Tiberiu Roth: O IUBIRE NEMĂRGINITĂ şi…O NUNTĂ EVREIASCĂ

Povestea unei nunţi evreieşti, celebrate de curând, evocă istoria zbuciumată a minunatei cetăţi gazdă a Templului a cărui dărâmare o jelesc evreii şi în clipele de bucurie. Ierusalimul iubit şi disputat de cele trei religii monoteiste, cel care a primit nouă din cele zece măsuri de frumuseţe pogorâte asupra lumii. Un subiect actual de 8 Mai, Ziua Ierusalimului.

 

Voi începe cu… nunta. Nu neapărat pentru că uneori e mai interesant să incepi cu… sfârşitul, ci pentru că acesta este subiectul de actualitate şi este evident că cititorii, chiar şi cei (încă) puţini, dar prestigioşi ai revistei Baabel, preferă actualitatea. O nuntă evreiască în România merită calificarea (necontestabilă) de ”breaking news”!

Am participat alături de mulţi alţii în Sinagoga Mare din Bucureşti la o nuntă superbă care a consacrat întemeierea tinerei familii Edy şi Magda Kupferberg! Mazal Tov !! (foto1).

Pentru o parte din participanţi a fost o experienţă inedită, cei mai mulţi dintre invitaţii neevrei (dar şi unii dintre invitaţii evrei) nu mai văzuseră un astfel de eveniment, care se aseamănă cu o nuntă creştină doar prin prezenţa şi toaletele celor doi actori principali mirele şi mireasa!

Alături de Rabin, Cantor, martori, cavaleri şi domnişoare de onoare, părinţii mirelui, părinţii miresei, care erau toţi prezenţi pe sub Chupa (frumosul baldachin la adăpostul căruia se desfăşoară întreaga ceremonie impresionantă), a mai fost nevoie de un moderator care explica profanilor (adică celor care n-au mai  fost la o nuntă evreiască) amănuntele şi semnificaţiile detaliilor nunţii. Cel mai neobişnuit moment (pentru ”profani” a fost desigur cel în care mirele, cu o energică lovitură de picior, sparge un pahar (foto 2).

 

Semnificaţia gestului simbolic al mirelui constă în exprimarea supărării lui personale, amintindu-şi chiar şi în acest moment festiv şi fericit al vieţii, de tragedia distrugerii Templului de la Ierusalim! Se roagă apoi, pentru ca mariajul său să aducă bucurie şi pe străzile Ierusalimului!

Dragoste la prima vedere

Dar pomenirea Ierusalimului de către evrei, nu se opreşte aici. De două mii de ani ei rostesc cu evlavie, iubire şi credinţă, ca un jurământ de fidelitate: ”De te voi uita Ierusalime, să mi se usuce dreapta”. Când adresează condoleanţe unei persoane îndoliate, o îndeamnă să-si împartă suferinţa cu cei care plâng Sionul şi Ierusalimul. Evreii religioşi care îşi spun zilnic rugăciunile de trei ori, (dimineaţa, după amiază şi seara, iar de Şabat de patru ori, se roagă de fiecare dată pentru Ierusalim şi cu faţa îndreptată spre Ierusalim.

Evreii au intemeiat Ierusalimul, după ce plecând de pe meleagurile Mesopotamiei, au peregrinat aproape un mileniu căutându-şi un rost, un loc unde să poată supravieţui vicisitudinilor vieţii, unde să găsească hrană pentru ei şi animalele lor. În decursul acestor o mie de ani au avut câteva evenimente remarcabile care au pus pecetea pe vieţile lor şi ale generaţiilor care i-au urmat. Cum s-au petrecut în realitate aceste evenimente, probabil nu vom afla niciodata, dar o descriere esenţială, găsim în Sulurile Sfinte ale Torei. Cel mai vechi manuscris al ei, descoperit până în prezent, se păstrează în Chivotul Cărţii, (foto3)

 

un spaţiu unic într-un muzeu unic: Muzeul Israel din Ierusalim.

Evenimentele hotărâtoare, ale ”protoistoriei” evreilor au fost în ordine cronologica: revelaţia monoteismului avraamitic şi acceptarea primului legământ, formarea triburilorl lui Israel, prima evadare spre asimilare (episodul Iosif), 400 de ani de sclavie în Egipt, eliberarea urmată de rătăcirea în pustiu şi în final, primirea Legii.

Primul rege ales de triburile lui Israel a fost Saul, a cărui domnie a fost scurtă şi controversată, fiind urmat de cel mai important rege al evreilor, David – căruia i se atribuie Psalmii, crearea Regatului Evreiesc prin unirea celor 12 triburi, declararea Ierusalimului drept capitala acestui Regat şi decizia de a înălţa primul Templu Nou – a fost lasat de Domnul (al cărui nume, nu poate fi rostit) pentru că el David în strădania lui binecuvântată, de a extinde hotarele Regatului său,

(foto 5 ) a dus multe războaie, care au avut ca efect (colateral ) evident numeroase pierderi de vieţi omeneşti. Aceasta dilemă dacă un razboi (chiar dacă serveşte la salvgardarea propriei naţiuni) îţi dă dreptul să ucizi este şi azi de aceeaşi actualitate. Dar atunci mesajul a fost surprinzător de clar, pentru o epocă încă atât de tulbure! Regelui Solomon i-a revenit misiunea divină de a înălţa Primul Templu şi faima de a fi înţelept (ceea ce nu poate fi uşor cu o mie de neveste… 🙂

Deşi unele cercetări arheologice recente pun la îndoială măreţia celor doi mari regi ai evreilor, ceace li se atribuie că ar fi făcut rămâne totuşi, măreţ!

În ciuda năvălirilor, cuceririlor de către diferite imperii, deportărilor în masă, populaţia evreiască a Ierusalimului a avut continuitate (necontestată ), până la distrugerea completă a oraşului de către împăratul roman Hadrianus,în anul 135 (d.Chr.), adică peste 1200 de ani. Nu e consemnat în istorie niciun alt grup naţional, etnic sau cultural care să fi avut o perioadă de prezenţă continuă, atât de lungă în Ierusalim.

Ce s-a întâmplat cu Ierusalimul şi ce s-a întâmplat cu evreii?

Ierusalimul a devenit după porunca Romei, Aelina Capitolina, (distrugătorul împărat Hadrianus se numea şi Aelius), a fost colonizat cu romani şi a fost în totalitate reconstruit după regulile arhitecturii Romane (foto7), oraşul a fost împânzit cu statuile zeităţilor Romei, a căror densitate maximă se afla pe Muntele Moriah (pe platoul unde a fost aşezat Templul) . Din eroismul zeloţilor şi vitejia lui Bar-Kochba, nu a ramas decat amintirea martirilor. Evreilor li s-a interzis intrarea în Ierusalim şi ceea ce a mai rămas din credinţa şi identitatea lor, a fost şcoala de la Yavneh, înfiinţată de Rabi Iohanan ben Zakkai, care a scăpat viu din asediul Templului, ascuns într-un cosciug. Gestul lui curajos şi înţelept avea să servească, păstrării Iudaismului peste veacuri. Evreii, mai cu seamă cei ”elenişti” adică cei mai puţin riguroşi în respectarea prescripţiilor religioase, s-au aşezat prin toate părţile imensului imperiu Roman (de Apus şi de Răsărit) din Mesopotamia până în Spania. În perioada aceasta s-au scris cele două opere esenţiale, Mişna şi Ghemara, care reprezentau comentariile şi interpretările necesare Torei, pentru ca iudaismul să poată supravieţui dărâmării Templului în condiţiile în care sacrificiile trebuiau inlocuite prin rugăciuni, pentru a păstra comuniunea cu Sacrul.

