În urmă cu aproape douăzeci de ani, la vârsta maturității deja, am avut prima mea pisică. Ca să fiu riguroasă nici nu era chiar pisica mea, ci a fiului meu, atunci încă licean. Motănelul de rasă comună, europeană, cu blănița neagră pe spate și albă pe burtică și cu ”șosete” albe, a ajuns în casa noastră cu un nume care nu i se potrivea deloc: Pacoste. Fiindcă acest nume ni se părea exagerat și pentru că l-am iubit din prima clipă, nu i-am spus Pacoste, ci am scurtat în Pacos, apoi Pache, în câteva zile a devenit Păchiță și așa a rămas de-a lungul celor zece ani în care l-am avut în familie ca prieten, oferindu-i chiar rang de rubedenie. Desigur că îi i-am mai diminuat numele în fel și chip: Păchiduță, Păchișor, Paxi și câte și mai câte, fiindcă atunci când îndrăgesc pe cineva, eu îi dau pe loc nume de alint. Ei, acum aveam din plin pe cine să alint! Păchiță s-a dovedit a nu fi deloc o pacoste. El m-a învățat că iubirea nu se poticnește în detalii cum ar fi specia, iar adăpostul, hrana și siguranța nu sunt suficiente, e nevoie vitală de dragoste și de manifestarea ei, chiar și când vorbim despre o pisică, chiar dacă se știe că pisica este întruchiparea independenței și a nonșalanței. Mai presus de orice, Păchiță mi-a arătat cum se poate comunica și cum se pot înțelege nevoi și dorințe fără a rosti vreun cuvânt. Read more…