Cartea aceasta este lipsită de eroi, protagoniștii ei sunt niște persoane care intră/sau nu în anumite relații cu tovarășii/camarazii lor, în vederea promovării unei anumite idei. Aici nu există tipuri și nici situații tipice. Există o societate, în principiu colectivistă, dar în care fiecare se comportă în felul său specific. Avem de a face cu o adevărată societate a dialogului, din care lipsește cu desăvârșire orice urmă de titanism, de eroism supraomenesc
Am tradus cuvântul ebraic haver (plural haverim) asemenea traducerii lui în limba engleză ca prieten, deși cuvântul este polisemantic în ebraică – coleg, camarad, tovarăș, membru (al unei anumite organizații ) și în plus în anumite sintagme mai poate căpăta și alte semnificații – haver knesseth = deputat.
Prietenii sunt membrii unui chibuț, o formă specific israeliană de existență socială. Despre chibuț a scris aici, cu câteva săptămâni în urmă un articol substanţial Șlomo Leibovici-Laiș. Dânsul scria că chibuțul nu s-a bazat numai pe ideea avutului comun, ci și pe dorința de a crea o societate în care fiecare oferă ce îi stă în putere… și fiecare individ acoperirea tuturor necesităților sale – aș adăuga – în limitele posibilităților chibuțului. Pentru ca apoi Domnia Sa să adauge –A fost o încercare idealistă, care s-a potrivit unor oameni tineri, pătrunși de idei umaniste și patriotice. De subliniat este precizarea unui lucru pe care foarte mulți oameni din afara cadrului respectiv – israelian – nu îl pot înțelege – chibuțul nu are nimic comun cu colhozul, CAP-ul și GAP-ul. Principiile au fost (și au mai rămas pe alocuri) extrem de democratice – pentru a putea fi primit trebuia să treci printr-o examinare a adunării generale a chibuțului, dar pentru a pleca din el era suficient să îți exprimi această dorință. De adăugat încă ceva, mișcarea chibuțnică era pătrunsă de ideologia precizată mai sus de Ș.L.-L., uneori devenind extrem de dogmatică. Lucru pe care îl vom putea vedea în paginile textului scriitorului israelian contemporan.
Dar să spunem câte ceva și despre scriitor și despre concepțiile sale privitoare la cele ce întreprinde, deși – cred – că el este destul de bine cunoscut și în afara granițelor Statului Israel. Pentru dânsul scrisul literar 
presupune existența unui anumit contract nescris între scriitor și cititorul său, dac nu vrea ca între el și cititorul său să se producă o nouă prăbușire a Turnului Babel.
Amos Oz, în pofida criticilor sale la această organizație, crede în ea și o vede ca pe o anumită relație dintre colectivitate și individualism, cu alte cuvinte, o colectivitate formată din persoane individualiste, fiecare cu specificul său, fiecare cu modul său de a privi la lume şi la societate.
Cartea aceasta este lipsită de eroi, protagoniștii ei sunt niște persoane care intră/sau nu în anumite relații cu tovarășii/camarazii lor, în vederea promovării unei anumite idei. Aici nu există tipuri și nici situații tipice. Există o societate, în principiu colectivistă, dar în care fiecare se comportă în felul său specific. Avem de a face cu o adevărată societate a dialogului, din care lipsește cu desăvârșire orice urmă de titanism, de eroism supraomenesc (cu puțină reavoință, am putea spune că avem de a face cu niște schițe oarecari, al căror eroi își desfășoară activitățile cotidiene și pe cele mai puțin cotidiene într-o societate colectivistă.
Să vorbim pe scurt despre câteva din schițele cuprinse în acest volum, fiecare cu eroul/eroii săi. Toate se petrec în cadrul unui chibuț fictiv – Iechat.
Prima îl are ca erou pe Țvi Provizor, despre care nu ştim nimic altceva decât că îi dat să anunțe vești proaste și pe care tovarășii săi preferau, din această cauză, să-l evite. El mânca singur la o masă din sala de mese și nimeni nu-i adresa măcar o vorbă… Pe la spate, tovarășii lui de muncă îi spuneau îngerul morții. Era un singuratic – într-o societate colectivistă și care promova ideea responsabilității colective pentru semen. Ceea ce, mai spune Amos Oz, despre acest personaj este că obișnuia să se folosească de cuvinte festive, pompoase (pe care, pe vremuri, tovarășii le criticau, ca fiind cuvinte radicale.) Iată un personaj pe care l-ai putea întâlni în aproape orice altă colectivitate, atâta doar că aici avem de-a face cu o colectivitate care promovează solidaritate socială.
O altă schiță ne introduce într-o lume care se declară a aproape tuturor libertăților, în care și nucleul familial cel mai restrâns este mult mai liber de restricții decât cea, să-i zicem, burgheză, obișnuită – un bărbat își părăsește soția, pentru că s-a îndrăgostit de o altă femeie, dar fosta soție se decide să îi scrie noii lui soții, cu privire la modul cum ea va trebui să aibă grijă de sănătatea șubredă a fostului soț al celei părăsite și între cele două femei, rivale, se stabileşte o formă cu totul deosebită de relațiile cunoscute din alte colectivități. Aparent, aici totul este firesc și lipsit de orice ipocrizie. Dacă nouă, oamenilor unor altor generații, ne place sau nu? Asta nu mai este misiunea scriitorului să ne învețe. Asta este o cu totul alta întrebare. Suntem noi mai ipocriți decât au fost chibuțnicii, cu toate marile și importantele lor realizări? Nu știu!
Oarecum în continuarea tematică a schiței anterior prezentate, mult prea sumar, se află următoarea Instituția educativă, adică sistemul de pregătire a noilor generații, de la cele mai fragede vârste, pentru viața în cadrul chibuțului. S-a discutat mult (și se mai discută și astăzi) despre justificarea logică și morală a normelor, în conformitate cu care copiii de la o vârstă destul de timpurie erau duși de părinți într-o casă a preșcolarilor, de unde – apoi ei intrau în sistemul școlar al împletirii învățăturii cu munca practică în folosul obștii. Există multe motive pro și contra. Să lăsăm, deocamdată, la o parte, aspectul ideologic al dezbaterii și să ne oprim asupra unei anumite înstrăinări care se stabilea între părinții, care nu aveau aproape nici o implicație în formarea urmașului lor și asupra cazului copiilor pentru care încadrarea în comunitatea mai extinsă era dificilă. A existat, de exemplu, o dispută destul de intensă, cu privire la CINE ar fi trebuit să facă de serviciu nopțile la casa copiilor – părinții sau toți membrii chibuțului, aceștia din urmă, pe baza unei justificări, care astăzi ne poate părea absurdă, că micuții nu le-ar fi aparținut părinților lor biologici, ci ar fi fost al întregului chibuț. În acest context poate fi integrat și conflictul dintre Nahum Așrov, tatăl unei fete adolescente, care s-a mutat de acasă la locuința lui David Dagan, responsabilul cu educația tinerilor, dar și al fiicei lui NA, după ce educatorul nostru și-a părăsit soția de până atunci (nu ni s-a spus nimic despre natura acestui matrimoniu, dar din informația privitoare la faptul că DD obișnuia să-și părăsească destul de frecvent tovarășele de viață, putem trage concluzia că a fost vorba de uniri libere și nu de legături trainice reglementate public, într-un fel sau altul). Tatăl se duce să discute cu DD despre situația nou creată, dar nu este în stare să-și formuleze sentimentele și resentimentele provocate de noua situație. Cu totul altfel se manifestă poziția lui DD – fata lui NA este matură, cu foarte puțină vreme înaintea recrutării în armată și este dreptul ei incontestabil să-și organizeze viața după propriile sale criterii. Și el își susține ideologic pozițiile, spunând și dovedind cu faptele sale că el este un adept ferm al principiilor iubirii libere, neconstrânse de norme aparținătoare unei morale, cică depășite (în cursul vieții sale adulte el a conviețuit liber cu mai multe femei. Dar, pe de altă parte, NA nu știe mai nimic despre viața spiritual a fiicei sale, cu care discuta frecvent despre muzică, în general, despre cultură, dar nu despre problemele interioare ale fiicei sale, niciodată nu i-a împărtășit acesteia propriile sale preocupări cotidiene. Această stare de lucruri mi se pare a fi una din consecințele, mai puțin fericite ale modului de socializare existent într-un chibuț… Probabil, pentru foarte muți situația nu a fost firească, dar ei nu aveau nici o justificare pentru a o aduce în discuția adunării generale a chibuțului.
Se pare că această lacună a vieții chibuțnice a fost, între timp, corectată.
Alt aspect al dezbaterii oziniene privitoare la chibuț este cel determinat de situația reală că aproape toate (dacă nu chiar toate) chibuțurile au fost întemeiate de evrei proveniții din diferitele zone ale culturii europene (în mod deliberat evit aici discuția privitoare la polaritatea evreu așchenaz – evreu oriental – în ebraică – mizrahi, care în ultimele câteva zile pare să se acutizeze într-un mod absolut redundant, inutil, nu pentru că nu aș avea o opinie, ci pentru că nu doresc, nicicum, să intru în niște discuții colaterale și inutile) și că, realitatea concretă a Israelului ultimelor decenii este că ultimii nu au manifestat nici un interes față de CHIBUȚ și au optat totdeauna pentru alte feluri de existență și de socializare. Dar să revenim la carte i unul dintre eroii săi, chiar dacă el ajuns acolo nu din proprie inițiativă, ci pentru că nici unul din părinții lui biologici nu avea posibilitatea de a-i asigura condiții normale de viață și de formare. Este vorba de un adolescent, despre a cărui mamă nu știm mai nimic, iar despre tată că este internat permanent într-un spital. Îl cheamă Moșe Iașar, un băiat liniștit și cuminte care încă se simte oarecum nelalocul lui în școala la care a fost înscris, îi este greu să stabilească relații mai apropiate de colegii și colegele sale, dar care – încetul cu încetul – incepe să se încadreze. Participă la discuțiile politice, face sport, își îndeplinește cu conștiinciozitate munca desemnata lui. Chibuțizarea sa este descrisă după cum urmează, a învățat să umble desculț, ca educatorul, în pantaloni scurți și în maieu cca ceilalți copii. Dar toata lumea observă că el este străin de lumea chibuțului. Și unul dintre mebrii chibuțului observă cu privire la el, că Trebuie să fie stimulat să se rupă de ei! Adică de familia și de societatea și de cultura din care el provine (ceea ce mi se pare, indiferent de cele ce credem sau le știm despre societățile și culturile din care aceștia proveneau, a fost și a rămas, o gravă eroare sociologică și antropologică. Și să-mi fie permis ca aici să fac o pauză strict necesară un scriitor israelian, originar din Irak, sosit în țară cam la aceeași vârstă cu Moșe Iașar își povesteşte experiența de viață în chibuțul în care a fost trimis după sosirea sa, cu familia, într-un chibuț, într-una din cărțile sale, dar – mai ales – într-un serial de televiziune produs de el, împreună cu un alt fost nou imigrant, de cultură ruso-evreiască, despre experiențele lor de viață în Israel, despre relațiile dintre expectațiile lor înalte și realitățile mult mai modeste. Eli Amir, acesta este numele scriitorului, ne povestește despre afinitățile sale culturale, aduse din țara de baștină și de modul cum ele au fost privite aici și le compară cu cele ale colocatarului său. Trebuie să recunosc că lectura și vizionarea, multiplă a filmului, mi-a provocat anumite sensibilități, la care nu sunt nici capabil și nici dispus să renunț…, chiar dacă unele manifestări stridente ale ultimelor săptămâni, privitoare la o anumită discriminare a lor în rău, mi se par mult exagerate (dar despre asta, poate, altă dată).
Să revenim, deci la băiețandrul Moșe Iașar! Un copil sensibil (cel puțin suferințele părinților să-i pot fo considerate cauza acestei situații), inteligent, care încearcă să se acomodeze, dar pe care – de exemplu – teoriile lui Karl Marx, discutate la un cerc de studii politice, îl deranjează. Dar el are NEVOIA, determinantă, DE A APARȚINE (DAR ÎI ESTE ȘI TEAMĂ DE EA – vezi cazul lui Eli Amir, menționat ceva mai sus) și aceasta îi direcționează comportamentele. La un moment dat simte nevoia să-și viziteze tată aflat la spital și îi cere permisiunea educatorului său să lipsească din chibuț și de la muncile atribuite lui și promite să-și recupereze restanțele…
Înaintea primirii permisiunii este întrebat ce este acolo, la oraș, ce nu este și în chibuț? După care se îmbracă, ca de sâmbăta, și urcă în autobusul care urma să-l ducă la oraș, după ce a primit îndrumările educatorului, sa-le arate celor de acolo (?) că el este deja cu totul un chibuțnic. Dar pe autobus el ține să se comporte, ca la ei, adică, își lasă în jos mâneca suflecată și alte câteva asemene operații simbolice. Înaintea intrării în spital își pune pe cap chipa (semnul exterior cel mai pregnant al apartenenței la societatea celor religioși). Își vede tatăl, încearcă să încropească cu el o discuție elementară, dar nu reușește.
Pleacă, dar încă înaintea ieşirii din spital renunță la toate simbolurile apartenenței sale prechibuțnice. El refuză, conștient sau nu, asta Amos Oz niu ne spune, la normele sociale cunoscute ăi aplicate de el înaintea intrării în chibuț. El se întoarce la Dostoevski, Camus și Kafka, cu tot ceea ei reprezentau, deşi este CONȘTIENT DE FAPTUL CĂ INTRAREA SA ÎN SOCIETATEA CHIBUȚNICĂ NU VA FI UȘOARĂ.
Mai există aici și Roni Schindler cu copilul său timid, care se află între ciocanul mamei sale mânate de principii ideologice înalte și nicovala tatălui său, om simțitor și gingaș care își iubește cu tandrețe alintătoare copilul. RSCH chiar vorbește despre faptul că idealurile noastre sunt prea înalte, la care adaugă vorbele unuia din Primii miniștri ai Israelului, Levi Eșchol, că omul este numai om. Copilul acesta l-a întrebat pe tatăl său, dacă există în lume țări, unde li se permite copiilor să doarmă nopțile cu tata și cu mama?
Și foarte mulți alții, cinstiți și inteligenți, dar naivi de bună-credință, care cred și vor să creadă că poate exista CEVA MAI BUN! Dar în chibuț se manifestă și multe alte lacune omenești, pentru că nici experiența sionistă nu areușit să creeze acel produs special care se numea OMUL NOU, iar aproape orice critică la neajunsuri se referă la faptul că chibuțnicul care a comis încălcarea a normenlor ar încerca să ducă societetaea israeliană înapoi în Diaspora, lucru extrem de realizat, în pofida tuturor lacunelor noastre umane.
Cartea acesta a lui Amos Oz poate fi citită și în afara rețelei literare, ca o foarte bună lucrare de sociologie și antropologie, dar care face abstracție de terminologia științifică. Și fără aceasta, noi aflăm de aici niște lucruri esențiale despre o anumită categorie social, care – din păcate – este pe dispariție.
Cartea nu se adresează exclusiv cititorului israelian, dar acest cititor posibil ar trebui să încerce şi câteva alte amănunte ale societății israeliene