Pentru poporul evreu au apărut concomitent mai multe provocări existenţiale: pierderea Templului, pierderea Ierusalimului, pierderea Patriei şi apariţia Creştinismului. Această nouă religie cu vocaţie universală, considerată la începuturile ei doar o ameninţare escatologică, inacceptabilă pentru evrei prin afirmarea sosirii lui Mesia (Christos) şi prin negarea Unicitaţii lui Dumnezeu (un principiu esenţial şi de fapt piatra unghiulară a credinţei) s-a transformat într-o ameninţare existenţială, mai cu seamă după apariţia lui Saul din Tarsus (devenit ulterior Sfântul Pavel) care prin scrisorile şi propovăduirile lui a convins mulţi evrei în special ”elenişti” şi incă mai multe ”neamuri”să adopte noua religie. În scurt timp (anul 325) împăratul Constantin cel Mare (foto8), dă Edictul dela Milano, prin care se asigura deplina libertate a practicării religiei creştine, apoi convoacă un conciliu la Niceea unde se clarifică ideea Trinităţii, se înlocuieşte Şabatul cu Duminica şi se stabileşte modul de determinare a datei Paştilor. Împăratul însuşi se botează creştin, Împărăteasa Elena, vizitează Ierusalimul (care îşi recapătă numele glorios) şi ctitoreşte acolo cel mai mare şi important monument al creştinătăţii: Biserica Sfântului Mormânt, care este şi astăzi loc important de pelerinaj.

Imperiul Bizantin separat din motive politice, dar şi religioase, de Imperiul Roman de Apus care a fost şi a rămas doar un titlu, a devenit pentru câteva secole lider al noii puteri spirituale reprezentată de creştinătate. În teritoriile din sud-estul imperiului erau numeroase şi puternice aşezări şi comunităţi evreiesti: în Egipt (Alexandria şi Cairo ) locuiau peste un milion, în Mesopotamia o comunitate, rămasă acolo din perioada primului exil, a creat comori de cultură evreiasca, Talmudul Babilonian. Dar şi în aşezările coastei mediteraneene (Damasc, Tyr, Antiochia) sau în Africa de Nord (Barca, Fez, Kairouan) erau populaţii evreieşti însemnate.

După ce religia creştină a devenit religie de Stat în Imperiul Bizantin, s-a mai potolit furia romană impotriva evreilor, care într-o provincie amărâtă de la periferia imperiului, au îndrăznit să înfrunte măreaţa Romă, şi o parte din evrei s-au intors inclusiv la Ierusalim. Unii din cei întorşi, rabini sau doar învăţaţi, au contribuit la realizarea monumentalului Talmud Ierusalemitan.

Poate dacă înţelepţii evrei şi nu mai puţin înţelepţii creştini ar fi discutat şi s-ar fi ascultat atunci, ar fi putut găsi un compromis rezonabil între aceste doua religii care oricum decurg una din cealaltă. Şi măcar să fi evitat sădirea urii şi neîncrederii între oameni care pretind sa creadă în acelaşi Dumnezeu, care dacă există nu poate fi altul!

Apare cel de al treilea pretendent! 

Ca surpriza unui incredibil fulger pe cerul senin al deşertului Arabiei, a apărut a treia religie monoteistă: islam-ul, care cu o năucitoare viteză a cuprins milioane de adepţi, şi a cucerit puternice imperii.Totul a pornit din tribul Quraisati, din (pe atunci), neînsemnatul oraş Mecca unde, din capul unui oarecare Mahomed, un bărbat căsătorit cu o femeie având numele Hadige, în jur de 40 de ani, căreia a început să-i istorisească despre vedeniile pe care le are şi mesajele pe care le primeşte din ceruri de la Al Ilah. Acesta era numele dat de triburile semitice arabe, unuia din numeroşii zei cărora i se închinau, şi pe care Mahomed în revelaţiile sale l-a recunoscut ca singurul şi Unicul Dumnezeu adevărat, acelaşi cu Adonai al evreilor (al cărui nume de nerostit este scris sub forma de tetragamă YHVH asemănător cu ALAH) dar şi cu al creştinilor a căror Trinitate (Sfânta Treime) este acceptată ca Unitate Divină (este interesant că Mahomed considera drept componente ale Trinitaţii : Tatăl,Fiul şi Maria). Această recunoaştere i-a permis lui Mahomed devenit Profetul (Unicul!) lui Allah să se înfăţişeze ca propovăduitorul noii religii să proclame JIHAD, adică obligaţia de a converti pe toţi cei care nu recunosc pe Allah (Dumnezeul Unic). Cei care refuză, nu trebuie să rămână în viaţă. Evident evreii şi creştinii nu pot fi ţinta Jihadului. Şi la fel de evident este că cei care se supun (adică recunosc pe Allah), scapă. De altfel termenul Islam înseamnă în limba arabă supunere, şi iată că reţeta prozelitismului cu spada a fost de succes! Mahomed a fost un geniu cu o admirabilă intuiţie, şi o remarcabilă capacitate de a sintetiza esenţa principiilor sale în mod simplu, uşor de înţeles şi de aplicat pentru fidelii săi. A sugerat continuitatea religiei islamice pe care a inventat-o, atribuind lui Avraham şi fiului său Ismael paternitatea credinţei, justificând astfel şi tradiţia pelerinajului la un simbol păgân din Mecca (Ka’ aba –Piatra cubica (foto 10 ) În acelaşi context voia să obţină confirmarea inspiraţiei divine pentru Surele povestite de el. Pentru a produce o dovada credibilă, se spune că a plecat pe calul său înaripat, al-Buraq, la Ierusalim (oraşul acreditat drept sfânt de către evrei şi apoi de către creştini) de unde s-a urcat la Cer şi s-a şi întors (cât ”ai zice peşte” ) în aceeaşi noapte după o întâlnire cu Allah, cum scrie în Coran. Călătoria lui misterioasă spre Ierusalim este codificată drept călătoria spre ”moschea cea mai indepărtată” care avea să se construiasca peste … 70 de ani în 691 (d.Chr.) şi avea să primească numele Califului Omar! El de fapt a plecat doar până la Medina, care a devenit al doilea oraş sfânt al Islamului. Dar inventivitatea şi intuiţia lui Mahomed nu se rezumă la această călătorie nocturnă. Pornind de la caracterul tribal al civilizaţiei Arabe, a reuşit să convingă triburile ca în loc să lupte tot timpul între ele, să se unească pentru a lupta împotriva unui duşman comun pe care tot el l-a identificat: necredincioşii. Într-un anumit sens el a inventat Naţiunea Arabă şi a pregătit crearea Califatului Arab . Acesta însă nu s-a dovedit un proiect viabil decât până la apariţia unui alt imperiu musulman mai calificat să preia conducerea luptei ”externe” cu ”necredincioşii”: imperiul Seldjuk, imperiul lui Saladin şi în final imperiul Otoman.

”Povestea de iubire” a Arabilor cu Ierusalim, a fost determinată de un anumit interes, dar a durat aproape 400 de ani, după care Natiunea Arabă, s-a reîntors la luptele dintre propriile triburi pentru următorii 900 de ani, până la inventarea unui nou ”duşman comun”: sionismul.

Cele trei Cărţi Sfinte ale celor trei religii monoteiste ale lumii se numesc : TORA (Invăţătură/Lege), EVANGHELIE (Veste Bună), CORAN (Citire/Recitare)…..

Un regat creştin între imperiile musulmane

Printre puţinele date care le ţinem minte din istoria învăţată la liceu, este şi anul 1054, anul marii schisme când s-a produs separarea Ortodoxiei adică a Bisericii Greceşti a Bizanţului, de catolicism adică de Biserica Latină a Romei. Printre numeroasele cauze invocate atunci şi ulterior au fost unele teologice, altele de limbă şi cultură, de jurisdicţie eclesiastică, de mod de guvernare, dar probabil că cele decisive au fost politice şi de supremaţia puterii. Era limpede că în decursul unui mileniu, datele problemei s-au schimbat radical. În perioada încă de glorie a Imperiului, a fost considerat firesc ca puterea centrala a Bisericii Creştine şi Scaunul Papal să fie la Roma. Cu câteva secole mai târziu iniţiativa şi puterea s-au deplasat spre prima capitală creştină a lumii, care devenise Constantinopole. Între timp s-a produs şi divizarea imperiului de către Impăratul Theodosius, capitala Imperiului de Vest devenind Ravena în locul Romei. Năvălirile ”barbare” în vest şi succesele repurtate de Imperiul Seldjuk (Turc) în est (foto 9) au slăbit considerabil ambele succesoare ale Imperiului Roman, dar mai ales Bizanţul care a sugerat chiar un ajutor de la catolici şi de la Papa (pe care chiar nu demult il excomunicaseră, pe bază de reciprocitate :). Deşi nu se pomeneşte explicit, pare ca posibilă ipoteza că în suportul deciziilor pentru pornirea unui ” război sfânt creştin” Papa Urban II (foto12) să fi gândit şi avantajele unui pontificat suprem cu capitala de necontestat la Ierusalim. Oricare ar fi fost motivele, (cu siguranţă au fost o sumă) ideea de a recupera Ierusalimul, din posesia Islamică, a stârnit o adeziune frenetică din partea ”cavalerilor crucii” şi Prima Cruciadă condusă de ducii Godfrey de Boullion şi Adhemar de Le Puy a ajuns la porţile Oraşului Păcii în A.D. 1098 cu o armată de o sută de mii de luptători (foto13).

 

 

Înainte de a porni (pedeştri) la lungul şi istovitorul drum de multe mii de kilometri, cruciaţii (numiţi astfel după crucea distinctivă pe care o purtau pe piept), au străbătut numeroase localităţi din Franţa, dar mai ales Germania (Speyer, Worms, Mainz, Colonia, ş.a.) masacrând zeci de mii de evrei, deşi pe alocuri prinţi şi episcopi au încercat să-i apere. Masacrul necreştinilor (evrei şi musulmani) a continuat pe întregul parcurs şi desigur cu îndoită frenezie la destinaţie. În anul 1099 ia fiinţă Regatul Catolic al Ierusalimului, al cărui prim rege Baldwin I (foto14) a fost încoronat la Betlehem.

Regatul care a dăinuit cu intermitenţe aproape două sute de ani (până în anul 1291) a avut în perioada lui de glorie o întindere mult mai mare(foto15) decât Israelul de astăzi, şi Ierusalimul a devenit din nou capitala unui stat (tot neislamic!).

Decenii de înflorire după secole de stagnare

”Cuiul lui Pepelea” al votului ONU din 29 Novembrie 1947 a fost propunerea referitoare la soarta Ierusalimului, care urma să devină un teritoriu aflat sub control international. Scurt timp după anunţarea votului care a umplut străzile evreieşti de mulţimi dansând şi cântând de bucurie, în Ierusalimul evreiesc s-a aşternut liniştea şi îngrijorarea. Cu înţelepciune solomonică evreii au acceptat soluţia inacceptabilă şi au continuat să se pregătească pentru ceea ce urma să se întâmple.

În peste 500 de ani Ierusalimul, din strălucitoarea capitală iubită nemărginit de unii şi urâtă nemărginit de alţii, alunecase în praful indiferenţei şi desuetudinii unui oraş provincial al Imperiului Otoman. Doar în imaginaţia febrilă a evreilor răspândiţi la mii de kilometri în oraşele şi cătunele sordide ale asupririi lor, se mai păstra imaginea divină a unui Ieruasalim pământean, replică a celui Ceresc. E scris în Talmudul Babilonian: ”Zece măsuri de frumuseţe au pogorât asupra Lumii. Nouă a primit Ierusalimul, … una restul Lumii. Nu este frumuseţe asemănătoare cu cea a Ierusalimului”

Şi ca susţinere reală a acestei convingeri, populaţia evreiască a Oraşului Sfânt a început să crească vertiginos dela câteva mii de-a lungul secolelor precedente, la câteva zeci de mii în secolul XIX şi câteva sute de mii în zilele noastre.

