Cei patru din Iran

Nu ştiu dacă povestea asta are vreo legătură cu New Journalism al lui Tom Wolfe, cu Autobiographical Fiction, legat de numele lui Sherwood Anderson care e mult mai puţín cunoscut decât Faulkner şi Hemingway care i-au fost ciraci, de acel Dirty Reality cu care erau etichetate prozele lui Raymond Carver, de parcă ăia care nu beau pot pricepe ceva din viaţa celor care tot trag la măsea, sau cu însăşi noţiunea de literatură, de care se face mare caz, dar tot ce e cuprins în ea este adevărat. Mare scofală şi cu literatura asta. Sau cu adevărul. De data asta nu contează adevărul artistic, cred eu, adică impresia de autentic, pentru că lucrurile s-au petrecut aşa. Viaţa unor oameni a depins de mine. Fără voia mea, desigur. Aşa a fost să fie. Despre ce este vorba? Foarte simplu.S-a petrecut cu mulţi ani în urmă. Este vorba de patru oameni de vârste diferite. Un bărbat, o femeie şi doi copii, un băieţel şi o fetiţă. Fetiţa, foarte drăguţă şi lipicioasă, de vreo cinci ani, iar băieţelul, zâmbăreţ şi jucăuş, de vreo trei sau patru, oricum mai mic decât sora lui. Aşa cred, nu le-am văzut actele niciodată. Nu-mi mai amintesc numele lor. Nişte oameni fără nume. Ar trebui să mai existe pe undeva pe acest pământ. Unde? Nu ştiu. Armeni sunt peste tot. Mama lor, a celor doi copii adică, între douăzeci şi trei şi douăzeci şi cinci, subţire, înăltuţă, cu părul negru, tăcută, cu un aer speriat şi mereu cu ochii după progenituri, să nu facă ceva rău sau să păţească ceva. Tatăl copiilor, nu foarte înalt, dar bine legat, mușchiulos, trecut de 35, poate spre patruzeci, ceea ce vorbitorii de limba engleză ar numi late thirties. Dar nici unul din ei nu vorbea englezeşte. Doar armeana pe care o ştiam şi eu, şi farsi de care eu nu aveam habar.Read more…

Miniatură – Cuvinte dilematice

“Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte/ În care te-adânciră barbarii de tirani!/ Acum ori niciodată croiește-ți altă soartă/ La care să se închine și cruzii tăi dușmani”. Acestea sunt primele versuri ale Imnului patriei noastre pe care am sărbătorit-o de curând, la 1 Decembrie. Știm asta, desigur, dar acum vreau să vă introduc în universul unui copil de patru ani și jumătate care a învățat aceste versuri pentru prima dată, la grădiniță, în avansul sărbătoririi unei zile importante și demne de tot respectul. Mara este o fetiță minunată din familia mea mai extinsă, o fetiță aflată în al cincilea ei an de viață. Fratele ei mai mare, Gabriel, are deja opt ani și este elev în clasa a doua. Cei doi micuți sunt adorabili, deștepți, frumoși, bine crescuți, desfășoară multe activități și au interese specifice vârstei lor. Gabriel citește mult, joacă tenis, învață să cânte la ukulele și frecventează un cerc de teatru pentru copiii de vârsta lui. Evident că el este un model pentru micuța lui soră. Cum spuneam, în zilele premergătoare sărbătorii de 1 Decembrie, doamnele educatoare de la grădinița frecventată de Mara i-au învățat pe copii să cânte imnul țării. Read more…

Laleaua roșie

În anii ’50-’60, Dan era un prenume dat frecvent copiilor, poate și pentru că Dănuț era unul din personajele principale ale romanului La Medeleni al lui de Ionel Teodoreanu. Au existat și doi domnitori valahi cu acest nume – Dan I, fratele lui Mircea cel Bătrân (cca. 1384-1386) și Dan II (1422-1431) – dar nu sunt amintiți în manualele școlare. Revenind la literatură, posibile surse de inspirație pentru prenumele Dan putea fi poemul lui Vasile Alecsandri Dan, căpitan de plai sau romanul Dan, de Alexandru Vlahuță. Și azi întâlnim multe persoane cu acest prenume și chiar ca nume de familie. Primul Dan – de fapt, Dănuț – pe care l-am cunoscut încă în copilărie era băiatul vecinilor de vizavi. Cred că pentru mine el a acoperit lipsa unui frate. Treceam strada și eram unul în curtea celuilalt. Era cu doi ani mai mic decât mine și am copilărit împreună. Nu știu de ce, dar îl percepeam ca fiind cu mult mai mic decât era în realitate. Dănuț era singur la părinți. Mama și tanti Lenuța, mama lui Dănuț, erau foarte apropiate, ca niște surori. Tanti Lenuța apare și în povestirea Ionii pozitivi din copilăria mea. Știau aproape totul una despre cealaltă. Așa este când surorile se căsătoresc, nu întotdeauna în apropiere, iar nevoia de confesiune și ajutor imediat se manifestă puternic între vecini aduși de capriciosul hazard.

Nenea Nicu, tatăl lui Dănuț, era pentru tata domn’ inginer. Nu absolvise Politehnica, dar era un adevărat profesionist în domeniul telefoniei. El are meritul de a fi inventat „cuplajul”, o invenție revoluționară din anii ’60, care a dublat peste noapte numărul posibil al abonaților telefonici. „Cuplații” se aflau pe două ramuri ale aceluiași fir pornit de la centrala telefonică.Read more…