Periplul american (III). New York pentru a treia oară

După vizita la Omaha şi conferinţa de la Washington, am ajuns la New York în ziua de 16 Decembrie la orele serii. La gara Penn, aflată în mijlocul Manhattan-ului, refăcută faţă de cea pe care mi-o aminteam, mă aştepta prietenul meu V. L. Sala principală, ce poartă numele lui Daniel Moynihan [1] este o expansiune a gării originale Penn, şi oferă posibilităţi de călătorie către noi direcţii. Ajunsă aici, am simţit că revin într-o lume pe care o cunoşteam, dar de această dată, principalul meu obiectiv este să reîntâlnesc prieteni din tinereţe. În timpul celor cinci zile la New York, am reuşit – singură sau cu prietenii – să ajung şi la unele obiective turistice. Pentru prima seară, îmi cumpărasem un bilet la Carnegie Hall. Concertul era susţinut de quintetul „Vengerov si prietenii”. Iniţial aş fi preferat să-l pot vedea pe Maxim Vengerov ca violonist solist, dar a trebuit să mă mulţumesc cu participarea sa într-un grup concertant alături de alţi muzicieni. Următoarele zile erau programate pentru întâlnirea cu prietenii mei „vechi” şi foarte buni DDB, pentru a vizita împreună, două locuri necunoscute de mine. Este vorba de inedita „grădină botanică” situată în partea sudică a oraşului, numită „High Line” şi Muzeul de artă americană Whitney care o mărgineşte la capătul dinspre sud-vest. Ultima zi a şederii a fost o întâlnire aproape inedită, o lungă discuţie şi depănare de vieţi şi amintiri cu B.L, valoroasa solistă a corului de copii de la Bucureşti în anii `70, cu o voce profundă, amintind-o pe cea a lui Edith Piaf.Read more…

Cât să scriu? Cât să şterg?

Încep acest articol cu evocarea prietenei mele, de binecuvântată amintire, scriitoarea Júlia Szilágyi. Adesea, când o vizitam, o găseam în ambianţa camerei ei ticsite de cărţi, şezând confortabil pe patul ei mare, înconjurată de cărţile şi revistele pe jumătate deschise, cu pisoiul cuibărit la picioare şi scriind. Chiar dacă avea computer şi laptop, scria de mână, pe jumătăţi de coală, motivând că gândeşte mai bine cu creionul în mână! Şi, într-adevăr, parcă mai mult gândea decât scria. Totuşi textele, relativ scurte, aşternute pe aceste foi nu erau nicidecum varianta finală. Când o îndemnam să le dea la bătut pe calculator şi să publice volumul mult aşteptat (nu numai de mine, ci şi de mulţi alţi cititori) îmi răspundea că sunt doar ciorne. “Mai am lucruri de şters.” “De şters, nu de adăugat?!” – o întrebam intrigată. “- Da, e foarte important să ştergi tot ceea ce e în plus, ca să iasă la iveală ceea ce ai de spus. “. Adevărul este că proza Júliei Szilágyi – o delectare pentru cititor – este foarte densă, decantată la maximum,  într-o formă literară aproape desăvârşită, având un ritm interior care potenţează frumuseţea textului şi scoate în evidenţă reflecţiile celei care se definea, în primul rând, drept eseistă. Înclin să cred că stilul ei concis, cumpănirea îndelungată pentru alegerea cuvântului potrivit au rezultat şi în urma experienţei îndelungate în presa scrisă unde lungimea textului era limitată. Se spune că hârtia suportă orice, dar nu… oricât, pentru că numărul de pagini e limitat.Read more…

O dependență oarecum ieșită din comun

Într-o realitate în care accesul la medicină e uneori dificil, mai ales când nu e vorba de situații între viață și moarte, studii recente indică o serioasă dependență a pacientului față de medicul de familie. Veți spune că situația nu e nouă și eu sunt de acord, legătura pacientului cu un medic care inspiră încredere și care și-a dovedit competența devine, cu timpul, foarte solidă. În urmă cu peste patruzeci de ani, în cartierul unde profesase părintele meu ca medic de familie se spunea că în primul an după dispariția sa, decedaseră câțiva pacienți pe care tatăl meu îi ținuse în viață nu numai cu medicamente, ci și cu sfaturi și încurajări. Și atunci ce e nou? Timpul dedicat unui pacient în cabinetul medicului de familie e tot mai scurt și s-ar părea că legătura pacient-medic e foarte fragilă sau chiar neînsemnată. Atunci când medicul căruia i se adresa de ani de zile se pensionează (sau dispare din motive tragice), pacientul începe să caute „un alt medic bun” – și rezultatul nu e întotdeauna pozitiv. După un studiu recent, mai puțin de un sfert din pacienții rămași fără medic de familie găsesc, până la urmă, un înlocuitor de lungă durată. Ceilalți, adică majoritatea, trec de la un medic la altul, tot căutându-l pe cel mai potrivit.Read more…

Cele șapte păcate capitale ale scrisului

Am mai povestit, cred, că la școală am avut două profesoare de română, una mai insipidă ca cealaltă.  Gramatica am învățat-o cu ușurință, pentru că îmi plăcea logica ei intrinsecă, dar să scriu o compunere era pentru mine ca o pedeapsă.  Analizele literare m-au plictisit dintotdeauna și cu timpul mi-am făcut un sistem: le copiam de la o colegă mult mai talentată din clasa paralelă și cum aveam profesori diferiți, vicleșugul nu a fost niciodată descoperit.  (Încă de atunci am obiceiul să nu copiez cuvânt de cuvânt, ci să „îmbunătățesc” scrisul altora.)  Dacă cineva mi-ar fi spus atunci că va veni o vreme când voi scrie de plăcere și că voi deveni chiar editor, l-aș fi privit cu nedumerire, ba chiar i-aș fi râs în nas.  Ce idee!  Dar… neînțelese sunt căile Domnului!  Iată-mă deci autor și editor, cu toate că, de fapt, nu am niciun fel de pregătire și lucrez mai mult „după ureche”.  Așa se face că atunci când am dat din întâmplare peste articolul „Cele șapte păcate capitale ale scrisului”, l-am citit cu foarte mult interes.  Autorul, Thomas C. Foster, este profesor de literatură contemporană le o universitate americană și pe lângă analize literare, ține și cursuri practice pentru cei care încearcă să scrie – nu neapărat beletristică, ci și lucrări de specialitate sau articole…  Aha!  Interesant!  Nu am tradus articolul – cei interesați îl pot citi în engleză – ci am încercat să-l prezint așa cum îl văd eu și să scot în evidență aspectele relevante pentru mine.Read more…

Conservatorul Dunie-Weizmann. Începuturile educației muzicale la Haifa

În urmă cu peste o sută de ani, în cartierul Hadar HaCarmel, au fost puse bazele educației muzicale instituționalizate din orașul Haifa. Aici a fost fondată prima școală de muzică din oraș, cea care avea să devină conservatorul orașului și să poarte numele Gitei Dunie-Weizmann, muziciană şi pedagog muzical, sora lui Chaim Weizmann, primul președinte al Statului Israel. Școala de muzică a fost fondată în decembrie 1924, la inițiativa pianistei Gita Dunie-Weizmann, alături de un grup de profesori de muzică activi în oraș. A fost prima școală din Haifa care a oferit studii muzicale sistematice și profesioniste. În primii ani, cursurile se desfășurau în locuințele profesorilor și în spații temporare din cartier. Odată cu extinderea activității și creșterea numărului de elevi, în anul 1934 școala a fost redenumită „Institutul de Muzică”.Read more…

O poveste cu gust românesc în inima orașului Chicago

Cântecul idiș Rumenye, Rumenye, compus de Aaron Lebedeff, o legendă a teatrului idiș în anii 1920, este o enumerare plină de dor, dar și de umor a plăcerilor vieții din România. Cântecul descrie această țară ca pe un pământ al abundenței, menționând în special delicatese locale care au devenit emblematice, precum mămăliga, brânza, cașcavalul și pastrama. Nu e uitat nici vinul bun, de Odobești sau Cotnari, și atmosfera de petrecere. Pentru evreii din Europa de Est, așezați mai ales la New York, dar și în alte orașe americane, acest cântec era o formă de nostalgie idealizată care reprezenta într-un fel ”lumea de ieri”. Cum viața multor evrei din Europa de Est fusese marcată de sărăcie și persecuție, Rumenye, Rumenye amintește doar vinul, mâncarea bună și căldura comunității. Trebuie să recunoaștem că mâncarea este cel mai bun mod de a păstra memoria unei persoane sau chiar a unei întregi comunități. Aveam să găsesc gustul de altădată nu la New York, ci în inima orașului Chicago, atunci când un prieten al soțului meu, un om foarte religios, dar și un mare gurmand, aflat mereu în căutarea gustului, precum un cavaler rătăcitor în căutarea pietrei filosofale, ne-a trimis o fotografie cu cumpărăturile lui de la Romanian Kosher Sausage Co.Read more…

Resuscitarea falsă

În principiu, în fiecare caz de stop cardiac neprevăzut, pe stradă, acasă sau la spital, pacientul trebuie resuscitat sau reanimat (cele două sunt sinonime.) La fel și bolnavii care au suferit stop cardiac după înec. (La cei înecați în ape reci, prognoza este mai bună, fiindcă temperatura joasă scade nevoia de oxigen a creierului.). Cine nu trebuie resuscitat? Răspunsul la această întrebare diferă în funcție de legile în vigoare, de decizia bolnavului și a familiei, care la rândul ei este influențată de credința lor religioasă. În principiu, cei cu boli incurabile, terminale, ireversibile, nu ar trebui resuscitați. Îmi amintesc un caz care a stârnit multe comentarii în presa israeliană și în rândul personalului medical. O femeie de 95 de ani, care avea cancer cu numeroase metastaze, a avut un stop cardiac. Era noapte. Medicul de gardă era tânăr și cu puțină experiență. Împreună cu două asistente medicale, el s-a “năpustit” asupra bolnavei și a început să o resusciteze cu compresii toracice și respirație artificială, după protocol. La un moment dat, pe monitor a apărut un ritm de fibrilație ventriculară. Defibrilatorul era pregătit; medicul a declanșat un șoc electric. Ritmul cardiac al bolnavei s-a normalizat, dar în timpul șocului în defibrilator s-a produs un scurt circuit și flacăra a provocat arsuri de gradul 2-3 pe tot toracele pacientei. Femeia a murit după 24 de ore, în chinuri și dureri.Read more…

A murit o carte

Sigur că am greșit undeva. Prezentul acesta nu este viitorul pe care credeam că îl construiesc de-a lungul vieții mele. Născut în 1951, face parte din G2, a doua generație, de după cea a supravieţuitorilor Holocaustului care au fost arestați, deportați, evacuați, refugiați, ca adulți conștienți de ceea ce li se face (nu li se întâmplă!), deoarece erau etichetați ca evrei. Antisemitismul, pe vremea și în lumea în care am luat cunoștință de el, era un -ism considerat extremist, ceva legat de religie (das Opium des Volkes) și fascism (Deutschland über alles). Nuanțele și ambiguitatea termenului aveam să le descopăr mulți ani mai târziu. De fiecare dată simțeam un fel de jenă nedefinită și inexplicabilă, atunci când constatam că majoritatea celor care se ocupau de Holocaust, evrei sau nu, oameni de știință sau nu, pretinși obiectivi ori declarați subiectivi, nu includeau în acest concept și soarta altor societăți umane care au trecut prin evenimente similare cu cele ale evreilor. De-a lungul istoriei, amerindienii și armenii, baha’ii și rohingya, țiganii și yazidiții și atâția alții nu au fost mai puțin persecutați. Și istoria lor ar trebui să o cunoaștem.Read more…

JOI. UN AN. MARTIE (I)

Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022.  Peter este „medicul-condeier” prin excelență.  Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit…  Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. 2. Martie.   Diagnoză funcțională. Strălucește un soare rece, de iarnă, nepotrivit anotimpului.  Papagalii și-au terminat deja pauza matinală în alunul bătrân.  E liniște, aerul e clar, cerul albastru, pe apă o barcă stingheră.  Cufundat în gânduri pedalez din nou de-a lungul străzii principale, spre periferie.  Soarele mă orbește.  Poșta, grădinile, saltelele boschetarilor de la intrarea în magazine, nimic nu îmi lasă vreo impresie, gândurile mele sunt deja la clinică, la lucru.  Observ că mi-am uitat cheia cabinetului.  Nu-i nimic, o să-mi deschidă colegii. Pe birou, în fața ecranului, mă așteaptă trei cereri de consult.  Încăperea în care lucrez aparține de așa-numita diagnoză funcțională și este mobilată, așa cum îi spune și numele, funcțional.  Aici lucrează încă trei colege și colegi în alte zile ale săptămânii.  În afară de birou se mai află un pat, alături cu un ecograf, un dulăpior cu bandaje și alte mărunțișuri, câteva cuiere pentru halate și două scaune.  Dulapul pentru obiectele personale se află câțiva metri mai încolo, lângă camera pentru electrocardiografie și electroencefalografie.Read more…