Szmuk Evi: TRAGEDIILE FAMILIEI NOASTRE

În septembrie 1944. Unităţile Armatei Roşii au intrat în oraşul Gheorgheni (Harghita) , părăsit de populaţie. Însă în urma contraatacului trupelor germane şi maghiare pe tot frontul din Transilvania, în jur de 50 de ofiţeri ai Armatei Roşii strânşi într-o curte au fost executaţi de către garda civilă din localitate. Care gardă civilă a fost nevoită în curând să se refugieze – războiul continuindu-şi cursul -, nu înainte de a incendia cartierul locuit de ţărani din estul oraşului unde se refugiaseră soldaţii ruşi, căzând în totalitate victime flăcărilor.

 

 

În septembrie 1944. Unităţile Armatei Roşii au intrat în oraşul Gheorgheni, părăsit de populaţie. Însă în urma cunoscutului contraatac al trupelor germane şi maghiare pe tot frontul din Transilvania, în jur de 50 de ofiţeri ai Armatei Roşii strânşi într-o curte au fost executaţi de către garda civilă din localitate. Care gardă civilă a fost nevoită în curând să se refugieze – războiul continuindu-şi cursul -, nu înainte de a incendia cartierul locuit de ţărani din estul oraşului unde se refugiaseră soldaţii ruşi, căzând în totalitate victime flăcărilor.

În acele momente de spaimă în curtea casei unde locuiam noi s-au strâns vreo sută de persoane în jurul lui tata. Dintr-odată şi-au făcut apariţia doi militari unguri care l-au somat pe părintele meu să-i urmeze. Lumea de faţă s-a panicat, a început să se lamenteze, să ţipe. La care cei doi militari s-au gândit ce s-au gândit şi i-au dat drumul…

Ce se întâmplase de fapt? Ulterior părinţii mei au aflat că membrii respectivi ai gărzii civile, speriaţi de faptul că părinţii mei fuseseră martori la executarea ofiţerilor ruşi – fără niciun drept, fără nicio autorizaţie – s-au constituit pe vârful muntelui Bucin într-un tribunal ad-hoc condamnându-l pe tatăl meu la moarte şi trimiţând soldaţii să execute sentinţa!

În martie 1945 Transilvania de Nord a revenit României. Viaţa şi-a reluat cursul, cu toate pierderile mari suferite din cauza războiului, a prizonieratului, deportărilor, refugiului, condiţiilor schimbate – lumea era nevoită să se adapteze. Pierderile de oameni sunt incomparabile, fiecare cu durerea lui, reduseseră dramatic   populaţia evreiască la aproximativ 10% – era strigător la cer – dar

pierderile propriei familii sunt cele mai mari pentru fiecare…

Amintirea execuţiilor din septembrie 1944 exista. La fel şi autorii lor…existau şi, probabil, se temeau…

Aşa s-a întâmplat că tata s-a pomenit acuzat de ridicola speculă

cu….brânză de burduf! În partea locului exista tradiţia ca oamenii

plecaţi la tăiatul brazilor în munţi să fie aprovizionaţi cu mălai, slănină şi brânză. Cum tata se ocupa de exploatări forestiere, ţinea în pivniţă o cantitate oarecare din acele alimente oferite oamenilor angajaţi la munca în pădure. În martie 1948 acţiunea era pe terminate întrucât tata cu mare bucurie acceptase numirea sa ca administrator al pădurilor din regiune, cu sediul la Topliţa, punând capăt comerţului individual ce nu mai cadra cu evoluţia socio-politică ce avea loc în ţară.

Şi se pomeneşte bietul meu tată cu poliţia în curte, venită să-l aresteze…..Membrii Comisiei de combatere a speculei erau uşor de convins cu nişte băuturică…Nesuportând o asemenea înjosire, a intrat în casă şi şi-a pus capăt zilelor!

Întâmplător sau nu, mama fusese trimisă în campanie electorală

în comunele din plasă şi nu se afla acasă…

Neţinându-se cont de gestul său, a fost înmormântat după datini,

sicriul făcut de amici a fost dus din casă, fiecare pas de alţi patru,

el îmbrăcat în cămaşă albă, brodată (cum a fost în stare mama s-o

păstreze după atâtea pierderi ?!). A venit o mulţime imensă -câmpul era negru de lume….Pe piatra sa de mormânt din cimitirul evreiesc din Gheorgheni se află scris Odihnească-se în pace inima ta de luptător (Harcos szived nyugodjon békében)

Dar tragedia familiei noastre era departe de la a se opri….Nu ştiam nimic despre fratele meu, Peter, care în ianuarie 1945, la Budapesta, a plecat spunându-mi că trece la ruşii aflaţi deja la Gara de Est a oraşului….Speram un singur lucru – că a căzut prizonier…Deşartă speranţă…Fratele meu nu avea să se întoarcă…O fi fost prins şi aruncat în Dunăre ca atâţia alţii, o fi fost nimerit de o bombă, sub dărâmături, nimeni nu ştie….sau….nimeni nu vroia să ne spună…cine ştie ?!!! Odihnească-se în pace, împreună cu celălalt frate, Miki, care în urma unui accident năpraznic a lăsat orfani un băiat de opt ani şi altul de un an, astăzi ambii plecaţi în SUA, respectiv Canada…Există o vorbă – să nu-ţi dea Dumnezeu atâta cât poţi îndura…

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *