Laszlo Alexandru: BIOGRAFIE POLIGLOTĂ (III)

Din două întîmplări, survenite la doi profesori şi la două materii care n-aveau nimic în comun, am învăţat un lucru foarte important. Orice neatenţie comisă trebuie îndreptată cu prima ocazie. Nici un magisteriu nu e mai presus de adevărul ştiinţific transmis de la catedră. Exigenţa prezervării reputaţiei în ochii publicului – ori pur şi simplu vanitatea – nu reprezintă o scuză în calea autocriticii.

 

Dialogul dedicaţiilor

“Gutta cavat lapidem non vi, sed saepe cadendo” vrea să ne spună că stropul găureşte piatra nu prin forţă, ci prin încăpăţînare. Iar îndărătnicia cu siguranţă nu mi-a lipsit niciodată. Prin zecile de cărţi franţuzeşti citite, prin sutele de pagini copiate cu mîna, în penultima clasă de liceu am refăcut cei trei ani de studiu care-mi lipseau faţă de colegii mei. În ultimul an m-am prezentat la olimpiada de profil, unde am cîştigat un premiu local. M-am dus şi la sesiunea de comunicări ale elevilor, cu o temă tare incomodă pentru jumătatea anilor ‘80: condiţia umană în L’étranger de Camus şi în Rhinocéros de Ionesco. Am fost singurul licean care a insistat să-şi prezinte liber intervenţia, în limba franceză, nu s-o citească de pe foaie. Comisia formată din doamne venerabile, cu profiluri matusalemice, mă privea ca pe-o gînganie. Doar profesoara mea, din public, îmi ţinea pumnii emoţionată. 

Festivitatea de la sfîrşitul liceului mi-a adus un dar neaşteptat: o revistă franţuzească strălucitoare, cartonată, pe care doamna Gherasim mi-a scris o dedicaţie cu cerneală albastră: “Au futur professeur de français, bravo pour ses performances!”. De atunci am învăţat ce importante sînt formulele de prudenţă, care să evite profeţiile în asemenea împrejurări. Totuşi viaţa mi-a acordat fericita şansă de-a mă prezenta emoţionat, cîţiva ani mai tîrziu, acasă la inimoasa femeie, în ultima întîlnire dinaintea decesului său. Ţineam în mîini volumul meu de debut, Între Icar şi Anteu, cu dedicaţia pe foaia de titlu: Doamnei profesoare Ileana Gherasim, care a avut încredere în mine, înainte ca eu însumi să fi avut încredere în mine.

Nu m-am schimbat nici după intrarea la facultate. Probabil că, în ochii oamenilor placizi de-acolo, treceam drept un personaj agitat şi agasant, care îşi duce gîndurile pînă-n pînzele albe. Ce tip vulgar! Ambientul stimula, dimpotrivă, conformismul comod, înjurătura strivită printre dinţi şi lucrătura pe la spate. Să fim aristocraţi, ce naiba.

O lecţie de limba franceză

La cursul practic de retroversiuni, profesorul se plimba printre bănci şi, trecînd prin dreptul meu, s-a oprit cu degetul aţintit în caiet: ce-i acolo? Ce să fie, tema de casă! Dar de ce-am scris aşa expresia “çà et là”? Păi, fiindcă voiam să-l transpun pe “ici şi colo”, din română, care aşa se zice în franceză! Nu-nu-nu! “Ça” provine din “cela”, e o formă contrasă, nu se notează cu accent! I-am răspuns că, din păcate, am mai folosit de cîteva ori expresia cu pricina în scris, sînt absolut sigur că se scrie de două ori cu accent grav. El de colo: nu există aşa ceva; cel mult ultimul cuvînt poate avea accent, dar primul nicidecum. L-am contrazis din nou, cu toată convingerea. Bătrînelul s-a cam înfuriat, mi-a trîntit-o că el e profesorul şi cu asta discuţia e închisă. Lecţia a mers mai departe. Îndată ce-a sunat de ieşire, m-am dus aţă la bibliotecă să-mi verific memoria. Fireşte că lucrurile erau aşa cum le ştiam. M-am întors cu Petit Larousse în braţe, l-am plasat pe mijlocul catedrei, deschis în dreptul literei “C”. Profesorul a revenit să-şi continue cursul, a văzut volumul şi-a întrebat ce-i cu el. Atunci m-am ridicat în picioare şi i-am spus că am adus dicţionarul, e suficient să arunce o singură privire, în dreptul paginii deschise, va constata că expresia în litigiu se scrie aşa cum ziceam eu. A albit puţin la faţă. Apoi, fără să se apropie de carte, a zis împăciuitor că oricum nu mai contează, avem alte lucruri importante de studiat, să mergem înainte cu materia. M-am aşezat la loc, fără a mai comenta. Nu victoria într-o dispută o urmăream, ci limpezirea unei probleme de ortografie a limbii franceze.

Surpriza a venit o săptămînă mai tîrziu. Uitasem deja incidentul şi aşteptam desfăşurarea orei. A intrat profesorul în sală şi, după o scurtă introducere, ne-a spus că între timp s-a documentat. Lucrurile stau aşa cum le-am prezentat eu şi nu aşa cum le-a susţinut el. I-a rugat pe toţi studenţii să-şi corecteze în caiet că există un “ça” fără accent, care provine cu adevărat dintr-un “cela” contras, dar că mai e şi-un “çà” accentuat, care se foloseşte exact în expresia care ne trebuia nouă. Ne-a scris cele două variante pe tablă, dînd şi cîteva exemple. Am rămas impresionat de gestul lui de retractare, la care nu mă aşteptam. Mi-a părut rău, în sinea mea, că i-am forţat mîna – poate cam ostentativ – cu dicţionarul.

Incidentul respectiv m-a făcut să mă gîndesc că uneori e important modul în care îţi proclami adevărul. Că, dacă te interesează cu adevărat limpezirea unei situaţii, este inutilă ofensarea preopinentului. Am învăţat să fac disocierea între subiectele care se dezbat şi cei care le exprimă. Am perseverat în demontarea ideilor, a informaţiilor pe care le consideram neavenite. Totodată m-am străduit să elimin din luările mele de poziţie atacurile personale. Sînt conştient, fireşte, că adesea oamenii consideră disocierile faţă de ideile lor ca pe-o jignire insuportabilă a persoanei lor. Dar această susceptibilitate am hotărît s-o ignor.

Povestea jidovului rătăcitor

În anul următor era prevăzut în program cursul monografic despre Eminescu, susţinut de Ioana Em. Petrescu. Întreaga expunere se desfăşura la un înalt nivel academic, prin revizitarea operei eminesciene din perspectiva unor consistente abordări filosofice. Persoana însăşi a vorbitorului era în măsură să însufleţească publicul. Cu o distincţie naturală şi o frazare ilustră, punctată de mici ironii livreşti, profesoara făcea ample asocieri de idei şi înainta fără şovăire pe terenul de studiu. O urmăream cu toţii plini de încîntare. Totuşi, pe la jumătatea semestrului, m-a pus pe gînduri ceea ce-am auzit despre legenda jidovului rătăcitor, plasată în relaţie cu poezia eminesciană. Ioana Em. Petrescu ne-a relatat pe scurt că în Biblie apare povestea lui Ahasverus, care l-a scuipat pe Isus în timp ce urca pe Golgota, iar Mîntuitorul l-a blestemat să rătăcească în eternitate, să nu-şi găsească niciodată patria.

La sfîrşitul cursului, catedra era mereu împresurată de studenţii înflăcăraţi de unul sau altul dintre aspectele învăţate, care cereau detalii suplimentare ori bibliografie de consultat, puneau întrebări însufleţite. Nu mi-a fost uşor să-i cer favoarea unei scurte convorbiri între patru ochi. Acolo i-am mărturisit că am rămas nedumerit de legenda lui Ahasverus, pe care tocmai ne-o prezentase în timpul orei. I-am reamintit că, recent, elaborasem o lucrare despre filosofia Eclesiastului, în cadrul cercului de poetică, estetică şi critică literară pe care ea însăşi îl coordonează. Cu acel prilej citisem toată Biblia, din doască-n doască. Însă nu-mi amintesc să fi întîlnit undeva povestea respectivă. De altfel ea este nefirească pentru însăşi spiritualitatea Noului Testament, unde Isus nu blestemă vreo seminţie pentru eternitate, ci-l învaţă pe fiecare individ să întoarcă şi celălalt obraz către cel care-l agresează.

Profesoara m-a ascultat cu aceeaşi bunăvoinţă generoasă pe care le-o rezerva tuturor studenţilor. Apoi mi-a replicat surîzător că povestea lui Ahasverus este o întîmplare notorie, care a inspirat de-a lungul secolelor numeroase opere derivate, în literatură şi în alte arte. Nu se pune problema să nu existe în Biblie. Poate că nu e prezentă în toate evangheliile, dar trebuie căutată cu răbdare. I-am spus că ştiam într-adevăr de cartea lui Jean d’Ormesson pe această temă, mai erau şi altele. Iar evangheliile le-am recitit, pe toate patru, înainte de-a veni să stau de vorbă cu dînsa. Zîmbetul cald, uşor matern, n-a părăsit-o cînd mi-a recomandat să mai verific odată pe text. Mi-a promis că va face şi ea la fel.

A trecut o săptămînă, a venit iarăşi cursul despre Eminescu. N-am putut sta de vorbă la intrarea în clasă şi nici în timpul pauzei. De fapt nici nu mai era important. Ştiam limpede că lucrurile stau aşa cum i le-am zis. Dacă a controlat, şi-a dat seama la rîndul ei, va putea să evite imprecizia în următoarele lecţii. Fusese o discuţie confidenţială – pentru mine cazul era clasat. Spre uimirea mea, în a doua jumătate a cursului, Ioana Em. Petrescu s-a întrerupt pe neaşteptate din prelegere, amintindu-şi parcă în acel moment un detaliu important, a rostit în faţa tuturor numele meu şi mi-a mulţumit pentru aspectul semnalat: povestea jidovului rătăcitor este o legendă apocrifă (n-a zis şi “antisemită”), lansată în Evul Mediu şi pusă pe seama Noului Testament, unde în fapt nu se regăseşte. Auditoriul este rugat să facă necesara corectură.

Din cele două întîmplări, survenite la doi profesori şi la două materii care n-aveau nimic în comun, am învăţat un lucru foarte important. Orice neatenţie comisă trebuie îndreptată cu prima ocazie. Nici un magisteriu nu e mai presus de adevărul ştiinţific transmis de la catedră. Exigenţa prezervării reputaţiei în ochii publicului – ori pur şi simplu vanitatea – nu reprezintă o scuză în calea autocriticii. Mi s-a întîmplat apoi şi mie, în primii ani de profesorat, să scap mici neatenţii, să dau explicaţii incomplete. Am fost corectat de elevii mei şi, cînd au avut dreptate, i-am felicitat. Cu un prilej mi-a fost contrapusă o intuiţie mai ascuţită decît a mea, în explicarea unui fenomen, şi am răsplătit-o cu nota maximă. Toate acestea pentru a spune că învăţarea este un work in progress, mereu ameliorabil şi în nici un caz unilateral. În timpul lecţiei, magistrul învaţă alături de discipolii săi şi, de aceea, nu trebuie să uite umilinţa începuturilor.

(Va urma)

Preluare de pe blogul autorului http://laszloal.wordpress.com/

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *