Menora

În camera hotelului Galilei din Pisa unde erau cazaţi, Roni şi Alon analizară cu atenţie fotografiile. Câteva detalii le atraseră atenţia în mod deosebit. Într-un colţ al tabloului se distingeau în mod clar primele două etaje ale „turnului înclinat” aflat în construcţie. Acest detaliu arată fără echivoc locul (Pisa) şi data subiectului pictat. În celălat colţ al tabloului se află o coloană cu basoreliefuri aflată la intrarea principală în Duomo. A fost adusă oare Menora în catedrala din Pisa sau în altă clădire din Piazza dei Miracoli? In fine în tablou erau reprezentate un număr de feţe bisericeşti…Read more…

Terminalul 3

De pe acest terminal pleacă tot Israelul în vacanță. Alte posibilități de călătorie nu prea există. Vaporul e pierdere de timp, cu trenul nu ajungi nicăieri. Să mergi cu mașina în Europa prin Siria? Acesta este doar visul utopic al unui optimist ca mine. Și ce simplu și frumos ar fi: Israel – Siria – Turcia – Bulgaria – România s-ar putea face în numai 2-3 zile! Singura alternativă este avionul. Check in, control de pașapoarte, control de securitate: scoate cureaua, laptopul, ceasul, celularul, cheile etc., apoi pune totul la loc și asta cel puțin de două ori, iar dacă schimbi avionul atunci totul se repetă. Dar ești în vacanță, bine dispus și hotărât să fi calm și vesel. Controlul de securitate este plin de riscuri. E nevoie de atenție maximă ca să-ți poți recupera toate obiectele personale. Eu am uitat de mai multe ori câte ceva.Read more…

Vioara

De tânăr, de la 11 ani, am bătut la poarta muzicii, dar încercările mele s-au sfârșit printr-un eșec zdrobitor. Mama n-a avut de unde să-mi ia o vioară. Locuiam la cămin şi direcția a pus mână de la mână şi mi-au adus o vioară. Cu ea m-am dus la conservatorul George Enescu din Iași, unde profesorul Pascu domnea suprem. El m-a luat la pian şi a lovit o clapă, BANG, s-a întors spre mine şi a zis: – Repetă sunetul.
Am repetat BING.
– Încă o dată.
A lovit clapa şi din nou BANG, eu de colo BING. După mai multe încercări nereușite s-a întors spre mine şi a pronunțat sentința.
– Băiete, n-ai ureche muzicală absolută. Nu ești bun pentru vioară, cel mult vei zgâria la scripcă, la nunţi, asta vrei?
Am început să scâncesc:
– Nu vreau asta, vreau să cânt Paganini.
Read more…

Fata ridică un braț spre cer

Pe Carl-Jacob nu îl fascina misterul care îi învăluia pe tinerii urmăriți cu suspiciune de englezi, administratorii Palestinei mandatare. În sinea lui, el socotea că acțiunile evreilor erau, mult prea des, disperate şi nesăbuite. Avea, însă dorința sinceră, câteodată chiar dureroasă, de a cunoaște și de a înțelege mai bine atât locul, cât și pe oamenii din partea locului. Avea și o oarecare experiență în mânuirea armelor. Vom vedea că și acest lucru ne va ajuta să înțelegem mai bine cele ce urmează. Trecuseră opt ani de când Carl-Jacob părăsise Germania, în 1934, la vârsta de 25 de ani. Într-o seară de august a anului 1942, la curt timp după ce se angajase ca paznic la abator, Carl-Jacob primi o misiune specială. Din jeep-ul oprit lângă intrare coborâse bătrânul Grechevski. – Dă-mi arma și cartușele! În noaptea asta te înlocuiesc eu. Hagana are nevoie de tine în altă parte!Read more…

Peter Rosenthal: În capcana timpului (3)

Rana emigrării se vindecă cu timpul, sau măcar nu mai doare, rămâne doar ca o ezitare într-un moment în care aș fi preferat să fiu alert. icatricea însăși nu doare, rămâne numai un defect în suplețea țesutului sănătos, o fisură umplută cu un material provenit dintr-un strat mai profund. Rănit e și limbajul. Cuvintele nu se potrivesc pentru a descrie emigrația. „Emigrație” – cuvântul e și el o cicatrice. Când ajung la el mă opresc, pentru că îmi sugerează lucruri care parcă nici nu se referă la mine. Cuvintele sunt ca și confecțiile: dacă de la bun început nu ți se potrivesc, oice ai face nu ajută la nimic, prea strâmt, prea scurt, prea lung… Exil sună mult prea patetic, fugă – prea aventuros, plecare – nu spune nimic, transfer – un coșmar, refugiat – un atavism, călător – o glumă proastă. Dar oricum am numi faptul, cicatricea rămâne, de o parte textura copilăriei mele la Arad, de cealaltă parte țesutul viu al speranței într-un viitor mai bun la Köln. Pentru procesul de cicatrizare prefer vocabularul medical, cu expresii latine, care e mult mai exact. Medicii vorbesc despre vindecare primară și secundară. Vindecarea primară, cu o cicatrice minimă sau deloc, duce la refacerea completă a țesutului, restitutio ad integrum. La arsuri și inflamații vindecarea e secundară, se face „pe ocolite”. Au loc procese imunologice complexe de transformare a țesuturilor și de cicatrizare. La început nici nu m-am simțit rănit. Totul mi s-a părut mai degrabă o mare aventură. Tot ce mi-ar fi putut pune planurile sub semnul întrebării a fost refulat sau reinterpretat. Am urcat în trenul realității de atunci cu speranța că pentru mine totul se va aranja. Read more…

Țânțarul nostru (nu) cel de toate zilele

O dimineață de vară târzie, pe peronul gării. Se anunță că trenul are o întârziere de 7 minute, dar conform tradiției poate fi și mai rău. E deja cald și simți canicula chiar dacă ai găsit un loc pe o bancă umbrită de un imens panou publicitar. Se pare că în ciuda încălzirii globale, pe aici, pe la mine, această noțiune nu e cunoscută, dar nu e exclus ca surprizele să apară pe parcurs. Încerc să citesc ziarul de dimineață, dar o muscă îmi descoperă existența și dovedește interes pentru părțile mele tegumentare neacoperite de îmbrăcămintea estivală. Experiența acumulată timp de zeci de ani mă ajută să mă descotorosesc de musafirul nepoftit și cu o lovitură puternică a palmei pe celălalt antebraț transfer inamicul în lumea de apoi. Dar cum se știe, unii nu învață sau nu apucă să învețe de la semenii lor, așa că istoria se repetă și eu am din nou succes, nechemata e terminată, tot dintr-o lovitură. – Ești expert în vânătoarea de țânțari, mi se adresează cu o oarecare admirație tânărul așezat lângă mine, și el în așteptarea trenului. Interlocutorul meu pare a fi student, dar mai ”bătrânel” ca orice alt student din lume, probabil o fi petrecut câțiva ani buni în armată, îmi spun. E în pantaloni scurți, o bluză fără mâneci și sandale care par a fi de-un leat cu papucii mei de acasă.Read more…