De fapt cum au pregătit evreii, sioniştii această evoluţie inimaginabilă? Iată câteva spicuiri din multimea faptelor şi oamenilor care le-au visat, le-au gândit sau le-au realizat…

În anul 1884 la Katowice (pe atunci Austro-Ungaria ulterior Polonia) la conferinţa Hoveve Ţion (o organizaţie premergătoare mişcării sioniste) s-a propus înfiinţarea unei Universităţi în Ereţ-Israel. În 1918 pe 24 Iulie s-a pus piatra de temelie a Universităţii Ebraice pe Muntele Scopus în Ierusalim. în 1925 la ceremonia de deschidere au participat: Lord Balfour, Generalul Allenby şi Sir Herbert Samuel, primul guvernator Britanic al Palestinei. Primul Consiliu al Universitatii a avut ca membrii pe Albert Einstein, Sigmund Freud, Martin Buber, Chaim Weizmann. CWUR (centrul mondial de gradare a Universitatilor) a clasificat în 2012, Universitatea Ebraica din Ierusalim pe locul 22 în Top-ul Mondial.

Timp de trei milenii Ierusalimul a fost înconjurat de ziduri şi dezvoltarea sa a fost limitată de spaţiul disponibil între vestitele sale metereze. Ceea ce numim astăzi ”Oraşul Vechi” era până nu atât de mult, întregul Ierusalim, împărţit din secolul XIX în patru cartiere inegale atât ca suprafaţă, cât şi ca populaţie. În 1860 bancherul şi filantropul evreu Sir Moses Montefiori din Anglia, a cărui imagine se vede pe bancnota israeliana de un shekel (foto18), a propus şi a finanţat dezvoltarea primului cartier de locuit în afara zidurilor cetăţii Ierusalimului. Acest cartier frumos există şi astăzi şi se numeşte Yemin Moşe (Dreapta lui Moise – foto 19), având ca simbol moara de vânt donată tot de Montefiori pentru a servi evreilor săraci la măcinarea grânelor. Aceasta ”evadare” din Oraşul Vechi a creat creşterea rapidă a oraşului spre vest şi modernizarea lui. Baronul de statură uriaşă a vizitat de şaăte ori Ereţ Israel, dar a vizitat şi alte ţări unde era suferinţă evreiască, printre care şi România, în 1874.

Două momente au fost hotărâtoare pentru soarta Ierusalimului. În 1948 în perioada Războiului de independenţă, drumul care lega coasta mediteraneană de Ierusalim era sub controlul Legiunii Arabe condusă de Glubb Paşa şi făcea imposibila aprovizionarea populatiei civile cu hrană, apă, combustibili şi toate altele. Hagana – Armata de Aparare a tânărului Stat – a reuşit în câteva zile să construiască un drum de acces alternativ, denumit în argoul local ”Drumul Birmania”.

În anul 1967, în Războiul de şase zile, iniţial, în planurile statului major israelian, nu erau prevăzute operaţiuni împotriva Iordaniei. Despre aceasta a fost înştiinţat şi Regele Iordaniei, Hussein, pentru ca armata iordaniană să nu aibă iniţiative de luptă. Din păcate regele Hussein nu a fost în stare să reziste presiunilor şi ameninţărilor lui Nasser. A atacat Israelul, care a răspuns prompt şi eficace eliberând Oraşul Vechi, ţinut 19 ani sub ocupaţie iordaniană. Ierusalimul a fost unificat de facto şi de jure. Nu poate exista o Capitală pentru două state.

Este absurd, şi nu poate funcţiona după cum în afara de logică şi bun simţ, realitatea a demonstrat-o. Demografia, istoria, voinţa politica şi capacitatea de administrare au demonstrat în favoarea statului ISRAEL.

În incheiere, rog un ajutor:

Nu prea am experienţă privind urarea potrivită la cea de a 46-a aniversare a căsniciei cuiva care are peste 3000 de ani J dar totuşi îl iubeşti? Mazal Tov merge?

MAZAL TOV YERUSHALAIM!!

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *