Mike Klein: CROAZIERĂ în JURUL AMERICII de SUD (I)

De mulţi ani ne doream să facem o croazieră în jurul Americii de Sud, însă am tot amânat-o din cauza timpului liber drămuit de serviciu şi îndatoririle de bunici. Dar la cumpăna anilor 2012 – 2013  am reuşit  să ne luăm liber trei săptămâni şi să facem o minunată vacanţă în doi în America de Sud.

De mulţi ani ne doream să facem o croazieră în jurul Americii de Sud, însă am tot amânat-o din cauza timpului liber drămuit de serviciu şi îndatoririle de bunici. Dar la cumpăna anilor 2012 – 2013  am reuşit să ne luăm liber trei săptămâni şi să facem o minunată vacanţă în doi în America de Sud.

Santiago de Chile

Excursia a început la Santiago de Chile, unde am sosit după un zbor de noapte obositor, dar fiind angajatul unei firme de hoteluri, am reuşit să primesc camera în zori de zi. Santiago este un oraş într-o zonă foarte pitorească, înconjurat de munţi înalţi şi arizi. Cel mai înalt vârf lângă Santiago este un munte vulcanic din lanţul Anzilor, numit Tupungato. Vârful este la 6,570 de metri, mai înalt cu aproape cu 2,000 de metri decât Mont Blanc.  Când am sosit, munţii din jurul oraşului erau împodobiţi de zăpadă, un eveniment rar în toiul verii australe, care a făcut priveliştea mult mai fotogenică. Surpriza cea mare a fost poluarea. Topologia oraşului este asemănătoare cu Los Angeles. Oraşul fiind înconjurat de munţi care formează o barieră naturală, reţine în atmosferă emisiile sutelor de mii de maşini care se târăsc în aglomeraţia continuă a marii metropole.  Santiago nu prezintă prea mult interes din punct de vedere turistic. Oraşul nou este modern şi vibrant, iar în oraşul vechi se mai păstrează câteva din clădirile vechi în Plaza de las Armas, dar majoritatea au fost refăcute după ce au fost avariate sau distruse în cutremurele dese care au avut loc în regiune. 

Chile este ţara cu cea mai puternică activitate seismică din lume. A fost interesant să văd statuia lui Salvador Allende lângă palatul prezidenţial “La Moneda”, unde, conform variantei oficiale, s-a sinucis în timpul loviturii de stat conduse de Augusto Pinochet. Am ieşit din oraş pe câteva ore, într-o după masă, să mergem la podgoriile firmei Concha y Toro. Departe de zgomotul şi poluarea oraşului ne-am delectat ochii în minunatele podgorii înconjurate de munţi. Bineînţeles am savurat degustarea de vinuri care ne-a pregătit pentru îmbarcarea pe vapor a doua zi, la Valparaiso.

 

Valparaiso şi Vina del Mar

După un drum plăcut de doua ore, admirând faimoasele podgorii şi livezi, am ajuns pe coasta Pacificului. Valparaiso este portul principal pentru Santiago. Este un oraş mai mare, şi-a trăit zilele de glorie înainte de deschiderea canalului Panama, când era un port de tranzit important pentru  vapoarele care treceau între oceanele Atlantic şi Pacific. La câţiva kilometri se află staţiunea de agrement Vina del Mar, cu plaje minunate la Pacific. Sute de clădiri noi au fost construite în ultimii ani, după ce economia ţării a trecut printr-o perioadă de creştere miraculoasă, datorită mai ales zăcămintelor bogate de cupru, pentru care China are o poftă nemăsurată şi înghite tot ce poate produce Chile. 

Vina del Mar este staţiunea lipită de Valparaiso, unde vin în weekend cei din Santiago ca să se bucure de briza şi plajele oceanului Pacific.

 

Croazieră pe vasul “Celebrity Infinity”

O croazieră este o vacanţă specială.  Fiind în general un călător independent, nu-mi plac excursiile în grup organizat,  unde te simţi ca la turmă. Dar pentru a ajunge la strâmtoarea Magellan şi Capul Horn în condiţii comode şi civilizate, a trebuit să facem câteva compromisuri. Vaporul era de mărime mijlocie, 80.000 tone, cu 2000 de pasageri şi un personal de deservire de 1000, deci peste 3000 de suflete la bord. Dezinfectarea fiecărui pasager este un obicei sacru în croaziere. Nu poţi intra pe vapor şi apoi în sălile de mese fără un şpriţ de alcool dezinfectant pe mâini.  Se pare că virusurile gastrice iubesc vapoarele şi ca să evite neplăcerile, te obligă să-ţi dai cu spirt pe mâini de câteva ori pe zi.  Cred că a avut efect, întrucât nu ne-am îmbolnăvit în cele 15 zile petrecute pe vapor.

Spirtul pe mâini ţi-l dădeau gratis, dar cel din stomac era pe bani. Eu cred că romul şi vodka consumate pe vapor au fost mai folositoare în prevenirea epidemiei. Vaporul era echipat cu tot ce-ţi puteai dori intr-o vacanţă: restaurante, baruri, bazine de înot acoperite şi în aer liber, sală de gimnastică, sală de dans, cazino, bibliotecă dotată cu reviste şi cărţi, sală de computer, coafor, masaje terapeutice, sală de spectacole cu 1000 de locuri, teren de baschet, mese de ping-pong, prăvălii cu tot ce vrei şi ce nu vrei. Activităţile zilnice erau pe placul tuturor: lecţii de dans, lecţii de pictat, degustări de vinuri şi alte băuturi alcoolice, conferinţe pe diferite teme interesante, galerii de artă cu vânzare la licitaţie, bingo şi multe altele. În fiecare seară erau programe de varietăţi la un nivel destul de bun, un salon cu un cvartet pentru iubitorii de muzică clasică, orchestre de estradă pentru saloanele unde am dansat în fiecare seară pe melodii de genul Besame Mucho şi alte şlagăre spaniole din trecut, o discotecă pentru cei doritori de muzică săltăreaţă, karaoke bar şi faimosul “martini bar” unde pasagerii dornici de a face cunoştinţă cu persoana potrivită, de sex opus, sau chiar şi de acelaşi sex, stăteau la taclale şi bineînţeles la un martini sau chiar şi mai multe. În mod surprinzător, pasagerii erau în majoritate sud-americani. În general aceste croaziere sunt luate de nord-americani, dar de data aceasta sud-americanii erau în majoritate. Intr-o seară, la un spectacol de varietăţi, în timp ce un comedian vorbea în engleză, în spatele meu, două doamne din Columbia au început să stea la taclale, bag seama nu înţelegeau nimic. M-am întors şi în şoaptă le-am atras atenţia că alţii ascultă. Doamna mai în vârstă s-a uitat la mine şi a început o tiradă în spaniolă, din care cuvântul GRINGO aruncat în direcţia mea m-a făcut să zâmbesc.  Bineînţeles că ea mi l-a aruncat în sens peiorativ, dar eu l-am luat ca pe un compliment. Am vrut să-i spun că sunt mândru să fiu un Gringo, dar n-am vrut să încep o discuţie prea lungă în timpul spectacolului şi, mai ales, fiind în vacanță, nu aveam nevoie de confruntări.

În cele 15 nopţi pe vapor ne-am obişnuit foarte repede să fim serviţi la masă de trei ori pe zi, iar dacă ieşeam din cabină pe 15 minute, când veneam înapoi, camera era proaspăt curăţită. Când am revenit acasă, după vacanţă, ne-au trebuit câteva zile să ne aclimatizăm la faptul că nu mai suntem serviţi 24 de ore pe zi şi cameristul nostru, Lezardo, nu venea să ne schimbe prosoapele în fiecare zi, iar Vasquez, ospătarul nostru, nu ne mai servea masa.

 

Puerto Montt şi zona lacurilor din Chile

Primul port unde s-a oprit vaporul a fost Puerto Montt. Situat într-un golf pe coasta Pacificului, este foarte aproape de regiunea lacurilor din Chile. Vaporul a ancorat în afara portului şi am fost duşi cu şalupe la mal. Valurile, pe care nu le simţeam pe vaporul uriaş, ne-au cam zguduit în cele 30 de minute de transport cu şalupa.  Pe autocar, în drum înspre lacul Llaquihue şi vulcanul Osorno, ghidul ne-a reamintit că suntem în cea mai seismică zonă din lume. Aici a fost înregistrat cel mai puternic cutremur în 1960, magnitudine 9.5, care a devastat total regiunea. Cu nonşalanță ne-a explicat că tot timpul se simt cutremure mai mici, dar nu sunt periculoase. Zona lacurilor din Chile este minunată. Ne-am urcat aproape de vârful vulcanului Osorno, de unde priveliştea lacului  Llanquihue, înconjurat de munţi cu căciuli de zăpadă, era de nepreţuit. Pe malul lacului ne-am oprit în micul orăşel Puerto Varas, o staţiune de agrement foarte iubită, atât de locuitorii din Chile, precum şi de turiştii străini. Industria principală în regiune este producţia de peşte, în special somonul. Zona Puerto Montt este cea mai mare producătoare de somon din lume. 

 

Fiordurile chiliene, Strâmtoarea Magellan şi Patagonia

După Puerto Montt, vaporul a navigat prin fiordurile chiliene care sunt de o frumuseţe sălbatică.  Topirea gheţarilor din ultima perioadă glaciară a săpat minunate văi abrupte, care s-au umplut cu apă acum 10.000 de ani, când nivelul oceanelor a crescut cu peste 100 de metri. Zona sălbatică şi inaccesibilă îţi dă o senzaţie a timpului nemişcat. Am stat ore în şir pe punte, admirând canale,  insule, insuliţe, munţi înzăpeziţi, toţi înconjuraţi de apa rece a oceanul. Apusul soarelui era după ora 10, aşa că am avut destul timp să ne delectăm ochii cu aceste frumuseţi.

Bineînţeles că şi noaptea ai ce admira de pe puntea întunecată a navei. În nopţile clare vedeai mai multe stele ca din orice oraş luminat. Mă simţeam “pe tărâmul celălalt”, ca în basmele lui Ispirescu. Nu recunoşteam constelațiile, apăreau cu totul altfel ca în emisfera nordică, fără Steaua Polară, cu Crucea Sudului strălucind în depărtare. Cu toate că la sfârşitul lui decembrie este vară, am avut nevoie de pufoaică, mănuşi şi fular, pentru că era foarte rece. Vântul în Patagonia bate puternic aproape tot timpul şi de multe ori trebuia să-ţi ţii bine aparatul de fotografiat să nu ţi-l ia vântul. Trecând prin strâmtoarea Magellan am avut noroc de apă lină. Se pare că în general din cauza vânturilor puternice, apa în canalul de navigare este extrem de învolburată, cu valuri uriaşe care nu sunt deloc plăcute. Am fost avertizaţi că s-ar putea să fim legănaţi mai tare, dar din fericire nu s-a întâmplat. Nu înţeleg cum a reuşit să treacă Magellan prin acest canal plin de insule şi insuliţe, cu mii de ieşiri in toate direcţiile, un labirint care e derutant chiar şi cu o hartă, dar fără hartă puteai să o iei razna şi să intri în sute de fundături. Şi încă Magellan avea doar un vapor cu vele!

Dimineaţa am ajuns la Punta Arenas, ultimul port din Chile.  Paradoxul croazierelor este că atunci când eşti în port, nu poţi să faci tot ce ai vrea, din lipsă de timp poți să-ţi alegi numai o excursie din cele zece care se oferă.  Am ales o excursie unde aveam de mers şi 4-5 kilometrii pe jos în pădurile din podişul Patagoniei.  A fost o experienţă foarte plăcută. Ne-au dus în pădurea  Magallanes, o pădure deasă de mesteceni, minunată prin farmecul ei de “pădure de argint”. A fost prima oară că am înţeles metafora lui Eminescu. 

După o oră de căţărat am ajuns în vârful dealului, unde am ieşit din pădure şi am avut o privelişte feerică a strâmtorii Magellan şi în depărtare Tierra del Fuego, insula “ţării de foc”, cum a numit-o Magellan.  Acest nume se datora faptului că băştinaşii aveau în permanenţă foc în jurul lor. Haine nu aveau şi din cauza climei reci şi ploioase trebuiau să-şi usuce corpul foarte des. Decât cu haine ude, era mai simplu să stea goi şi să care focul după ei tot timpul. 

(urmarea în numărul viitor)

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *