ISSN 2734-4967, ISSN-L 2734-4967
În dimineața unei zile de iulie 1999, când în sfârșit studenții de medicină și cei de la cursul de paramedici erau în vacanță, la sala de operații unde lucram a apărut un student de medicină german, aflat în schimb de experiență la spitalul nostru.– Mă numesc Peter Ritter, sunt student în anul patru la Facultatea de Medicină din Düsseldorf. Pe perioada verii am ales ca loc de stagiu de vară Centrul Medical Universitar din Beer Șeva. Mă acceptați?Read more…
Bună ziua (sau bună seara). Așa-i că încă nu ați auzit de mine? Nici eu nu știu prea multe; uite o temă pentru istoricii care nu au ce face. Știu doar că am cetățenie olandeză, probabil ceva rudă cu Philips, fabricantul (și) de aparate de radio. Prin 1936 am ajuns în casa familiei Georgescu, doi modești funcționari din București, Silvia și Aurel, ea 34 de ani, el 33. În casă mai erau și doi țânci, Nuți și Bibi sau Tibi. Amândoi aveau 3 ani. Da, erau frați gemeni. Ea, blondă, el brunet și cârlionțat; ea, cuminte, delicată, așezată, docilă, ca o păpușă; el, zbânțuit, veșnic agitat, preocupat de cele din jur. Cunoștea pe de rost inventarul fiecărui ungher, dulap, dulăpior, sertar din casa cu patru camere. Isprăvile lui Bibi nu se terminau întotdeauna cu bine. Din cauza prea marii lui curiozități era să-mi dau duhul. Numai moșul Nicolae și un meșter priceput m-au salvat de la o moarte sigură. Ce să mai zic despre curiozitatea lui în cele mai neașteptate domenii? De pildă bunica făcea dulceață de cireșe. Cratița mare era trasă pe marginea sobei cu lemne. Bibi se întreba ce gust o fi având bunătatea aceea? (Se anunța în el un mare amator de dulciuri!). Faptul că era fierbinte nu era o piedică pentru Inventivul Bibi. O cană cu apă rece turnată în cratiță dădu drum liber la asaltul unei lingurițe. Doar apariția bunicii îi tulbură elanul. Din păcate bunica venise prea târziu, dulceața era pierdută, adaosul de apă rece o făcuse de nemâncat Read more…
Ați vrea să știți când se va termina pandemia cu coronavirus?? Din păcate nu sunt eu acela care vă va da vestea bună. Am încercat doar să stau de vorbă cu varianta omicron în tête-à-tête. Discuția a avut loc nu de mult, în timpul zborului meu de la New York la Tel Aviv. Pe bord se aflau 260 pasageri, candidați la infecția cu Covid, e drept, toți erau mascați și cu PCR negativ (cine oare s-a gândit că P.C.R. va fi din nou prezent în viața noastră?!) și, bineînțeles, Omicron. – V-ați cam făcut de cap, voi ăștia din încrengătura coronavirus, am început eu discuția. “Scuză-mă că-ți distrag atenția de la căutările tale pentru o nouă victimă”. – Nu, nu mă deranjezi de loc, mi-a răspuns virusul; noi n-am făcut nimic altceva decât să urmăm cursul natural al speciei noastre. Noi provenim din marea familie a coronaviridelor cu patru genuri: alfa, beta, gama și delta, având peste trei sute de tipuri și subtipuri diferite.Read more…
În urmă cu aproape douăzeci de ani, la vârsta maturității deja, am avut prima mea pisică. Ca să fiu riguroasă nici nu era chiar pisica mea, ci a fiului meu, atunci încă licean. Motănelul de rasă comună, europeană, cu blănița neagră pe spate și albă pe burtică și cu ”șosete” albe, a ajuns în casa noastră cu un nume care nu i se potrivea deloc: Pacoste. Fiindcă acest nume ni se părea exagerat și pentru că l-am iubit din prima clipă, nu i-am spus Pacoste, ci am scurtat în Pacos, apoi Pache, în câteva zile a devenit Păchiță și așa a rămas de-a lungul celor zece ani în care l-am avut în familie ca prieten, oferindu-i chiar rang de rubedenie. Desigur că îi i-am mai diminuat numele în fel și chip: Păchiduță, Păchișor, Paxi și câte și mai câte, fiindcă atunci când îndrăgesc pe cineva, eu îi dau pe loc nume de alint. Ei, acum aveam din plin pe cine să alint! Păchiță s-a dovedit a nu fi deloc o pacoste. El m-a învățat că iubirea nu se poticnește în detalii cum ar fi specia, iar adăpostul, hrana și siguranța nu sunt suficiente, e nevoie vitală de dragoste și de manifestarea ei, chiar și când vorbim despre o pisică, chiar dacă se știe că pisica este întruchiparea independenței și a nonșalanței. Mai presus de orice, Păchiță mi-a arătat cum se poate comunica și cum se pot înțelege nevoi și dorințe fără a rosti vreun cuvânt. Read more…
Nu pot să spun că îmi face plăcere să mă opresc cu mașina la semafoare sau la treceri de pietoni. Când sânt grăbit mă enervează, dar dacă nu sunt presat de timp, de multe ori studiez spectacolul furnizat de trecători și vehicule. Cel mai mult mă tem de cei care circulă pe trotinete. Îi consider pericolul cel mai mare al circulației publice, adevărați “donatori potențiali de organe” și dacă nu ești atent, te implică într-un accident. Ei merg cu trotinetele pe oriunde: pe șosele, pe trotuare, pe treceri de pietoni. Nici cu motocicliști nu sunt liniștit. Se strecoară printre vehicule, și pentru ei semnele de circulație sunt… facultative.
Cu trecătorii e altceva, îi studiez cu interes. Să încep cu cei de care îmi plac: cei care trec grăbiți, care îmi mulțumesc că am oprit pentru ca ei să treacă în siguranță. Ei îmi dau senzația că am făcut o faptă bună în acea zi. Read more…