Chiar şi un devorator de presă şi fluxuri de ştiri simte un dram de frustrare privind ping-pongul descătuşat care se prelungeşte sub pretextul grijii privind soarta unei hălci considerabile din Căile Ferate Române. Nu mai ştii să ţii socoteala scorului, n-ai habar dacă e setul nr. doi sau trei, observi doar traiectoria sferei de celuloid şi pocnetul ritmat al paletelor. Un zgomot de uzură, depăşind graniţa disconfortului auditiv obişnuit, dar care iată în plin sezon estival reuşeşte să răzbată printre elemente informative cvasimondene şi supertabloidale…

Chiar şi un devorator de presă şi fluxuri de ştiri simte un  dram de frustrare privind  ping-pongul descătuşat care se prelungeşte sub pretextul grijii privind soarta unei hălci considerabile din Căile Ferate Române. Nu mai ştii să ţii socoteala scorului, n-ai habar dacă e setul nr. doi sau trei, observi doar traiectoria sferei de celuloid şi pocnetul ritmat al paletelor. Un zgomot de uzură, depăşind graniţa disconfortului auditiv obişnuit, dar care iată în plin sezon estival reuşeşte să răzbată printre elemente informative cvasimondene şi supertabloidale. Episodul cu pricina va trece în anale ca unul din clinciurile dintre actualii poli de putere şi –evident – îşi va revendica şi un final (deşi la noi, pe relieful mioritic, nu poţi să depui un punct la sfârşit de frază fără riscul de a te trezi cu încă două semne ale suspensiei chiar în momentul recitirii aceluiaşi enunţ) bun/rău, sau chiar mixt. Dincolo de evenimentele concrete ale scenariului se impune o privire uşor detaşată, chiar  aparent pierdută ce cuprinde (pre)istoria şi poate proiecţia într-o perspectivă medie-călduţă a ceea ce denumim într-o manieră didacticistă: priorităţi strategice naţionale.

Transportul cu minister de resort, cu gropi, şi vajnici domnitori ai asfaltului, deci infrastructura într-ale mişcării se poate considera la un popor cu antecedente solide în transhumanţă, una din preocupările primordiale, încât nu e de mirare dacă notăm periodic câte o victorie răsunătoare. După ce am eşuat cu flota, a urmat asaltul autostrăzilor, o întreprindere riscantă cu multă muniţie de război, planuri încâlcite de luptă, schimbări bruşte ale condiţiilor meteo-lobbystice şi… mulţi, prea mulţi răniţi şi decedaţi faţă de numărul kilometrilor de biruinţă. În aer aveam senzaţia că ne descurcăm mai bine. Impresie risipită cu viteza rotaţiei elicelor unui elicopter în plin efort de decolare de la IAR Ghimbav paregzampl (numele firmei fiind absolut aleatorie). Ne-au rămas căile, cele ferate, a doua armată a ţării la un necaz plenar. A fost o campanie de anduranţă, dar a meritat: mocăniţe dezafectate pe tronsoane tocmai bune să aducă nişte turism cu valută, personale ce-şi modifică (prelungesc)timpul de rulare pentru a masca întârzieri epocale de la o oră în sus, gări renovate cu migală într-un cincinal+tva şi iată penultima redută, cea cu marfarele duduind duios un cântec de sirenă, la capătul căreia zace un alter ego vasileroaitist vlăguit de atâta încrâncenare şi dor retroactiv.

Mai nou devine în vogă ciclismul de toate nuanţele  (de munte, de şes, de apă, şamd), trasee călărite (se pot folosi şi măgari ori catâri la nevoie) şi drumeţiile  per pedes. O provocare pentru cei care nu vor să renunţe la mişcare. Pe drumurile unei patrii încremenite—tranzitoriu—în mirajul jocurilor strategico-dacice.