Laszlo Alexandru SÎNTEM CONCEPTE

Revoluţia din decembrie ‘89, pentru mine, a început la Cîrlibaba. Auzisem prin Europa liberă salvele de mitralieră de la Timişoara, urletele indignate ale mulţimii, fremătam să ne întoarcem la Cluj, să vedem dacă nu se extinde revolta.Pe cînd ne împachetam bagajele cu febrilitate, am auzit în faţa geamului o serie de explozii violente, care ne-au înţepenit. Am ieşit să vedem ce e. Geniştii armatei minaseră cu trotil cursul apei, care formase pungi de gheaţă şi ameninţa localitatea cu inundaţiile. Ne-am liniştit. Asta nu era aia…

 

De pe drumul spre Iaşi, m-am abătut prin Cîrlibaba. Nu mai fusesem acolo de 21 de ani. Eram curios cum mai arată, să-mi confrunt amintirile cu realităţile. Drumul de la Iacobeni încolo e la fel de ciuruit, o aventură să nu-ţi rupi maşina. Însă natura extraordinară, munţii înalţi, cu vîrfurile care se pierd printre nori, pădurea de-un verde crud, care te reumple de energie, toate astea au rămas la fel. Nici satul nu s-a schimbat. Intrînd pe străduţa din dreapta primăriei, sînt aceiaşi douăzeci de metri asfaltaţi, apoi începe domnia noroiului şi a bălţilor. M-am dus să văd casa unde am locuit un an de zile. Am recunoscut cărarea pe unde coboram spre pîrîul vijelios, cu două găleţi, după apa de spălat trupul şi hainele în lighean (fiindcă apa de băut o aduceam de la fîntîna din capătul grădinii). Totul părea în paragină, iarba crescuse peste genunchi, nu mai locuia nimeni acolo. Proprietari fuseseră doi bătrîni germani, soţ şi soţie, oameni extrem de simpatici şi generoşi, ei locuiau pe o parte a casei, noi pe partea cealaltă. Imediat după 1990, deşi aveau deja peste 70 de ani, au ales plecarea definitivă. Nu mai am veşti despre ei, probabil că nu mai trăiesc.

Revoluţia din decembrie ‘89, pentru mine, a început la Cîrlibaba. Auzisem prin Europa liberă salvele de mitralieră de la Timişoara, urletele indignate ale mulţimii, fremătam să ne întoarcem la Cluj, să vedem dacă nu se extinde revolta. Pe cînd ne împachetam bagajele cu febrilitate, am auzit în faţa geamului o serie de explozii violente, care ne-au înţepenit. Am ieşit să vedem ce e. Geniştii armatei minaseră cu trotil cursul apei, care formase pungi de gheaţă şi ameninţa localitatea cu inundaţiile. Ne-am liniştit. Asta nu era aia. Aşa că – dacă bine reţin – în data de 18 decembrie 1989 am luat drumul Clujului, unde alte lucruri spectaculoase urmau să se întîmple.

M-am dus să văd şcoala. Curtea era toată răscolită de utilaje, terenul betonat pentru tenis/handbal/fotbal nu mai exista. Geamuri sparte, ici-colo. Iar clădirea alăturată, cu internatul şi cantina, abia se mai ţinea pe picioare. O linişte adîncă, senzaţie de părăsire, indiferenţă şi sfîrşit de lume. Am remarcat în coasta şcolii o nouă construcţie de lemn, pe care scria “Bar”. Am intrat să-mi cumpăr apă plată.

Aceeaşi pustietate, în afară de o femeie stînd ciucită şi aşteptînd să treacă vremea. Am întrebat-o dacă şcoala mai funcţionează. “Da, dar acum e vacanţă, sînt cu toţii plecaţi”. “Tot zece clase sînt?” “Nu, doar pînă la clasa a opta. Primele două de liceu s-au desfiinţat în 1990. Nu mai sînt copii destui. Şi eu aici am terminat a 10-a.” “În ce an?” “În 1990.” “Ah, înseamnă că mi-aţi fost elevă. Eu am fost profesor aici, un an, am predat română.” S-a aşternut un moment de tăcere. “Nu, la română l-am avut pe domnul profesor Tipuleac, dar el între timp a murit.” “Nu, Tipuleac era suplinitor, eu am venit ca titular, cu repartiţie guvernamentală şi i-am luat orele de română, la clasele a 8-a A, a 8-a B, a 9-a şi a 10-a. El a trecut să predea latină. Dacă aţi terminat a 10-a în 1990, atunci sigur v-am fost profesor.” Altă linişte scurtă. Apoi un răspuns diplomatic. “Se poate, dar eu nu-mi amintesc.”

Am încercat să obţin alte informaţii. “Cine mai e dintre vechii profesori? Directorul, de geografie, am auzit că a murit. Cum se numea?” “Domnu’ Dascălu.” “Aşa, era un om tare cumsecade, mărunt, sufletist, entuziast. La biologie cine mai este?” “Tot doamna Iliuţ, iar soţul e învăţător şi-acum, doar că nu mai face naveta pe bicicletă, prin zăpadă, la şcolile de pe munte. Alea s-au închis, acum vin copiii la noi.” “Învăţătorul Treşciuc mai este? Soţia lui era secretara şcolii, îmi amintesc că a plecat în Germania.” “Da, doamna e tot plecată, el e tot aici.”

“Mai ştiţi cînd au venit ajutoarele după revoluţie? A fost un TIR cu 6 tone de drajeuri franţuzeşti. Le-am depozitat sub cheie în laboratorul de biologie, de l-am umplut pînă la tavan.” Femeia a dat din cap zîmbind. (Ne-am apucat să împărţim apoi fiecărui copil un kilogram de ciocolată. Cînd i-am terminat pe toţi din şcoală, am observat că sala de clasă era încă plină pe trei sferturi. Atunci am schimbat tactica. Am cerut de la primărie o listă cu locuitorii din Cîrlibaba şi l-am chemat pe fiecare să-i dăm cîte 3 kilograme. Îi bifam, pe măsură ce-i rezolvam. Au fost totuşi unii care au venit de două-trei ori, spunînd că n-au primit. S-au dus acasă şi şi-au fiert rachiu. Copiii îşi puneau în praştie praline pariziene extrafine, cu care se vînau prin curtea şcolii.)

“Ce mai fac învăţătorii Marchevici şi Fluieraru?” “Soţii Marchevici lucrează tot aici, acum sînt plecaţi în vacanţă. Domnul Fluieraru a murit.” “Vai, îmi pare nespus de rău.” “Da, acum şase ani.” “Cît m-am mai certat cu ei să-şi lase fetele la liceu, la Cluj, să înveţe mai departe, să nu se piardă printre munţi. Cristina avea nota 10 la toate materiile, era extraordinară. Oana era ceva mai slabă, de 8 şi 9. Pînă la urmă i-am convins, dar numai dacă fetele merg împreună şi dacă le găsesc locuri la internat, fiindcă ei nu le pot plăti întreţinerea. N-a fost uşor, dar am rezolvat şi asta. Ce mai fac Cristina şi Oana?” “Oana s-a întors în sat, s-a măritat, are copil mic. O fetiţă. Cristina a continuat de-atunci să înveţe.” “Da, şi la mine la Cluj a fost şefă de promoţie.” “Acum e la Bucureşti, ceva om important într-o clinică particulară. Dar mereu dă examene.”

Am văzut că, în ciuda numeroaselor detalii pe care ni le comunicăm, femeia continuă să mă privească suspicios. Mi-am dat seama că nu m-am prezentat. Atunci i-am zis: “Numele meu e Laszlo Alexandru.” Tot chipul i s-a luminat fulgerător, ochii i-au fugit în depărtare, un zîmbet i s-a întins pe obraz. “Dar sigur că da. Îl cunosc foarte bine pe Laszlo Alexandru. Este un om formidabil. Am ţinut mult la el. Ne-a ajutat enorm.” Şi privirile îi erau aţintite cu 20 de ani în urmă. M-am simţit destul de stînjenit la auzul cuvintelor elogioase şi i-am răspuns: “Doamnă, dar eu sînt Laszlo Alexandru!”. În acelaşi moment i-au revenit pe chip umbrele prezentului, s-a chircit pe scăunelul prăfuit şi-a bîiguit încurcată: “Eu pe Laszlo Alexandru îl cunosc foarte bine. Pe dumneavoastră nu vă ştiu, nu v-am văzut niciodată.”

Am încasat în plin răspunsul ei. Am salutat-o politicos şi m-am retras de-acolo în vîrful picioarelor. Nu mai era nimic de adăugat.

(Preluare din revista e-Leonardo)

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *