Într-o discuţie recentă cu editoarea revistei Baabel, îmi depănam amintirile de acum 38 de ani, când m-am căsătorit în oraşul meu natal, Gherla. Andrea a găsit povestea interesantă şi m-a îndemnat să scriu un articol despre eveniment.
Planuri de emigrare
Ne-am cunoscut cu Judith, soţia mea in 1970, în timpul anilor de studenţie la Cluj. Cantina comunităţii evreieşti, finanţată de societatea de binefacere “Joint” din Statele Unite, era un magnet pentru elevi şi studenţi unde în afară de mâncarea aproape gratuită mai erau şi multe activităţi sociale. Una dintre ele, o seară de dans cu ocazia sărbătorii de Hanukah, ne-a adus împreună şi ne-a legat destinele. Părinţii ei, decepţionaţi de situaţia politică şi economică din ţară, dar mai ales de şicanele la care fusese supus tatăl ei la întreprindere, au hotărât să emigreze în Statele Unite unde mama ei avea surori refugiate în urma deportărilor din războiul mondial. După mulţi ani, am aflat că de fapt emigrarea familiei a fost parte din afacerile de vânzare/cumpărare a evreilor efectuate de Ceauşescu şi clica lui, prin intermediul unui birou din Londra, fapt documentat de mulţi cercetători istorici ai perioade comunismului. După ce suma uriaşă a fost achitată de rudele mamei, Judith , împreună cu toţi membrii familiei , au plecat în Statele Unite în august 1974. Dragostea dintre noi fiind foarte mare, ne-am înţeles că va reveni după o perioadă scurtă, ne vom căsători şi vom începe o viaţă nouă în State.
În 1974 guvernul român era sub presiuni extreme din vest să permită emigrarea evreilor, aceasta fiind legată printr-un amendament de acordare a clauzei națiunii celei mai favorizate în comerţul dintre cele doua ţări, clauză dorită foarte mult de Ceauşescu. Tot în 1974, guvernul român a acceptat emigrarea cetăţenilor cu statutul de “cetăţean român domiciliat în străinătate”. Acest nou statut nu mai cerea renunţarea la cetăţenia română a emigranţilor, obligatorie anterior pentru toţi cei care plecau definitiv din ţară. Acest fapt avea să se dovedească de nepreţuit, în situaţia noastră.
Separare şi aşteptarea reîntâlnirii
După plecarea prietenei mele în Statele Unite, în toamna anului 1974, am fost chemat la comisariatul militar şi mi s-a înmânat ordinul de recrutare , soldat TR la unitatea din Zalău, pe termen de şase luni. Bineînţeles, m-am prezentat, am fost tuns frumos, fără perciuni a la Elvis cum era la modă, îmbrăcat în uniformă militară cu bocanci, bonetă cu tot dichisul armatei române şi am început instrucţia de apărare a patriei împotriva duşmanilor. Din armată nu aveam voie să corespondez cu “străinătatea” aşa că schimbam scrisori cu Statele Unite prin intermediul mamei mele şi a unei alte prietene comune, care erau pe post de intermediari.
Între timp în Statele Unite, Judith lucra de zor la magazine de peşte şi zarzavaturi , după orele de curs, ca să-şi câştige banii de drum în România. Bineînţeles familia ei, mai ales cei care erau de mult în State, încercau s-o convingă să renunţe la plan, asigurând-o că îşi va găsi cu siguranţă un prieten nou, (poate chiar un doctor evreu!) şi nu are nevoie de riscul unei căsătorii incerte în România comunistă cu un absolvent de filologie, având perspective minime de bunăstare în State.
După şase luni de armată, am fost liberat la începutul lui mai 1975. Cred că ziua când am lepădat hainele militare şi am ieşit pe stradă în civil ca om liber, a fost cea mai euforică din viaţa mea. Nimeni nu preţuieşte libertatea cu adevărat, până când nu este privat de ea. Din acest punct de vedere, armata mi-a făcut mult bine, am învăţat cât de preţioasă este libertatea individuală.
O vizită la un avocat în Cluj pentru a afla amănunte administrative legate de căsătoria cu o persoană din vest mi-a dat ştiri excepţionale. De unde eu credeam că pentru o astfel de căsătorie ai nevoie de aprobarea Consiliului de Stat – aprobare care uneori se obţinea doar după ani de zile – avocatul mi-a explicat că dacă prietena mea a plecat cu un paşaport de “cetăţean român domiciliat în străinătate”, nu există nicio lege care să împiedice căsătoria. Aveam nevoie doar de un extras pentru actul ei de naştere care se obţinea foarte uşor, iar ea avea dreptul să folosească paşaportul în loc de buletin. Avocatul m-a sfătuit ca nu cumva să schimbăm numele ei după căsătorie, că s-ar putea ca în loc de paşaport să-i emită un buletin pe numele nou. Zis şi făcut! La câteva zile, Judith, cu banii adunaţi din vânzări de morcovi şi peşte, a zburat la Budapesta şi de acolo cu trenul la Gherla, lăsând familia ei îngrijorată de această aventură în spatele cortinei de fier. Emoţia reîntâlnirii după 9 luni a fost euforică şi timpul petrecut la distanţă aşa de mare ne-a convins că pentru noi căsătoria este inevitabilă.
Căsătoria civilă
Îngrijoraţi la Sfatul Popular din Gherla
A doua zi ne-am depus actele pentru căsătorie la starea civilă din Gherla, dar aveam de aşteptat şapte zile, conform legii care voia să evite căsătoriile efectuate intr-un moment de dragoste nebună, şi să ofere omului o săptămână ca să cugete şi, eventual, să se răzgândească. În cele şapte zile am reuşit să organizăm toată nunta. Am avut o logodnă “oficială”, ne-am făcut verighete frumoase de aur cu inscripţii în interior, am tipărit invitaţii de nuntă,am trimis invitaţiile sau le-am înmânat personal rudelor şi prietenilor, am aranjat un restaurant şi orchestră pentru petrecerea nunţii şi, la insistenţa părinţilor mei, am făcut aranjamente pentru “huppa”, nunta evreiască religioasă care conferă o “ketubba”, un contract de căsătorie religios.
De multe ori le amintesc cunoștințelor în State, care se pregătesc pentru o nuntă care va avea loc peste un an, că se poate aranja şi în câteva zile sau săptămâni, nu e chiar aşa de important să ai o nuntă de sute de mii de dolari, numai ca să poţi să spui că “a fost o nuntă ca-n poveşti”. Nunta noastră modestă a fost pentru noi “ca-n poveşti”.
Ceremonia de la starea civilă a fost cea mai stresantă parte a căsătoriei. Ne-am dus la Sfatul Popular din Gherla, doar cu părinţii şi fratele meu cu familia lui. Eu nu eram sigur că vom primi certificatul de căsătorie. Aveam informaţii doar de la avocat şi nu i-am înştiinţat pe cei de la sfat că logodnica mea domiciliază în Statele Unite. Ne-am prezentat, ni s-au cerut actele de identitate, eu aveam buletin, însă Judith doar paşaport. Cele două acte au fost luate de ofiţerul stării civile care s-a uitat la paşaport, şi ne-a cerut un buletin. I-am explicat că în România când primeşti un paşaport ţi se ia buletinul, dar paşaportul ţine şi loc de buletin. A luat ambele acte şi a dispărut cu ele. Pe mine au început să mă treacă sudorile. Eram convins, că funcţionara era la telefon cu “tovarăşii” ca să primească instrucţiuni. După 30-40 de minute, timp în care tensiunea mea probabil era în stratosferă, a apărut cu actele, ne-a făcut ceremonia, am spus amândoi “DA”, am semnat şi ni s-a înmânat o hârtie de culoare roz, pe care scria clar “ Certificat de Căsătorie”, eram în mod oficial soţ şi soţie.
Fericiţi semnăm actul de căsătorie
După mulţi ani aveam să învăţ în State termenul de “loophole”, o “portiţă” într-o lege care poate fi exploatată de cei care o cunosc. Sfatul avocatului de a folosi această portiţă care nu interzicea căsătoria cu un cetăţean român domiciliat permanent în străinătate a fost un cadou extraordinar. (Mi s-a spus ulterior, că după ce autorităţile şi-au dat seama ce se întâmplă , legea s-a schimbat şi portiţa s-a închis. )
“Huppa” – căsătoria religioasă
Nunta religioasă şi petrecerea de nuntă erau planificate pe a doua zi şi totul a decurs perfect. Duminica dimineaţa, într-o zi de mai splendidă, în curtea casei părinteşti, în care m-am născut şi am copilărit, sub huppa comunităţii din Gherla , care fusese folosită pentru multe alte ceremonii în trecut, ţinută în cele patru colţuri de prietenii familiei, îmbrăcat într-un “kittle” alb tradițional – pentru că în ziua nunţii fiecare bărbat trebuie să fie îmbrăcat simplu şi fără dichisuri, în spirit de egalitate, conform religiei.
Aducerea miresei sub huppa
Mireasa a fost adusă sub voal, zeci de lumânări aprinse, s-a învârtit în jurul meu de şapte ori. Tradiţia spune că cele şapte încercuiri rup zidurile între cele două suflete care se unesc. După 38 de ani de căsătorie cred şi eu că a avut efect pozitiv. În ziua ceremoniei religioase, eu cu soţia zâmbeam la toate activităţile şi le făceam mai ales de dragul părinţilor mei care au ţinut neapărat să facem o nuntă religioasă. Au avut dreptate, şi le rămânem îndatoraţi după mulţi ani. A fost un moment fermecător şi suntem întotdeauna mândri să le arătăm prietenilor pozele făcute. După ceremonia religioasă, am mers cu toţi la restaurantul local unde am continuat celebrarea prin cântec, dans, vin şi bucate pe îndelete. La momentul respectiv nu ne-am dat seama, dar a fost ultima nuntă evreiască din Gherla. Familia noastră era printre puţinele familii evreieşti din oraş care nu au emigrat în Israel.
Învârtirea miresei de şapte ori în jurul mirelui
Emigrarea
La câteva zile după nuntă, mână în mână, am mers la Bucureşti la ambasada americană. Judith, acum soţia mea, a făcut cerere de întregire a familiei, iar eu am solicitat viză de rezident permanent în Statele Unite. După câteva săptămâni soţia mea a zburat în State, iar eu am făcut cerere de emigrare definitivă. Nu ştiam cât va dura aşteptarea, dar spre surprinderea mea, cererea de paşaport s-a aprobat în două luni!
În vara anului 1975 am prins o conjunctură extraordinară. Preşedintele american Gerald Ford a făcut o vizită în Europa, incluzând Bucureştiul în traseu. De asemenea a semnat acordurile de la Helsinki care au marcat începutul destinderii între blocul sovietic şi lumea ţărilor din vest. Acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate României a fost legată de emigrarea evreilor , bănuiesc că probabil aprobarea cererii mele a ajutat statisticile pe care guvernul român le prezenta americanilor. Norocul meu. După ce am fost înştiinţat că cererea mea de emigrare a fost aprobată, nu am mai pierdut multă vreme în România. Cu paşaportul nou în mână, viza americană mi s-a aprobat repede, şi mi s-a spus în şoaptă că de fapt nu numai Tarom-ul zboară la New York şi că pot plăti pentru cursa PanAm cu lei. Eram gata de zbor în 23 august, dar a trebuit să aştept încă două zile – cursele nu zburau în 23 August – aşa că în 25 august 1975 mi-am luat rămas bun de la familie, prieteni şi pământul natal,pornind spre o viaţă nouă, care s-a dovedit plină de satisfacţii pe care nu puteam să le bănuiesc atunci când am plecat înspre necunoscut. După 38 ani sunt convins că a fost decizia cea mai bună pe care am făcut-o vreodată. Restul familiei mele m-a urmat după câţiva ani şi trăim cu toţi de mulţi ani “visul american”.
Aniversarea căsătoriei este întotdeauna un prilej sa ne reamintim de actul eroic al soţiei mele, care a ignorant riscurile legate de o căsătorie în România comunistă, unde autorităţile aveau dreptul să-i schimbe paşaportul într-un buletin şi s-o ţină în ţară. Dar riscurile îşi au recompense şi copiii noştri sunt foarte fericiţi că mama lor a avut un asemenea curaj. Sper că în familia noastră se va vorbi şi peste mulţi ani, despre această aventură care a pus bazele unei noi generaţii .
