Tiberiu Roth: Am fost la Viena, la fosta împărăție!

Viena este și astăzi strălucitoare, dar poate ușor altfel decât cu un secol în urmă. Imperiul habsburgic care părea la fel de neclintit și etern ca toate imperiile care l-au precedat sau l-au urmat, este la fel de prezent prin statuile copleșitoare prin dimensiuni și culoarea din ce în ce mai verde a bronzului din care au fost turnate marea  lor majoritate, cam acum o sută de ani Și prin clădirile uriaşe, masive  și impunătoare  la care privind, îți vine să te miri cum au reușit oamenii acelor vremuri să le facă. Dar cel mai mult m-a impresionat Monumentul Republicii, inaugurat  la 12 noiembrie 1928, la cea de a zecea aniversare a proclamării primei Republici Austriece, a fost drapat cu steaguri fasciste în 1934, demolat în 1938 și apoi refăcut în 1948, la a 30-a aniversare.

Și noi belgienii?

Circula cu ani în urmă, când Belgia era frământată de conflicte interetnice între flamanzi și valoni,un banc,pe care cu siguranță cei mai mulți îl știu. Dar cum se mai zice nu există bancuri vechi, doar ascultători (cititori) noi, cărora li se adaugă fără îndoială și cei vechi , care mai uită uneori chiar și bancurile vechi: Deci. La o școală de undeva din Belgia, profesorul le spune elevilor adunaţi în curtea școlii ”flamanzii să se așeze la dreapta, valonii la stânga” (probabil în vederea organizării unui joc pașnic:).Moișe, singurul copil evreu din clasă, a rămas pe loc, adresându-se cu inocență profesorului ”Și noi belgienii,unde ne așezăm?”

Are ceva sfâșietor această anecdotă, născută dintr-o altă dilemă poate, decât cea care preocupă astăzi conștiințele lumii. De fapt, este nedumerirea inocentului care își caută locul  într-o dispută pe care nu o înțelege. Când aparții unei părți sau alteia nu se pune problema alegerii, nu trebuie să pui în cumpănă argumentele unuia versus argumentele celuilalt. Disputa nu este între argumente ci între interese.

 

Intermezzoul din Crimeea

Încă mai răsună cântecele patriotice, ovațiile pentru mama Rusia, bucuria exuberantă a reîntoarcerii ”înstrăinatei” Crimeii la sânul protector al patriei care părea pierdută, și populația (cel puțin acea parte a ei care a votat pentru realipire, fără a fi fost impresionată în vreun fel de prezența amenințătoare a puștilor aduse în pripă de soldații domnului Putin deghizați în civili 🙂 a și trecut la capitolul istorie tot ceea ce s-a întâmplat. Această acțiune rapidă care a lăsat toată lumea perplexă a reușit cu brio, dovedind încă odată eficiența fără replică a unui sistem autocratic, față de ezitările firești ale acțiunii unui sistem bazat pe regulile complicate ale democrației. Și atunci? Agitația continuă. Modelul de succes crimeean se dorește replicat de mulți pescuitori în apele tulburi ale marilor democrații de tip sovietic. Trebuie de aici  să tragem concluzii? Cu siguranță este prematur, căci G7 și G20 iau” poziții” ferme dar precaute, iar  la Paris nu foarte demult a negociat domnul Lavrov cu domnul Kerry. Primul pledând pentru dreptul  Rusiei de a-și apăra conaționalii ajunși prin jocurile imprevizibile (dar nu întotdeauna dezinteresate) ale marilor puteri, cetățeni ai altor state și care poate nu chiar dintr-o dată dar, deodată, au simțit nevoia stringentă să-și exprime intenția de a intra sau reintra sub aripa protectoare a  Marii Rusii, iar cel de al doilea – pentru dreptul Marii Americi de a se opune unei rearanjări pripite a hărții politice a lumii oriunde s-ar face o asemenea încercare. Privit din perspectiva unui observator pașnic, echilibrat, fără prejudecăți sau interese partizane  și unul și altul au dreptate, chiar dacă pare o ușoară inconsecvență ca, după aproape un secol de când în urma unui război sângeros,un american idealist ,care se numea Woodrow Wilson (inițialele WW în limba engleză sunt și cele ale războiului mondial:) a încercat să construiască pacea mondială pe principiul dreptului la autodeterminare, să le pui acum la îndoială. Poate cel mai potrivit loc în Europa de unde se pot face cugetări referitoare la rezultatele aplicării principiului respectabil al autodeterminării este Viena, capitala cândva strălucitoare a marelui Imperiu Austro-ungar.

 

Statui vieneze

Viena este și astăzi strălucitoare, dar poate ușor altfel decât cu un secol în urmă. Imperiul habsburgic care părea la fel de neclintit și etern ca toate imperiile care l-au precedat sau l-au urmat, este la fel de prezent prin statuile copleșitoare prin dimensiuni și culoarea din ce în ce mai verde a bronzului din care au fost turnate marea  lor majoritate, cam acum o sută de ani Și prin clădirile uriașe, masive  și impunătoare  la care privind îți vine să te miri cum au reușit oamenii acelor vremuri să le facă.

Viena – clădirea Parlamentului

 

Ceea ce m-a impresionat cu ocazia unei recente vizite la Viena a fost însă monumentul ascuns in colţul dinspre bulevardul dr. Karl Renner Ring al impresionantei clădiri a Parlamentului, care se numește modest ”Monumentul Republicii”.

Acest monument inaugurat  la 12 noiembrie 1928, la cea de a zecea aniversare a proclamării primei Republici Austriece, a fost drapat cu steaguri fasciste în 1934, demolat în 1938 și apoi refăcut în 1948, la a 30-a aniversare. În 1961 o bombă a explodat în dreptul monumentului, producând nişte avarii. Nici făptașul nici motivul faptei nu au fost identificate. De atunci a trecut o jumătate de secol și monumentul, așezat discret în umbra protectoare a Parlamentului , acum învăluit în faldurile unui uriaș drapel albastru înstelat al Europei, se pare că nu mai supără pe nimeni dar nici nu e băgat în seamă de prea mulți. Trei busturi domină coloanele dreptunghiulare ale monumentului, Trei bărbați de stat, toți trei remarcabili: Victor Adler, un medic (evreu) a fost ministru de externe al primului guvern al tinerei republici, din 30 octombrie 1918 până  când a murit  la 11 noiembrie al aceluiași an. Despre el s-a spus că a avut soarta lui Moise care și-a scos poporul din robie, dar nu i-a fost dat să calce în țara pe care a visat-o. Ferdinand Hannusch, un autodidact care a absolvit doar cinci clase, dar este considerat  primul membru al primului guvern, care a înființat un minister pentru problemele sociale,pe care l-a condus până în 1923. Jakob Reumann  ales   primar al capitalei după prăbușirea Imperiului,  a construit în Viena primele blocuri de locuințe sociale însumând peste 25000 de apartamente (soția lui a fost exterminată la Auschwitz!).

 

Cei trei bărbați de stat ale căror fețe au fost sculptate ”in amintirea întemeierii Republicii în 12 noiembrie1918”, erau un fel de ”părinți ”fondatori al Partidului Social Democrat Muncitoresc din Austria.

Social-democrația este una din curentele politice dominante ,viguros prezentă, activă și azi în Europa, o voce semnificativă în Parlamentul European iar electoratul din toate țările membre ale Uniunii Europene se pregătește acum intens să aleagă din nou membri (până la ziua de 25 mai ). Ea este considerată forța conducătoare a ”stângii domoale” care nu mai vrea revoluții, anarhie, terorism, dictatură, cenzură, luptă de clasă, lagăre de orice fel ci doar democrație socială, adică un fel de egalitate socială. .În măsura în care acest obiectiv ar fi realizabil, el este nobil și reflectă aspirația celor mai mulți oameni,care toți sau aproape toți și-ar dori să trăiască într-o societate capabilă să asigure tuturor, același acces la toate bunurile materiale și spirituale pe care lumea imperfectă dar frumoasă și interesantă în care trăim, le oferă .Cu aceleași năzuințe s-a înființat în anul 1889  PSDMA (Partidul Social Democrat Muncitoresc din Austria), în baza Declarației de principii, scrisă de Viktor Adler. Năzuința a rămas neschimbată până în zilele noastre:)

 

Cugetări despre imperii

Secolul al XIX-lea a debutat cu o revoluție animată de idei generoase, deschizătoare de noi perspective care, deși înfrântă, și-a promovat principiile printr-o dictatură militară cu vocații imperiale, cu prețul unor considerabile pierderi de vieți omenești (cca cinci la sută din populația Europei) După războaiele napoleoniene (promotoare ale revoluției) care s-au încheiat printr-un ”dictat” de pace la Congresul de la Viena din 1815, a urmat o perioadă de liniște pe continentul european. Sigur, o liniște relativă, poluată ușor de focurile răzlețe, trase în timpul revoluțiilor din memorabilul an 1848, și de bubuitul îndepărtat al tunurilor din perioada celor două războaie din Crimeea, dar totuși un fel de liniște și pace care a durat aproape un secol.

Sfânta Alianță, meșterită de prințul Metternich după exilarea lui Napoleon pe insula Sfânta Elena, a favorizat o regrupare și un macro-echilibru al puterilor europene. Franța redevenită regat ,a mai încercat o revenire imperială cu epigonicul Napoleon al III-lea, dar și-a regăsit vocația republicană în ultima parte a secolului .Germania sute de ani fărâmițată în mici ducate și regate, a reușit mai ales datorită fermității lui Otto von Bismarck, să devină un nou imperiu, avid de recuperarea gloriei trecute ( în mare măsură  reinventată),și de viitoare cuceriri. Marea Britanie, tradiționalul imperiu mai mult sau mai puțin european al mărilor și țărilor de basm de peste mări, ”dominată” de regina Victoria, îndoliată dar autoritară, a ajuns la apogeul puterii sale, cunoscând cea mai mare expansiune a ei. Imperiul ţarist se putea compara cu cel britanic doar prin întinderea sa, care acoperea pe  trei continente, o șesime din suprafața uscatului. Secolul al XIX-lea a adus diminuarea acestei suprafețe cu 1,7 milioane kmp (cât Germania, Franța, Anglia și Spania la un loc) prin vânzarea către Statele Unite a peninsulei Alaska,în 1867, dar a adus o sporire a teritoriului  stăpânit de ţar prin dobândirea unei părţi a Poloniei, Finlandei, Georgiei, Azerbaidjanului, Armeniei, Daghestanului și Basarabiei.  Cei cinci ţari care au condus autarhic Imperiul : (Alexandru I, al II-lea, al III-lea Nicolaie I şi al II-lea ) au fost concomitent și capii Bisericii Ortodoxe Ruse (o altă similitudine cu purtătorii coroanei britanice:) ,ceea ce le conferea o putere absolută aparent imposibil de clintit! Țarii ruși erau considerați în lumea politică complicată a Europei secolului al XIX-lea un fel de garanți ai păcii  continentului. Dar cea mai importantă putere, în menținerea macro-echilibrului european era Imperiul Habsburgic sau cum s-a numit după aranjamentul dualist din 1867, Imperiul Austro-ungar. O celebră gravură a nu mai puțin celebrului Albrecht Dürer imortalizează episodul hotărâtor al întemeierii  Imperiului Habsburgic.

 

 

Maximilian I, primul Habsburg deținător al titlului (mai mult onorific) de Împărat al Sfântului Imperiu Roman, a convocat în anul 1515 primul congres de la Viena, invitând toți putătorii de coroane ai diferitelor formații de tip statal din Europa Centrală. Cu acest prilej a aranjat, conform obiceiurilor vremii, tot felul de casatorii de interes și alte înrudiri, mai ales cu dinastia Jagellonilor, deținătoare a tronurilor Ungariei, Boemiei,  Poloniei  și Lituaniei. Experiența vieții a dovedit trăinicia căsătoriilor din interes versus ale celor legate din dragoste. Chiar sau în special și în politică .

Împăratul Franz Josef

 

Imperiul conglomerat din 14 națiuni, etnii, culturi și religii diferite a rezistat bine testului obiectiv al timpului. După 300 de ani ,a avut loc un alt congres la Viena în 1815, așa cum am amintit deja, care a fost debutul ultimului secol de înflorire fără precedent a Imperiului Austro-ungar.

