Mătăsuri

Într-o zi de octombrie din primul meu an de liceu, mama mi-a adus la cunoştinţă, emoţionată, că în 28 octombrie (cum să uit data?) eram invitată la onomastica unui licean, vecin şi amic cu L., fiul unei bune prietene de-a mamei. Ea îmi transmisese invitaţia, sugerând că eu urma să fiu însoţitoarea fiului ei. În ochii tinerilor de azi o astfel de invitaţie protocolară poate fi îngrozitor de desuetă, dar pe atunci – acum mai bine de o jumătate de veac – era un lucru firesc ca o fată să fie invitată cum se cuvine, luată de acasă şi condusă înapoi acasă, în mod cavaleresc, pentru a fi ferită de orice incident neplăcut. Tocmai intrasem la liceu şi, fiind în al şaisprezecelea an de viaţă. potrivit unui vechi şlagăr maghiar, urma să cunosc dulceaţa primului sărut, dar încă nu avusesem nici măcar prima întâlnire. Cred că părinţii mei, căsătoriţi din dragoste foarte tineri (mama nu împlinise 16 ani şi tata avea 24) erau aproape la fel de nerăbdători ca mine, altfel nu-mi pot imagina de ce s-au bucurat (aproape mai mult decât mine) şi m-au îndemnat să accept invitaţia, ba chiar s-au implicat în pregătirea evenimentului care – păstrând proporţiile – echivala cu faimosul „debut” în societate al tinerelor de odinioară. Mama a declarat că trebuie să mergem numaidecât la croitoreasă…Read more…

Omul cu mașina verde.

De vreo două luni apăruse în parcarea imobiliarului în care locuiesc în Beer Sheva, o mașină mică marca Fiat, de culoare verde. După atâta amar de vreme, n-am reușit sa-l cunosc pe proprietar. Nici nu era de mirare. Pleca dis de dimineață în jur de ora cinci şi se întorcea seara pe la unsprezece şi ceva. Vineri şi sâmbătă mașină verde nu se mișca din parcareDe multe ori mi- l închipuiam scund (altfel cum ar fi încăput într-o asemenea mașină?!), cu chelie , între două vârste, vorbitor de limba rusă, ursuz şi retras… Altfel l-aş fi cunoscut!Read more…

Povestea amuzantă a unei bariere lingvistice

Am fost numit șef de proiect, pe baza expertizei mele tehnice și a istoriei mele de succes în multe alte proiecteAm propus ca în loc să aducem din Italia tehnicienii firmei pentru instalare, testare, și punere în producție, să trimitem la firma italiană personalul nostru canadian calificat, care să fie antrenat prin participare directă la asamblarea și testarea echipamentului în Italia, trecând și prin niște examene de competență aprobate de producătorii italieni. Urma ca apoi canadienii să reasambleze și să pună în producție linia nouă, în Canada, fără nici un ajutor de la tehnicienii firmei italiene.

Propunerea mea a fost aprobată și mi s-a dat sarcina să selectez doi mecanici, un electrician și un programator din uzină și să-i duc in Italia pe vreo 4-6 săptămâni. Tehnicienii aleși de mine erau foarte buni şi urmau să dovedească cât de eficienți şi concentrați vor putea rămâne, timp de câteva săptămâni, departe de casă, într-un anturaj de limbă și cultură diferită și cu presiunea de a onora cu succes maxim încredera investită în ei.Read more…

Șina de cale ferată

Mergea pe lângă șina de cale ferată. Nu vedea nimic, în afară de femeia din fața ei. De șoldurile femeii, pentru că era mult mai înaltă decât ea. Sau ea era mult mai mică. Mai mică decât de obicei, cu capul tras între umeri, neîndrăznind să privească decât înainte. Timorată. Nu de neverosimilul zilelor, săptămânilor, lunilor trecute. Nu de groaza celor care vor veni. Câte? Cum le va suporta? Vor fi zile, luni, poate chiar ani?! Femeile vorbeau despre asta, dar ea nu precizase niciodată imprecizia viitorului în intervale de timp. Era timorată de prezent, de târșâitul ritmic al pașilor femeilor, de zgomotul asimetric al bocancilor ei de numere inegale. Ce conta că pe un picior avea 42 și pe celălalt 43, atunci când ea purta în mod normal 35? Teama de a-și pierde încălțămintea era mai preocupantă decât durerea produsă de faptul că îi rodea pielea…„Schnell, schnell!” Ei i se spunea oare? Nu îndrăzni să-și ridice capul, să vadă. Mintea ei îngrozită preluă comanda, o traduse în limba maternă, o amplifică, o explicită: „Repede, repede, Lia Feldmann, dacă nu vrei să-ți trag o mamă de bătaie în cel mai autentic stil SS-ist!”Read more…

Poveste din cartierul de sud

În cartier lucrurile își aveau rânduiala lor. La fel și oamenii, încă de cum veneau pe lume. Cu cât așteptau mai multe trăsuri în fața bisericii, la botez, cu atât se știa că pruncul aparține unei familii de viță nobilă, iar calea în viață îi va fi ușoară, căci fusese deja netezită de generațiile de dinainte. La fel stăteau lucrurile și la căsătorie. La fel și la înmormântare. În seara aceea murise domnul Petőfi, angrosist și comerciant, una din personalitățile orașului. Dumnezeu nu îl blagoslovise cu copii, dar nici nu îl amărâse cu vreo nevastă, așa că domnul Petőfi fusese toată viața holtei și liber ca pasărea cerului. Nici prea cheltuitor nu fusese, iar acum lăsa toată averea-i frumușică prin testament în custodia Bisericii locale. Domnului Petőfi i se cuvenea așadar o înmormântare pe cinste. Nu cu trăsura cu doi cai, ca muritorilor de rând. Nici dricul cu patru, ca în cazul funcționarilor de stat. Domnului Petőfi i se cuvenea o înmormântare clasa întâi.Read more…

Când ai un fluviu în familie

Într-un sertar cu mărunțișuri mi-am regăsit – fără să caut dinadins – primul pașaport, modelul verde, eliberat în mai 1990. Nu-mi mai amintesc dacă am stat la coadă ca să-l obțin, dar probabil că am stat. Memoria n-a reținut asta poate pentru că la începutul anilor 90 trebuia să stai la coadă cam peste tot: cele mai crunte cozi de care-mi amintesc au fost cele la blugi. Un magazin proaspăt privatizat din Brăila aducea marfă din Turcia și știu că m-am plimbat cu Mama prin fața vitrinei vreo trei zile, până am putut intra și mi-am cumpărat, pe fugă și pe neprobate, o fustă de blugi cu volane de dantelă. Dar să revin la pașaport. M-am dus împreună cu Mama și cu Tata să ni-l facem. Ei visau pe atunci la o călătorie în fosta Iugoslavie, pe care însă n-au apucat să o facă niciodată. Eu am putut să-l folosesc pe al meu abia în august 1995. Prima mea călătorie în străinătate a fost la Budapesta. Pentru o excursie de cinci zile, am primit de la părinți 100 de dolari, bani de buzunar. Îi cumpărasem împreună cu Mama de la singura casă de schimb valutar care funcționa pe atunci în oraș, în sediul fostului shop de la parterul hotelului partidului. Am cumpărat 100 de dolari și două cutii de Coca Cola. Primele pe care le-am băut vreodată. Drumul de la Cluj la Budapesta a fost lung și obositor, într-un microbuz cam vechi și cam uzat, cu arcuri slabe care scârțâiau îndurerate la fiecare groapă. La vamă am avut emoții mari, deși n-aveam nimic de ascuns sau de declarat.Read more…

Locotenentul şi evreii

După terminarea facultății de medicină, mi-am satisfăcut stagiul militar timp de patru luni la Focșani, județul Vrancea. Am sosit la cazarmă undeva la sfârșitul lunii octombrie 1973. Ofițerul comandant al companiei, locotenentul Anghel, era un bărbat foarte tânăr {abia terminase școala de ofițeri}, cu o figură severă, uniforma stătea impecabil pe el, arăta ca într-o poză dintr-o revista militară. În timpul instrucțiilor era foarte sever, însă în pauze se întreținea cu noi, prietenos. Într-o zi Compania Nr. 1 cu care eram în același batalion, a întârziat de la gimnastica de înviorare şi tot batalionul a fost pedepsit Read more…

Hippocrate și teroristul

Într-una din zilele lui octombrire 1998, după un atac terorist nu departe de Beer Sheva, au fost admiși aproape în același timp doi răniți la Terapia Intensivă a spitalului în care lucrez. Unul era victima, un kibuțnic, celălalt agresorul, palestinian din Hevron, rănit de soldații israelieni. Amândoi erau în stare foarte gravă și aveau puține șanse de supraviețuire. Kibuțnicul era elev de liceu, palestinianul nu avea nici el mai mult de 20 de ani. Părinții victimei și ai agresorului veneau zilnic să-și viziteze băieții. Cei doi răniți erau tratați fără nicio deosebire. În fiecare zi unul din membrii echipei medicale stătea de vorbă cu rudele răniților, le dădea informații în legătură cu starea pacienților și răspundea la întrebările lor. Am avut și eu ocazia să stau de vorbă cu părinții din ambele părți. Într-o convorbire între patru ochi, tatăl tânărului din kibuț m-a întrebat:Read more…

Nemulţumitului i se ia darul (Din ciclul dedicat Bunicului)

„De altfel” – mi-a spus bunicul, – „sentimentul satisfacţiei ţine de suflet, nu de circumstanţe. Cine nu poate fi mulţumit cu puţin, dezvoltându-şi propria capacitate de a folosi tot ce are, degeaba ar primi mai mult, nimic nu i-ar fi de ajuns. Însă cine se bucură de ce are, va avea și beneficii la care nici nu s-ar fi aşteptat.” Şi ca să nu uit vreodată acest lucru, mi-a povestit despre cele două fetiţe voioase din cătunul celor nemulţumiţi, care, în treacăt fie spus, aveau codiţe, ca fetiţa de pe ascuţitoarea mea. (Poveştile bunicului aveau mereu o legătură concretă cu realitatea din viaţa mea şi explicau foarte logic şi pe înţelesul meu unele fenomene sau detalii din mediul înconjurător.) Povestea veveriţelor A fost odată ca niciodată un sat unde, dintr-un motiv sau altul, câţiva oameni s-au sculat într-o zi cu faţa la cearceaf. Erau tare bosumflaţi, dar nu era nimic de făcut și de aceea ei au devenit tot mai nesuferiţi. Se legau de toată lumea, atacau şi criticau tot ce le ieşea în cale şi oriunde mergeau, purtau cu ei o atmosferă proastă, sâcâitoare, care mai apoi s-a răspândit ca o infecţie – oamenii erau supărați, se certau, se plângeau, se văicăreau, blestemau şi acuzau cerul şi pământul, găseau hibe şi greşeli în tot şi în toate. Au ajuns atât de rău, încât s-a lăsat o ceaţă neagră și usturătoare peste întregul sat şi chiar Bunicuţa Munţilor a auzit vestea acestei năpaste stranii… Read more…

Întâmplări cu ceai

De obicei, când mă aşez în faţa computerului – ca acum, de pildă – am la îndemână o ceaşcă de ceai. Înainte de a-l prepara, baleiez raftul ticsit de cutii cu diferite sortimente de ceai: revigorant, alcalinizant, relaxant, pentru armonia sufletească, de iarnă, de vară, pentru zile însorite sau vremuri furtunoase…De obicei, când mă aşez în faţa computerului – ca acum, de pildă – am la îndemână o ceaşcă de ceai. Înainte de a-l prepara, baleiez raftul ticsit de cutii cu diferite sortimente de ceai: revigorant, alcalinizant, relaxant, pentru armonia sufletească, de iarnă, de vară, pentru zile însorite sau vremuri furtunoase…La noi în casă se bea mult ceai. Chiar şi seara târziu, când ne întoarcem de la un spectacol sau din vizită, preparăm câte o ceaşcă de ceai şi stăm la taclale. Am deprins acest obicei în casa părintească şi l-am continuat acasă la noi. Ai mei s-au obişnuit cu ceaiul rusesc în studenţie, la Leningrad, dar în viaţa mea „ceaiul adevărat” nu a intrat în prima copilărie. Poate că aici e locul să explic că, de fapt, doar ceaiul adevărat se numeşte ceai (sau tea), restul infuziilor şi decocturilor din plante au uzurpat acest termen după ce băutura din China – care potrivit legendei, îşi are sorgintea acum patru milenii – pătruns pe meleagurile noastre, acum vreo două veacuri.Read more…

Pojejena – un loc (suficient de) îndepărtat.

Declar din capul locului că nu e vorba de însemnări de călătorie, pentru că niciodată nu am ajuns la Pojejena deşi, la un moment dat, credeam că voi locui acolo un răstimp mai mult sau mai puţin îndelungat…Lista posturilor pentru absolvenţii Facultăţii de Fizică a fost afişată în luna iulie, la scurt timp după încheierea examenului de licenţă. Am studiat cu înfrigurare listele cu posturi pentru specialităţile noastre. La specializarea soţului meu erau două posturi de fizician în Cluj şi mai erau şi două posturi didactice în Cluj. El având medie mare şi buletin de Cluj, avea toate şansele să ia unul din cele patru posturi. Problema era la specializarea mea, unde nu exista niciun post în Cluj, cel mai apropiat post fiind la… Miercurea Ciuc, iar restul erau împrăştiate prin ţară, de la Urziceni şi până la Orşova. Opţiunea pentru învăţământ era exclusă, întrucât existau şase posturi în producţie pentru şapte absolvenţi şi ştiam sigur că şeful nostru de promoţie dorea un post de profesor într-un oraş mare. Soţul meu a studiat cu atenţie lista posturilor şi apoi a citit cu glas tare: Direcţia Drumuri Poduri Timişoara, Secţia de reparaţii drumuri Orşova, Staţia de mixturi asfaltice Pojejena. Apoi a conchis: „Iată postul pe care trebuie să-l ceri” Read more…

Menora (Capitolul 13)

Activitatea din încăperea destinată acțiunii Menora, continua cu intensitate. Au fost centralizate toate informaţiile privind cardinalii Marcisio Vertone şi Aleso Montenero din ultimile decenii. Alon studia tema prin internet (google etc.), Roni analiză ziarele italiene cu ajutorul discului primit de la ambasada italiană şi inginerul de computere culegea informaţii din Facebook, Twiter sau Linkedin sau folosind metode mai puţin ortodoxe. Pentru fiecare din cele două personalităţi sau întocmit fişe detailate privind: Copilăria. Adolescenţq. Universitatea. Maturitatea. Ascensiunea.

În fiecare periodă se cerceta existența unor traume: Divorțuri. Incesturi. Căsătorii. Relaţii sexuale cu femei, bărbaţi sau minori. Abuzuri sexuale . Aspecte ilicite. Procese juridice. Copii legitimi sau ilegitimi. s.a.m.d.Read more…

Micuții exploratori somalezi ai unui lac canadian

Deci am început să vâslesc și am intrat în ritm, savurând fiecare lovitură de padelă și privind alunecarea lină a bărcii în acest mediu senin și netulburat. Ca prin minune în raza mea vizuală nu se afla nicio singură barcă cu motor, nici măcar o barcă pescărească cu vâsle. Apoi, deodată, totul s-a schimbat. Am auzit în apropiere niște voci de copii care țipau în gura mare, dar nu am văzut imediat de unde vin strigătele, deoarece vâsleam cu fața la soare și eram parțial orbit. Strigau cu o voce din ce în ce mai tare și cu o nuanță de desperare: Sir! Sir!! Sir!!! adică “Domnule! Domnule!! Domnule!!!” M-am gândit că nu puteau să mă strige pe mine deoarece eu nu prea arăt ca un “domn” și cu atât mai puțin atunci când vâslesc. M-am înșelat – câteodată poți deveni “Sir” nu după aparențe, ci din necesitate. Am întors capul în direcția sunetului și am zărit o minusculă barcă gonflabilă de PVC. Cu oarecare bunăvoință ar putea fi numită caiac. M-am apropiat repede. In barcă erau doi băieți de vreo șapte ani, probabil gemeni, stând față în față și ținând în mână, neândemânatici, câte o vâslă mică de plastic cu o singură lopată. Bărcuța se învârtea “ca o muscă în lapte” deoarece ei vâsleau în același timp, așezați față în față și în plus foloseau în mod greșit partea convexă a lopeții. Arătau atât de speriați și dezorientați, să le plângi de milă, nu alta. Erau și tare drăguți, cu fețele lor cafenii, cu ochii mari și cu părul bogat și creț. Mai târziu am aflat că erau frați și veniseră de curând în Canada, din Somalia. Cel care era mai vorbăreț m-a întrebat: “Domnule, vă rugăm, ne puteți ajuta să ajungem la țărm?”Read more…

Hairstyling COVID19

De o vreme încoace, îmi vopsesc părul, la coafor. Îmi place micul salon de coafură din cartier, unde doamna Bianca îmi vopseşte părul cu pricepere şi cu produse de cea mai bună calitate, care-mi garantează o nuanţă foarte apropiată de părul meu natural. Iar eu – aşteptând ca vopseaua să-şi facă efectul – citesc reviste pentru…femei, cu reţete, modă şi bârfe despre vedete, subiecte pe care cu siguranţă nu le-aş consuma dacă nu m-aş duce la coafor. Trebuie să recunosc că preocupată de lectură sau adâncită în gândurile mele, niciodată nu am fost atentă la procesul tehnologic al vopsirii părului care era treaba profesionistei şi nu a clientei, nu-i aşa? Numai că în memorabila primăvară a leatului 2020, în plină campanie anti COVID19, când s-a dat decizia de închidere temporară a tuturor saloanelor de coafură, părul meu, fără să ia în considerare starea de urgenţă, continua să crească nestingherit, scoţând la iveală firele albe şi nu dispuneam nici de vopseaua profesională (să zicem că puteam achiziţiona una de…amatori) şi nici persoana care să mă vopsească pe capRead more…

O poveste de vară

În clasa lor de-a doișpea erau 36 de elevi, între care se nimeriseră să fie 18 băieți și 18 fete. În liceul acela de mate-fizică, unde totul era ordonat, asta nici măcar nu constituia o știre. Chiar și eu aș fi trecut peste acest amănunt, dar imediat după examenul de bacalaureat s-a organizat banchetul de absolvire. La banchet fiecare băiat trebuie să conducă o fată, așa erau regulile atunci. Încă nu se inventaseră rânduielile astea noi, că se potrivește și băiat cu băiat, ori fată cu fată. În pragul banchetului, chiar și tocilarii clasei și-au scos pentru câteva zile nasul din cărțile de matematică ori culegerile de fizică și au început să-și privească colegele cu oarecare interes. Știau ei că fetele bune se dau repede – și cele rele la fel. Dar ei rușinoși erau, căci despre felul cum să abordezi o fată nu te învăța în manuale. Iustin pusese ochii pe Iulia. Erau apropiați la catalog și din asta dedusese că ar putea fi apropiați și sufletește. Un fel de zodiac pe litere. Iulia avea de toate: era și frumoasă și premiantă, o combinație care ar putea îndepărta băieții, însă nu în cazul Iuliei, căci ea avea o inteligență calmă și neamenințătoare. Read more…

Iluzitania 2

Aceasta este o poveste imaginară și eroii ei la fel. Este continuarea poveștii pe care am publicat-o în 2019 în revista Baabel , cu titlul ILuzitania sau ţara orbilor. Povestea anterioară se termina prin refugierea regelui Iluzorus V, împreună cu regina și cele patru prințese, în țara vecină, Luzeria, nu înainte de a-și fi însuşit din banca națională câteva miliarde de iluzolari (moneda țării, care pe acele vremuri echivala cu aceeași sumă în dolari). După o perioadă tulbure, în Iluzitania s-a instaurat democrația constituțională și economia țării s-a refăcut repede,  graţie hărniciei și inventivității populației și a sprijinului primit de la marile puteri democratice. Din păcate, în funcţia de prim-ministru au ajuns oameni cu intenții bune, dar cu experiență politică insuficientă, astfel încât guvernele formate de diferitele partide politice nu au rezistat mai mult de un an sau doi. Între timp, Iluzorus V, fostul rege a Iluzitaniei, a fost acuzat de furt din bugetul țării și dacă era găsit vinovat, ar fi fost condamnat la mulți ani la închisoare. Singura posibilitate de a scăpa de pedeapsă era să rămână pe veci în Luzeria vecină care nu avea tratat de extrădare cu Iluzitania. Totuşi, mai exista o alternativă: fiind în continuare cetățean al Iluzitaniei, el avea dreptul să candideze la alegerile iluzitane și dacă obținea majoritatea prin vot democratic, putea să ajungă prim-ministru și să formeze noul guvern. În perioada cât era prim-ministru ar fi beneficiat de imunitate și procesul lui ar fi fost reluat doar după ce guvernul condus de el ar fi căzut.Read more…

Caniculă la München

Era nesuferit de cald la Munchen, copiilor le era foame așa c-am intrat la restaurantul cel mai apropiat. Era un restaurant croat, zăpușeală în interior, mai ceva ca la Beer-Sheba în august. Doua ventilatoare leneșe nu reușeau să ne facă mai bine dispuși. O femeie , în jur de 70, cu păr argintiu dirija chelnerii şi nu scăpa din ochi pe bucătari. Era proprietara localului. Din când în când se uita şi în jur la clienții. Figura ei îmi era foarte familiară şi încercam să-mi dau seama de unde. Brus am înțeles totul. Semăna foarte mult cu mama mea. Când a trecut lângă masa noastră , ca să întimpine niște clienți vechi, i-am văzut numărul de înregistrare de la lagărul de concentrare din Auschwitz, la fel ca pe brațul mamei meleRead more…