În vara lui 1988 părinţii mei se întorceau dintr-o vizită la New York. Au coborât doar ei doi, din trenul de Budapesta – sosit în gara pustie a Clujului, cu vreo cinci ore de întârziere – uşor derutaţi, trăgând după ei,  câte un geamantan imens, de tip american. Am urcat în două taxiuri – ca să încapă şi valizele – şi ne-am dus acasă unde, aproape imediat, le-am şi deschis. În anii aceia de lipsuri de tot felul, au încercat să ne aducă de toate, începând cu un videocasetofon (oprit la vama din Borş şi scos peste o săptămână, după o tevatură întreagă) până la ciocolată, supe concentrate, săpunuri şi şampoane cu ambalaj şi parfum american.

Cotrobăiam cu nesaţ în pântecele geamantanelor, uimindu-mă şi bucurându-mă de obiectele – astăzi banale – care în anii aceia reprezentau, fiecare, câte o comoară. Printre ele o pungă cu sculuri de lână pestriţă şi o andrea circulară, cu câteva rânduri tricotate. “Doar nu ai tricotat în America?!”, am întrebat-o intrigată, părându-mi-se neverosimil, ca ajungând la New York în plin comunism, să te apuci acolo să tricotezi! “E o lână de calitate, moale şi frumoasă… Oricum aveam nevoie de un jerseu!” îmi răspunse Mama în modul cel mai firesc posibil.

Lâna era superbă, pufoasă şi multicoloră. Predominau tonurile de mov şi grena, stropite cu aproape toate culorile de la albastru, până la galben. După ce fusesem copleşită de cadouri, ochii mei se pironiseră asupra sculurilor de lână şi la jerseul început, nutrind (parşivă) speranţa că şi de data aceasta se va întâmpla la fel ca întotdeauna când Mama se apuca să-şi croşeteze ceva…În final beneficiara aveam să fiu eu.

De-a lungul anilor îmi tricotase o mulţime de pulovăre, fuste lungi şi scurte, rochii, jerseuri şi chiar şi un minunat pardesiu mov, în timp ce pentru sine, cu ani în urmă, doar un singur jerseu verde. Motiva că ale mele – fiind mai scundă şi ceva mai subţire – le termina mult mai repede.

De data asta însă mă înşelasem, pentru că Mama s-a înarmat cu răbdare, s-a consultat de mai multe ori cu prietena ei Kati Kallós (maestră în ale tricotatului), croşetându-şi un jerseu perfect care o prindea foarte bine.  Pufos, călduros şi durabil.

L-a purtat peste douăzeci de ani, mai exact douăzeci şi trei, ultima oară îmbrăcându-l în duminica dinaintea morţii sale, cumplit de rapidă, în noaptea de vineri spre sâmbătă, 25 – 26 noiembrie 2011…

Mult timp după dispariţia Mamei, mi-a fost imposibil să mă ating de hainele ei. Rămăseseră rânduite, aşa cum le lăsase, încremenite de absenţa Ei. Abia în toamna aceasta mi-am făcut curaj să deschid dulapul şi să le mângâi cu privirea înlăcrimată, pentru că lipsa Mamei continuă să fie o rană de necicatrizat. Privirea mi s-a oprit asupra jerseului în nuanţe de mov şi grena, împestriţat cu toate culorile, de la albastru, până la galben, şi am simţit un imbold de nestăvilit să-l scot de pe raft… Era la fel de pufos la atingere ca acum 25 de ani!

Am fost friguroasă de când mă ştiu, dar nu mă înduram să îmbrac paltonul înainte să fi căzut prima ninsoare. Sperând, astfel,  să forţez blândeţea toamnei să mai adaste, amânând instalarea sfârşitului sumbru de noiembrie! Plecam de acasă, dârdâind, într-un trenci subţirel şi cu capul gol, ignorând îndemnul Mamei care, însoţindu-mă cu privirea din fereastră, striga după mine: “Măcar un jerseu să fi pus pe tine!”.

În toamna asta am îmbrăcat jerseul Ei, m-am afundat în găoacea pufoasă şi protectoare, ca o mângâiere peste timp.