Personalitatea pozitivă a lui Franz Josef,  cel mai longeviv împărat al dinastiei de Habsburg, a contribuit substanțial la longevitatea Imperiului, dar nu suficient ca să compenseze efectul eroziv al împărțirii de facto a imperiului în două: o parte a țărilor ”coroanei Sfântului Ștefan” denumite Transleithania de cultură predominant maghiară, și cealaltă parte ”austriacă” denumită Cisleithania, de cultură germană.

Imperiul austro-ungar

 

Secolul  păcii și dezvoltării europene, până la  28 iulie 1914 (,ziua izbucnirii primului război mondial)a fost rezultatul ,menținerii echilibrului de forță între cele cinci imperii europene. fără să fi fost nevoie de sprijinul Statelor Unite .După această dată nu se mai poate imagina nici un aranjament de pace în Europa. fără consultarea și acordul SUA:. Timp de 100 de ani cele cinci imperii,au fost foarte ocupate cu obiectivele lor de expansiune in colonii. Considerente majore au făcut ca prioritatea acestei strategii să fie dominantă. Creșterea spectaculoasă a diferitelor industrii a diversificat și a sporit necesarul de materii prime .Dacă primele colonii au fost doar surse de produse exotice (mirodenii, mătase) sau de metale prețioase (aur,argint), societățile industrializate aveau nevoie de bumbac, trestie de zahăr, fier, lemn, cafea și multe altele iar mai târziu, mai ales de ”aurul negru”..Dacă la începutul colonizărilor, bogățiile teritoriilor descoperite erau luate de la băștinași cu forța sau dând în schimb cel mult mărgele de sticlă fără valoare, coloniile moderne au devenit spre folosul tuturor, (producători și consumatori) piețe de desfacere pentru industriile din ce în ce mai productive ale statelor imperiale, guvernate de regulile pieții chiar dacă erau deformate de influența monopolului puterii. Și nu în ultimul rând posesiunea coloniilor era atât un scop în sine, cât și o motivație plauzibilă pentru dezvoltarea unei flote maritime, fără de care nici-o mare putere  nu putea fi cu adevărat mare putere  În acea vreme numai cine stăpânea oceanele lumii  avea pretenții la stăpânirea lumii. In vremurile noastre  disputa s-a mutat în Cosmos. Și ca să avem o imagine scurtă dar completă a peisajului politic european la începutul secolului XX ,trebuie să ne amintim că pe lângă cele cinci imperii în plină dezvoltare și creștere,mai exista unul în cădere liberă – Imperiul Otoman,al cărui deces îl așteptau cu nerăbdare toți cei cinci pentru a se înfrupta cât mai mult și cât mai repede din hoitul lui. Și să nu uităm că mai erau în afara imperiilor câteva state naționale cvasi independente (în realitate fiecare învârtindu-se pe orbite diferite în jurul unor imperii) printre care și România domnită de Carol de Hohenzollern,.cu coroană și mână de fier.

 

Cugetări despre social-democrație

Echilibrul puterilor care a menținut un secol de pace și liniște europeană, ținea în frâu și nenumăratele contradicții și tensiuni sociale , naționale, etnice culturale care erau inerente în țesătura complicată și încâlcită a  societăților  conviețuitoare pe cel mai evoluat continent al lumii. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, izbucnirea violentă a frustrărilor determinate de inegalitățile sociale insuportabile, s-a transformat în revoluția franceză, ale cărei reverberații au întreținut speranțele că promisiunile ei referitoare la egalitate și fraternitate vor aduce bunăstarea și mulțumirea tuturor. A trecut o jumătate de secol până când o nouă izbucnire a nemulțumirilor sociale, amestecate și cu alte nemulțumiri au determinat un nou val al revoluțiilor în Europa anului 1848, De această dată epicentrul ”cutremurului ” revoluționar a fost în zona statelor germane, unde s-a cristalizat ideea că noul actor social major este proletariatul,  totalitatea acelor oameni  liberi care nu au nimic de vândut decât propria lor forță de muncă. Evident, pentru ca acest ”mecanism” să fie funcțional, este nevoie de cumpărători,care să  plătească(.forța de muncă. Aceștia au primit numele (ulterior devenit jignitor:) de capitaliști, adică cei care dețineau capital (bani și mijloace de producție)..Principala lor sursă de îmbogățire  era plata forței de muncă, plătită sub valoarea ei, adică însușirea nedreaptă a ”plus valorii” create de ea..O pleiadă de  mari gânditori –  Marx, Engels, Bebel, Lassale, Kautsky –  au dezvoltat o întreagă teorie care s-a numit mai târziu ”socialism științific”. Pornind de la analize remarcabile ale realităților economice și sociale ale timpului, au propus soluții și mijloace pentru atingerea lor care, deși au fost infirmate de complexitatea vieții, au constituit rădăcina ideologiei mișcărilor și partidelor social-democrate. Este adevărat că ”postulatele” și mai ales procedurile politice aplicate de social-democrația europeană au fost substanțial ”revizuite” de Jean Jaurès și  de Eduard Bernstein.

Anul trecut s-au împlinit 150 de ani de la înființarea primei mișcării social democrate (în 1863), care a creat succesiv Partidul Social Democrat   din Germania apoi în anul 1889,  Internaționala Socialistă, organism de coordonare internațională a tuturor partidelor social democrate.(care funcționează și în zilele noastre).

 

Din cele 108 partide membre pline ale Internaționalei Socialiste 36 sunt la guvernare. Continuitatea activității Internaționalei Socialiste a suferit o întrerupere în perioada primului război mondial, când bine cunoscuta lozinca lansată în 1848 ”proletari din toate țările uniți-vă”, exprimând una din ideile fundamentale ale social-democrației, ideea solidarității transfrontaliere, a fost  abandonată,, cel puțin pentru perioada războiului Încă odată tensiunea socială a fost absorbită de frenezia tensiunilor etnico-naționaliste.

 

O pricină de război (care n-a fost singura)

Focul mistuitor în care avea să ardă edificiul păcii susținut timp de un secol de cele cinci imperii ale Europei,a fost aprins (cel puțin aparent) de un foc de armă. Trăgaciul apăsat de Gavrilo Princip, un erou sârb (după unii), un asasin terorist (după alții) a pus în mișcare gloanțele ucigașe care au produs pe loc moartea lui Franz-Ferdinand,moștenitorul tronului  Habsburgilor, și a soției sale. S-a petrecut la Sarajevo în 28 iunie 1914. Peste puțin timp se vor împlini 100 de ani de la această crimă politică  petrecută în împrejurări foarte asemănătoare cu cele ale uciderii lui Kennedy (în urmă cu 50 de ani).

 

Atentatul de la Sarajevo

 

În ambele cazuri, ucigașii – deși au fost prinși, nu au putut fi judecați, nici n-au apucat să mărturisească mobilurile crimei pentru că unul a fost omorât de un justițiar dubios, celălalt a murit de tuberculoză.. Diferite au fost urmările..Crima lui Gavrilo Princip a fost cauza sau cel puțin pretextul pentru care au pierit în primul război mondial care avea să izbucnească la o lună după asasinat, aproape 20 milioane de militari și civili,  de patru ori mai mulți decât au pierit în 16 ani de războaie duse de crâncenul Napoleon. Princip nu a fost un ”terorist” solitar, acțiunea de suprimare a arhiducelui Franz-Ferdinand fiind planificată cu grijă și o întreagă echipă de ofițeri din Serbia . pregătită pentru succesul ei. Miza imediată era Bosnia, teritoriu locuit de croați catolici, bosniaci musulmani și sârbi ortodocși (ca  și în zilele noastre), și ocupată şi anexată de trupele imperiale austro-ungare în urma retragerii turcilor. Serbia, la rândul ei, se socotea îndreptățită să ocupe ea teritoriul Bosniei. Paradoxal – victima disputei, prințul moștenitor (care ar fi devenit împărat peste doi ani, după moartea lui Franz-Josef în 1916) avea o atitudine pozitivă față de Serbia și pretențiile ei teritoriale, după cum concepția lui  despre modul de administrare optim al Imperiului semăna cu conceptul wilsonian de autodeterminare, promovat la conferința de pace  de la Versailles. 

 

Dar până la conferința de pace trebuia suportat și supraviețuit războiul. Ca în orice război, era nevoie de doi adversari, așa încât cei cinci păstrători ai păcii s-au reorganizat în două tabere dușmane: Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria) contra Antanta ,sau Înțelegerea Cordială (Marea Britanie, Franța și Rusia)..Bineînțeles că războiul a început cu agresarea unei țări mai mici de către o mare putere: Serbia atacată de Imperiul Austro-ungar și Belgia de către Germania imperială. .După care evident alte mari puteri sar în ajutorul țărilor atacate, că doar nu pot ignora încălcarea regulilor de drept Internațional,de către alții:). Și, conform acestei rețete imbatabile, Europa a devenit teatrul celui mai mare război izbucnit pe teritoriul ei vreodată. Nimeni nu avea de unde să știe atunci că peste doar 20 de ani avea să înceapă unul mult mai mare, mai crâncen și mai sângeros! (dar  nu mai îndrăznim să afirmăm că  ăsta a fost cel mai mare!!)

Orice război începe cu declarații belicoase și se sfârșește cu conferințe și promisiuni de pace. Orice război începe cu surle și tobe, cu cântece și fluturări de steaguri și pentru cei mai mulți se încheie cu lacrimi. În euforia începutului toți sunt bineveniți, suntem cu toții frați în fața dușmanului comun. Împărat cu proletar luptă umăr la umăr, social-democrații nu mai vor luptă de clasă ci doar luptă pentru binele națiunii, chiar și evreii devin acceptați fără discriminare, combatanți bravi și devotați apărători ai patriei. Fiecare pentru patria lui .În primul război mondial,au fost peste 40 de ” patrii” mai mici sau mai mari care au participat la lupte.! Primii care  s-au dumirit că își varsă sângele intr-o bătălie contra principiilor proprii și că faimoasa lor lozincă ”Proletari ….uniți-vă! ” a devenit de fapt ”proletari …omorâți-vă !”, au fost social-democrații ,dar din motive de politică internă au continuat să-si susțină conaționalii belicoși.  Apoi evreii, care abia au reuşiseră să-și unească interesele și opiniile, realizând pentru prima oară în istoria lor agitată de 18 secole în Diaspora ,o reprezentare politică prin întemeierea și consolidarea Organizației Sioniste Mondiale .Această fragilă unitate în jurul unui proiect calificat de oamenii ”realiști”, drept utopic, a fost  grav amenințată prin împărțirea susținătorilor în tabere antagoniste care au început să se lupte și să se ucidă între ele.  Într-adevăr, din 1,2 milioane de soldați și ofițeri evrei care au fost înrolați în armatele beligeranților, 400.000 au luptat pentru Puterile Centrale (300.000 în Austro-Ungaria, 100.000  în Germania) și aproape 800.000 pentru Antantă (cei mai mulți , 450.000, în Rusia țaristă)

Războiul (primul război total) s-a încheiat demult. Victimele si-au găsit odihna veșnică, eroii au fost imortalizați pe monumente. Teritoriile pentru care a curs atâta sânge și s-a irosit atâta suferință au rămas pe loc, doar steagurile care flutură deasupra lor s-au modificat. Nu chiar peste tot. In vestul Europei, în ciuda războaielor devastatoare, configurația  teritorial-politică a statelor este aproape neschimbată Marea Britanie, Franța, Spania ,Portugalia, țările Benelux, țările  nordice, Italia ,Elveția au aceleași hotare și aceleași drapele. Marile urgii, destrămări și schimbări s-au petrecut în Europa Centrală și de Est. Aici se vede limpede că în afara unor nerelevante excepții, toată alchimia wilsoniană, tratatele de tot felul, de la Versailles la San Remo au devenit amintiri dacă nu chiar coșmaruri. Mai cu seamă că ele au fost modificate,și complicate de consecințele celui de al doilea război mondial și ale războiului rece.

Europa politică 1914

 

 

 

Europa politică 2014

 

Din ce în ce mai des, și din ce în ce mai vehement, se aud îndemnuri și comentarii de tipul ” rușii la dreapta, ucrainenii la  stânga” sau ”sârbii într-o parte ,albanezii în alta” sau ” secuii așa” ”țiganii pe dincolo” ori ”pământ unguresc” contra ”pământ românesc”

Și noi…europenii??

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *