E o performanță să ajungi la aniversarea a 58 de ani de la terminarea liceului! De când am hotărât să ne întâlnim în fiecare an, ca să ne recunoaștem fără probleme, locul de întâlnire este restaurantul “Maimuța Plângătoare” și nu pentru că ar fi cel mai bun restaurant din oraș, nici pentru că am hotărât să plângem de fiecare dată când ne revedem, ci numai pentru că lui Vasilică / Laci i-a plăcut numele restaurantului. Anul trecut Laci a trecut în eternitate, dar noi vom merge și anul acesta la același restaurant. Am renunțat la festivitățile obișnuite în asemenea ocazii, nu ne mai întâlnim la școală, nu mai are sens, profesorii pe care i-am avut nu mai sunt în viață și din lipsă de spaţiu pe pereții coridoarelor liceului, tabloul cu absolvenții zace undeva într-un depozit. Cântăm Gaudeamus Igitur? Desigur, acest cântec e săpat adânc în sufletul nostru. Nu strigă nimeni catalogul, nu e nevoie, toți știm cine nu mai poate veni la întâlnire, nu i-am uitat. Pozele din anii când eram elevi, mai ales cele redescoperite de unul dintre noi, la care se adaugă cele cu nepoții și copiii, în această ordine, problemele de sănătate ale fiecăruia dintre noi sunt la ordinea zilei. Niciunul dintre noi nu mai e tânăr și dacă cineva nu se plânge de dureri, e semn că nu mai trăiește. Dacă totuși te trezești fără să te doară ceva, nu fi îngrijorat, durerea vine ea mai târziu, în timpul zilei, obișnuia să spună Vasilică.Read more…
Klara Szűcs – pictoriţa supravieţuitoare de la Auschwitz (I)
Se împlinesc 80 de ani din vara lui 1945, când Klara Szűcs a sosit cu trenul la Cluj. Supravieţuise lagărelor de exterminare naziste. Pentru prima dată i-am auzit numele în 2017, de la prietena mea dragă, scriitoarea Júlia Szilágyi, fie-i memoria binecuvântată. Îndeobşte, Júlia mă primea în camera ei preferată, ticsită de cărţi, cu o măsuţă joasă şi fotolii graţioase, de epocă, cu pereţi tapetaţi de tablouri ale unor maeştri ardeleni şi cu o sculptură în lemn, de Szervatiusz, amplasată între două ferestre mari. Júlia şedea comod pe şezlongul din faţa imensei biblioteci, jur-împrejurul ei erau risipite cărţile pe care tocmai le citea, filele răzleţe pe care îşi nota gândurile, iar motanul Pamcsi i se cuibărea în poală, în timp ce noi tăifăsuiam în tihnă. Într-o zi însă, dorind să-mi arate un text început pe computer, am intrat în cealaltă cameră – mai spaţioasă, cu câteva piese de mobilier stil şi mai puţine tablouri. Nu eram prima oară acolo, dar de data asta privirea mi-a adăstat mai mult asupra celor trei portrete de femei, expuse grupat, reprezentând-o pe Júlia (fetiţă), pe mama şi mătuşa ei. Cel mai mult m-a frapat chipul Júliei care – deşi un portret de fetiţă – emana graţie şi maturitate. Ochii mari, de un albastru intens şi profund, prefigurau aplecarea spre cugetare a viitoarei eseiste, în timp ce surâsul poznaş, cu o umbră de cochetărie, dezvăluia că fetiţa purta deja în ea germenul femeii de o frumuseţe aparte. „Aveam nouă ani. Era în vara lui 1944, ne întorsesem din refugiul de la Bucureşti şi aşteptam cu teamă şi speranţă revenirea tatii din deportare. Cele trei portrete au fost desenate de o tânără supravieţuitoare a lagărelor naziste care ajunsese cu trenul la Cluj şi o vreme a locuit cu noi. O chema Klara Szücs – se poate citi şi pe semnătură.”Read more…
Războiul sfârșitului lumii
Acesta este titlul celui mai semnificativ roman al lui Mario Vargas Llosa, în care se confruntă forțe deloc dispuse să cedeze și care vor simboliza sfârșitul unei epoci și începutul alteia noi. În războiul sfârșitului lumii la care asistăm astăzi, cel din Ucraina, nu știm cum va fi noua epocă, dacă va fi mai bună sau mai rea decât cea de până acum, de presupus că alternativa se înclină către cea de a doua. Și atunci ce vom face, cum vom reacționa? Ar fi o utopie să credem că războiul s-ar putea termina cu victoria Ucrainei, oricât de justificată este poziția ei, țara fiind agresată, încălcându-se angajamente și prevederi ale unor acorduri internaționale care stau la baza lungii perioade de pace din Europa. Faptul că suntem în cel de-al treilea an al războiului este rezultatul unui paradox nimicitor care pe de o parte încearcă să salveze cât de cât pacea europeană, pacea țărilor membre NATO, pe de altă parte aruncă Ucraina pradă forțelor cuceritoare ale Rusiei. Oricât ne-am strădui noi, Occidentul, nu avem mijloacele de a constrânge Moscova să înceteze războiul, să se așeze la masa negocierilor și să renunțe la pretențiile teritoriale față de Ucraina, căci, hai să recunoaștem, acesta a fost obiectivul principal al războiului, nu pretenția ridicolă a existenței unui regim neonazist… cu un președinte evreu. Din păcate, în Ucraina există forțe cu o ideologie apropiată de neonazism, dar astfel de formațiuni politice acționează în multe țări europene, și în Rusia există simpatizanți ai totalitarismului, naționalismului și antisemitismului.Read more…
Art Nouveau la Subotica
Acest curent artistic apărut cu mai bine de un veac în urmă, a înfrumusețat major atât de multe locuri și atât de multe lucruri. Pentru amprenta splendidă lăsată în lume, Art Nouveau este sărbătorit internațional în 10 iunie iar eu, ca o mare iubitoare a lui, aș vrea să povestesc despre răspândirea urmelor lui într-o zonă destul de apropiată de noi: Serbia. De fapt, în recenta mea excursie la Subotica m-a frapat să regăsesc un aspect extrem de asemănător Oradiei, datorat arhitecților orădeni Dezső Jakab și Marcell Komor care au lucrat în ambele orașe. Evident, la vremea lor arhitecții au lucrat în diverse zone ale Imperiului Austro-Ungar, publicând în reviste budapestane și atingând o faimă binemeritată. La Oradea ei sunt autorii, printre altele, ai splendidului palat „Vulturul Negru” din Piața Unirii. De câțiva ani îmi doresc să ajung în Serbia, mai cu seamă la Belgrad și la Subotica, despre care am auzit că sunt orașe foarte frumoase, să văd Dunărea care îmi este foarte dragă – fiindcă ajunge la mare – și pentru că eram curioasă să văd cum arată o țară europeană din afara Uniunii și care, relativ recent, a avut un război oribil care a dus la dizolvarea Iugoslaviei pe care o știam eu. Mărturisesc că nu mă așteptam ca în Voivodina, regiunea învecinată cu Banatul nostru, să găsesc atât de multe urme ale curentului Art Nouveau și o asemănare atât de uimitoare cu părțile noastre ardelene, orădene în speță. Orașul este inclus în circuitul patrimoniului Art Nouveau european (alături de Budapesta, Viena, Barcelona, Riga, Helsinki, Bruxelles, Glasgow, dar și Timișoara) datorită, în special, creațiilor celor doi arhitecți orădeni, Dezső Jakab și Marcell Komor, care au proiectat clădirea primăriei orașului, sinagoga și alte câteva clădiri emblematice.Read more…
Ceasul deşteptător ni-l fixează iranienii
Am trecut pe fusul orar al liliecilor. Dormim ziua şi suntem activi noaptea. Doar că ceasul deșteptător ni-l fixează iranienii. Omul negru a venit de data asta la miezul nopții. Auzim bubuiturile. Trebuie să stăm totuși 30 de minute în buncăr poate mai apare vreo rachetă rătăcită ori vreun șrapnel împrăștiat.. 30 de minute timp suficient ca să mă mai informez de pe siteuri ori să discut online cu alți lilieci. Aflu nume noi care nu-s trecute pe harta turistică şi pe care nu le voi vizita niciodată – Nataz, Busher, Fordo. Sunt locațiile unde e dispersat programul nuclear iranian. Aflu că au deja destul uraniu îmbogățit pentru 15 focoase, rămâne să-l mai asambleze. Poate că am intârziat trenul. Între timp citesc că una dintre rachetele balistice a lovit o localitate în apropiere de Haifa. Văd cum pe site-urile islamiste, lumea jubilează. Sunt dezgustat. La ce le folosește lor moartea unor oameni ? Read more…
Rămas bun, Mirjam Bercovici!
Medicul şi scriitoarea Mirjam Bercovici a plecat la cele veşnice. În 11 septembrie ar fi împlinit 102 ani de viaţă şi deja îmi pregătisem titlul articolului aniversar: Încă nu am ajuns la vârsta la care să nu mai pot învăţa ceva nou. Această frază mi-a spus-o acum vreo două luni, când am sunat-o ca s-o întreb de ce întârzie cu articolul pentru Baabel. – Mi s-a stricat computerul şi sunt pe cale să-mi cumpăr un laptop. – Vă luaţi un laptop nou? – Desigur. – Oare n-ar fi mai bine să cumpăraţi unul second-hand cu sistem de operare mai vechi? Cel nou are cea mai recentă versiune de Windows şi e greu de învăţat. – Încă nu am ajuns la vârsta la care să nu mai pot învăţa ceva nou! Mintea receptivă şi energia doamnei Mirjam erau o dovadă vie pentru faptul că vârsta este doar un număr. Poimâine, 18 iunie se împlinesc 10 ani de când a publicat primul articol în Revista Baabel. În acest deceniu a publicat, aproape constant, câte un articol pe lună. „Nu am energia să scriu în fiecare număr, dar mi-a propus să public în fiecare al doilea număr al revistei” – mi-a spus şi s-a ţinut de cuvânt.Read more…
Reflecții de noapte nedormită
O mărturisire: ”scheletul” acestui articol era deja pregătit. L-am conceput miercurea trecută, pe malul Mării Galileei, într-o oră de perfectă liniște, în mijlocul unui peisaj care nu cerea decât contemplare. Joi ne-am despărțit de prietenii cu care petrecem anual trei zile de vacanță în nordul țării, nu înainte de a stabili data viitoare întâlniri, și ne-am întors acasă. Asta a fost joi la prânz. Noaptea, la ora 3.00, am aflat că a început războiul, mai precis că războiul început acum 20 luni s-a extins spre Iran. Vineri dimineață nu am mai răsfoit cotidianul la care suntem abonați… Știri vechi, fără importanță… Nu intenționez să mă transform în corespondent de război. Cine dorește amănunte despre cum se omoară oamenii între ei în această regiune blestemată de soartă va găsi surse de informare mult mai precise și mai extinse. În cele ce urmează aș dori să prezint – așa cum văd eu – locul dictaturii în istoria omenirii, pentru că, de fapt, conflictul actual între Israel și Iran este un conflict între libertate și dictatură. Iranul nu e o simplă dictatură. Conducerea iraniană încearcă să transforme țara într-o putere regională, dar în realitate, eforturile sunt îndreptate spre întemeierea unui viitor de imperiu mondial, aidoma celui Otoman. Și cum dictaturile nu sunt bine văzute în lume (to say the least!), singura apărare împotriva inamicilor din afară e bomba atomică. Exemplul Coreei de Nord e edificator. Exemplul coreean e molipsitor și ayatollahii iranieni chiar au luat ”boala”. Primul obstacol în calea viitoarelor cuceriri e Israelul, ”Micul Satan”, cum îl denumesc ei. Prin urmare, sfidând Carta ONU, care prevede excluderea din organizație a unui stat care amenință existența altuia, Iranul s-a pregătit de război. Nu direct, ferească Dumnezeu, cel puțin nu de la început. Iranul a creat proxies: Hezbollah în Liban, Hamas în Gaza, Huthi în Yemen și milițiile pro iraniene în Irak. Acestea trebuiau să înceapă distrugerea statului evreu și în funcție de rezultat, putea urma intervenția directă a armatei iraniene. Și, între timp, pentru orice eventualitate, Iranul trebuia să fie imunizat împotriva atacurilor din afară, ”medicamentul” de rigoare fiind arma atomică. Aceasta este, pe scurt, explicația a ceea ce se întâmplă în aceste zile.Read more…
Aforisme picante
1. Am fost suficient de optimist să fac doi copii și am devenit destul de pesimist ca să nu-i mai îndemn pe alții să facă. 2. Am deja rutină în alegerea răului mai mic. Între femeile rele de gură și cele rele de muscă, le aleg întotdeauna pe cele din urmă. La alegerile politice fac la fel. 3. Irefutabil – activitate sexuală univocă, de netăgăduit, ale cărei urme sunt de neșters. 4. Futurolog – un specialist de înaltă clasă care violentează viitorul.Read more…
O bijuterie arhitectonică clujeană şi un distins profesor de medicină
Îmi aduc aminte că la începutul anilor 1960, într-o zi de vară clujeană, urcam cu părinții pe str. C. A. Rosetti, unde se găsea una dintre cele mai frumoase vile ale Clujului Vila Tătaru. Ce făceam noi, familia Vass, la Vila Tătaru? Mergeam să-l vizităm pe Zoltán Lázár şi pe soţia sa, Lilly, care locuiau în gazdă, în vila profesorului Coriolan Tătaru şi a familiei sale. Casa de pe str. Rosetti a adăpostit de-a lungul timpului, cunoscuți și prieteni ai familiei, politicieni, prelați, profesori universitari (printre care şi viitorul rector al Universității din Cluj, academicianul Constantin Daicoviciu, dar şi oameni cărora soarta nu le-a surâs sau au fost victime ale regimului comunist, printre care şi Zoltan Lazar, proaspăt eliberat din închisorile regimului comunist, unde fusese deținut numai pentru că în perioada interbelică fusese un industriaș înstărit. Zoltán Lázár a dat de lucru la peste 300 de oameni din Turda şi din satele din împrejurimi. Dar să ne întoarcem la vestita Vila Tătaru. Am rămas impresionat de arhitectura vilei.Read more…
Nicio alarmă nu seamănă cu alta
Nu-mi amintesc de alarmele din copilăria mea, deși la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial aveam deja aproape 6 ani. Probabil că la acea vreme războiul se îndepărtase de Moldova și pentru populația regiunii pacea luase deja locul conflagrației militare. Timp de zeci de ani știam despre alarmele antiaeriene mai mult din citit decât din auzit (în adevăratul înțeles al cuvântului). Dar Războiul de Yom Kippur, care a avut loc cam la un an și jumătate de la emigrarea noastră în Israel, ne-a inclus în ”meniu” alarme aproape zilnice, la orice oră. Îmi amintesc perfect ordinul de a vopsi în albastru farurile mașinilor. Seara toate luminile orașului erau stinse, pentru a preveni un eventual atac. Apoi a venit războiul din Irak și cele aproape 40 rachete lansate de Saddam Hussein spre Israel, ceea ce a dus pentru câteva săptămâni la o schimbare totală a ritmului vieții israelianului. Rachetele rămân rachete și alarmele rămân alarme, se schimbă doar locul de unde sunt lansate. Locuind în sudului Israelului, în ultimii aproape 40 ani nu am dus lipsă nici de rachete, nici de alarme. În ultimii ani ele veneau din Fâșia Gaza, care devenise independentă și suverană în 2005, când s-a retras ultimul soldat israelian. Suveranitatea s-a dovedit ”fructuoasă” – vecinii noștri au început imediat (și continuă până astăzi) să ne semnaleze periodic evoluția armelor îndreptate împotriva populației civile, mai ales cea din apropierea graniței. Casa mea se află la 30-40 km de Gaza, la ”o bătaie de pușcă” pentru o rachetă cu capacitate minimă. Read more…
A fost vecinul lui Hitler
Un articol scris de Astrid Probst și publicat în The Guardian în 10 mai 2025 povestește despre peripețiile unui evreu pe nume Edgar Feuchtwanger care a fost un timp vecinul lui Hitler.(1) Acum el are peste 100 de ani – în 1929 era un copil de cinci ani și trăia cu părinții la München, iar Hitler s-a mutat într-un un apartament somptuos de nouă camere în casa de vizavi (vezi poza de frontispiciu). Acoliții lui Hitler s-au mutat și ei în apropiere. În 1935, München a fost declarat oficial capitala mișcării naziste. Tatăl lui Edgar era publicist și avocat, iar mama pianistă. Ei aveau adeseori oaspeți de seamă, de exemplu scriitorul Thomas Mann și avocatul Carl Schmitt care a devenit mai târziu membru activ al partidului nazist. Spre norocul lor, în 1939 familia lui Edgar a emigrat în Anglia. El este istoric, locuiește la Winchester și se declară printre ultimii supraviețuitori dintre cei care au trăit în preajma lui Hitler. Conversația cu ziarista a avut loc în limba germană. “Îl vedeam prin geam pe Hitler șezând în fotoliu și nu ni se părea deloc amenințător.” Ei credeau că Hitler și mișcarea lui (care de la început se declarau antisemiți) erau un fenomen temporar.Read more…
Pinocchio
Nu-i așa că Pinocchio, băiețelul lui Geppetto, se năștea, creștea și se făcea băiat mare doar cât dura citirea poveștii cu acest nume? Pinocchio renăștea cu fiecare lectură a poveștii. Nepoții mei, cărora li s-a citit povestea de nenumărate ori, sunt mari acum. Când ei vor avea la rândul lor copii, Pinocchio va fi creat din nou, va crește și îi va încânta cu năzdrăvăniile lui, exact ca pe copiii generațiilor trecute. Ăsta e un lucru cert. În tot ce face, Pinocchio e urmărit de copii cu sufletul la gură, dar numai până când devine „băiat mare”, adică până când înțelege că a greșit să nu urmeze sfaturile primite și hotărăște să nu-l mai supere pe „creatorul” său care era să piară căutându-l și povestea se sfârșește. Oare jucăriile cresc și ele odată cu trecerea timpului? Mi-am pus această întrebare la ultima mea vizită la doi din nepoți, când am revăzut o jucărie pe care au primit-o cadou când erau mai mici. Jucăria reprezenta un sacagiu, un băiat care ducea pe umăr două găleți cu apă, susținute de un fel de cobiliță. Nepoților le-a devenit prieten drag. Având niște încălțări și un corp care le amintea de celebrul personaj al lui Carlo Collodi, l-au numit Pinocchio.Read more…