica de ce avea să urmeze.

Inchizitorul îl întrerupea cu întrebări stupide, menite să-l înfricoșeze şi mai mult. Firește că a reușit.

A urmat rechizitoriul: că ne-a mințit, că altul mai bun decât el putea să intre pe locul ocupat de el prin înșelăciune, etc.

”Un asemenea element al putregaiul burghezo-moşieresc nu vă face cinste. Organizația PMR de București e de părere ca tovarășul să fie exclus din facultate.”

S-a cerut părerea organizației de tineret şi aceasta, prin reprezentantul său, tov. Iliescu, a fost de acord.

“Tovarășul Burghelea (pe parcursul întregii zile a fost numit când Burghele, când Burghelea), rectoratul ce părere are?”

Şi rectoratul, prin vocea prof. Burghele, încuviință propunerea.

“Tovarășe Y, de azi nu mai ești student. Să predai carnetu’ de student”

Şi colegul nostru Y se îndreptă ca un automat spre locul său; nu exgerez, l-am văzut trecând din nou prin faţa mea; îmbătrânise pur şi simplu sub povara acestei ghilotine care avea să-i schimbe în rău tot cursul vieții.

Atmosfera devenise de nesuportat. Nu știam cine e la rând şi mai ales pentru ce. Iar am început fiecare să cotrobăim prin ungherele memoriei, căutam vorbe, gesturi, vreo ocară având drept ţintă pemere-ul. Care dintre noi o fi turnător, cu cine am vorbit de rău partidul?

Au urmat încă 29 de colegi, majoritatea din anul șase, colegi care munceau din plin pentru lucrarea de diplomă. Acuzaţiile erau dintre cele mai năstrușnice, dar erau la modă: confesiunea religioasă, participarea la liturghii, cununia religioasă, ţinuta vestimentară sfidătoare („haină de blană, tovarăși, în vreme ce unii muncitori abia au cu ce-şi îmbrăca copiii …”) şi multe alte acuzaţii incredibile azi.

Amintesc doar un singur episod care ne-a indignat peste măsură.

“Sunt unii studenți care cad pradă educației mistico-religioase, tovarăși, azi, în secolul XX, când știința, mai ales cea sovietică, a dovedit că Dumnezeu este doar o născocire şi nimic altceva.”

„Iată de pildă pe tovarășa S. Ia prezintă-te, tovărășico, aici la tribună şi spune  colegilor dumitale dacă mergi la biserică şi de ce? De ce mergi la biserică?”

Sala a încremenit; nimeni, dar absolut nimeni nu se aștepta la o asemenea întrebare. Colega noastră S – cred că era în anul trei, probabil la farmacie sau la pediatrie. Micuţă, brunetă, cu paşi mici dar fermi, colega a ajuns la tribuna unde abia i se vedea capul. Purta ochelari cu lentile foarte groase.

“Ia zi-ne, tovărășico, cum e cu mersul la biserică? De ce mergi la biserică?” – rosti Inchizitorul.

Ce să răspundă biata fată la întrebarea pe care am socotit-o ca o obrăznicie? Dacă în acel moment s-ar fi înregistrat bătăile miilor de inimi din sală şi ar fi fost redate  într-un difuzor, cred că ar fi sunat ca un tunet! Clipele treceau, treceau, iar colega S era de un calm incredibil.

Cu voce mică dar fermă și cu multă siguranţă, fata rosti: “Da, merg la biserică. Merg pentru că eu cred în Dumnezeu”.

Şi unde se porni în sală o explozie de aplauze, urale, ovații, de parcă se rupsese un baraj, iar apele zăgăzuite porniră la vale; nimic nu le putea sta în cale, nici măcar omul partidului!! În mijlocul „năvalei apelor”, un student de la medicină militară ieşi din front. Sărea în sus de bucurie, strigând “Bravo, bravo!”, aplauda cu mâinile ridicate, iar înălțimea lui de vreo 1.80 îl făcea să domine sala.

Prof. Burghele, taciturn mai tot timpul, arboră în colțul gurii un zâmbet mic, aparent nesemnificativ, care putea să însemne orice; cred că ar fi zis “Ei, acu’ să te văd, activistule!”. Iliescu ce făcea? Păi făcea ce a făcut toata viata, scria şi scria.

“Ia vino şi tu aici, măi caraghiosule, tu ăsta de la armată, ia vino şi ne spune de ce ai sărit aşa, ca la circ?” – apoi către rector: ”tovarășe Burghelea, şi ăsta trebuie exmatriculat. Cu asemenea elemente…”

Prof. Burghele îi spuse pe ton jos că fiind militar, numai MFA-ul (vechea denumire a Ministerului Apărării Naționale) poate hotărî.

Începuse a se însera când „tribunalul” încheie adunarea care avea să ne marcheze tot restul vieţii. Şaizeci de execuții au avut loc în acea zi.

Sunt 60 de ani de atunci. Micul nostru grup s-a îndreptat spre locul unde de regulă ne întâlneam pentru o plimabre: malul lacului Herăstrău, aflat în apropiere. N-am scos nicio vorbă; nu aveam ce ne zice. Simțeam o nevoie acută de aer curat, de aer PROASPĂT după multele ore pestilențiale emise de pecere. Aveam senzația că cineva, fizic vorbind, ne bătuse pe nemeritate. Adunarea își atinsese scopul: să fim cuminți, să nu ne revoltăm, să facem ce zice partidul, dacă nu vrem să avem neplăceri, pe scurt docilitate, docilitate şi iar docilitate… ”Pentru că, vedeți voi, dragi tovarăși, partidul este în toate.” Aveam să auzim lozinca asta stupidă timp de încă 33 de ani.

Aerul rece dinspre lac ne-a mai dezlegat limba; erau dialoguri formale, fără sens… să fie. Orice puteam rosti, dar nimic despre “Sfântul Oficiu”, lăsat în urmă cu câteva sute de metri; mai lipsiseră doar autodafe-urile Evului Mediu, că Inchizitor am avut în persoana generalului…

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Amintesc două momente – probabil au fost mai multe, dar nu mi le amintesc pe toate. Rog cititorii cu care am fost colegi să completeze, dacă vor, aceste amintiri. Iată unul din ele.

După Anul Nou au apărut printre noi câțiva bărbați, ciudați în purtare şi foarte scumpi la vorbă. S-au prezentat ca “absolvenţi” cu facultate muncitorească. Ne-am dat seama repede că erau membri ai cooperativei “ochiul şi urechea”. Participau numai la cursurile din amfiteatru; nu i-am văzut la seminarii sau la lucrările practice. Unul singur, tov. “Nelu”, a terminat facultatea şi a fost repartizat în jud. Suceava.

Iată şi al doilea eveniment care ascunde de fapt o adevărata dramă de care noi, colegii, am aflat abia după revoluție.

Flavius (să zicem că se numea) era unul dintre cei mai buni studenți din an. Era bănățean, nu prea înalt, făcuse ceva atletism. Avea o voce de bariton, vorba rară şi măsurată, mersul apăsat. Avea o centură scapulară bine reprezentată, ceea ce însemna forță fizică… Am admirat întotdeauna notițele lui bine sistematizate luate la cursuri. Schemele şi desenele făcute la tablă de admirabilul profesor Nicolae Simionescu erau atât de clare încât rar mai deschideai Gray-ul (tratatul de anatomie). Dacă participai la orele lui Simionescu puteai lăsa Gray-ul să putrezească la nea Ilie, garderobierul facultății şi anticariatul neoficial de la subsol. Ei bine, cam pe la mijlocul anului patru, Flavius a dispărut.

Am aflat de la mama lui că Flavius a fost nevoit să se retragă de la facultate şi că toată familia se va întoarce în orașul natal, în Banat. ”Vă rog din suflet, nu ne întrebați. Regretăm gestul lui Flavius şi vă rugăm sa ne iertaţi. Spor la şcoală.” Nu a fost greu să ghicim. Durerea din vocea mamei lui Flavius spunea totul. Un singur lucru mai puteam face: să nu-l uităm.

Martie 1999. Se aniversează semicentenarul Centrului de transfuzie sanguină Prahova. Sunt prezenți toți directorii centrelor de transfuzie din ţară. Formăm o familie, o familie trainică; de-a lungul multor ani ne-am ajutat cum puteam. Doctorița Doina Voica, directoarea centrului sărbătorit – cel mai bun centru de transfuzie sanguină din ţară, făcuse din sărbătoarea acesta o adevărată gală.

Pe culoar, o voce parcă din trecut mă strigă: “Măi Tiberică!” Încremenesc: numai Flavius avea asemenea voce! Era un timbru special pe care nu-l uiți cu una cu două! Mă apropii de sursa vocii, pe care nu o mai auzisem de decenii. Incredibil, era Flavius! O îmbrățișare lungă, urmată de o tăcere care spunea multe. Ne retragem într-un colț mai izolat. Mă frământă întrebările, dar mi-e jenă să vorbesc. Flavius ghicește şi pornește el a povesti…

1948. Un oraș mai răsărit, așa cum erau mai multe în Banat. Proces politic legat de Partidul Naţional Țărănesc. În boxă, printre alții, o tânără – preşedinta tineretului PNȚ din Banat. I se cere public lista cu tinerii membri ai organizaţiei. Este amenințată, dar refuză cu îndârjire. Este condamnată la optsprezece ani (!!) de închisoare, pe care avea să-i execute în întregime. “Condamnata” avea la acea dată 18 ani. Cei mai frumoși ani ai tinereții au fost şterşi dintr-un condei pentru o vină imaginară! Era sora lui Flavius, despre care el păstrase tăcerea. Fireşte, oricine ar fi făcut la fel.

La ieșirea din pușcărie a făcut un singur drum, aş zice fără întoarcere: către ambasada Statelor Unite, unde a cerut azil politic. De atunci trăiește în SUA.

Flavius a făcut muncă necalificată pe un șantier, a cărat cărămizi. După trei ani i s-a permis să-și reia studiile. A fost repartizat într-o așezare rurală din jud. Prahova, unde mai lucrează şi azi. Aşa se explică prezenţa lui la aniversare. Este cunoscut ca cel mai aprig dușman al nedreptăților. Iată un exemplu: casa în care funcționa dispensarul lui a suferit grave avarii după o furtună cumplită. O societate de ajutor cetățenesc din vest află, vine cu ajutoare şi mână de lucru, reface dispensarul, îl dotează cu tot ce avea nevoie, inclusiv două ecografe, o raritate în anii ’90. Află de asta un mahăr de la Judeţ şi trimite oamenii lui să-i ia unul din ele. Şi unde plecă Flavius la biroul mahărului, îl făcu de două parale şi îl preveni că dacă îi va mai face ceva asemănător îl paşte pușcăria. Flavius deveni astfel spaima județului, în sensul bun al cuvântului.

Am scris acest text pe parcursul câtorva zile. Tot scormonind prin amintiri, am descoperit şi altele, din păcate martore ale unor evenimente dureroase, tragice chiar. Cele așternute de mine aici sunt nimic faţă de cele scrise in această admirabilă revistă și mă gândesc că dincolo de orice îndemn religios, indiferent de crezul/confesiunea fiecăruia dintre noi există un risc, riscul urii, al revanșei, al dorinței de răzbunare care poate încolți în noi. Şi totuşi adevărurile trebuie scoase la lumină, pentru a ne feri de ele sau sau a face cât putem ca să nu se repete.

Tiberiu Georgescu  

23 oct. 2018

4 Comments

  • GBM commented on October 27, 2018 Reply

    Al doilea val de exmartriculari a fost, in toamna lui 1958, cel al studentilor evrei care se inscrisesera de plecare in Israel. Nu mai putini la numar si nu mai putin jigniti in demnitatea lor.
    GBM

  • Hava Oren commented on October 26, 2018 Reply

    Îmi plac foarte mult articolele istorice pe care le scrieți. Am citit pe nerăsuflate pe cel despre bombardarea Bucureștiului (în care mi-am pierdut și eu o rudă), despre podul de la Giurgiu în 1968 și pe toate celelalte. Vă urez multă sănătate și să vă „scormoniți memoria” cu succes și în continuare.

    • Tiberiu Georgescu commented on October 26, 2018 Reply

      Multumesc pt. frumoasele cuvinte;regret pierderea rudei dumneavoastra; voi tine cont de indemnul la “scormonirea memoriei.”
      Pace si bine.

  • Beatrice commented on October 25, 2018 Reply

    Interesant si trist!

    In privinta lui Danalache se stie ca si-a continuat activitatea de exmatriculare a studentilor. Asa cum s-a intimplat si cu exmatricularea lui Vladimir Cosma din facultate care a devenit unul din cei mai mari compozitori de muzica de film al lumii. Eu cred ca faceau acest lucru si pentru a avea obiectul activitatii, cum la altceva nu prea se pricepeau.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *